ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


RĂMÂNE CEA MAI NEAGRĂ ACEASTĂ ZI, 28 IUNIE 1940, CHIAR DACĂ TRĂIM ȘI AZI ZILE NEGRE

De nimic nu putem fi siguri în aceste timpuri bântuite de ură și agresivitate. Suntem martori ai unor tragedii, despre care credeam ferm că niciodată „n-o să se mai repete”, vedem oameni nevoiți să-și părăsească agoniseala de-o viață, casele și mormintele strămoșilor. Și mă gândesc cu groază ce aș face, cum m-am salva, dacă, Doamne ferește, am fi nevoiți să luăm drumul pribegiei, așa cum au făcut-o în primii ani de ocupație sovietică bunicii noștri. Încotro ne-am lua lumea în cap, cine ne-ar primi cu brațele deschise pentru totdeauna? Am spus din prima zi a acestui război că nu voi pleca nicăieri ca strămutat sau refugiat. Îmi place să cutreier pământul, însă numai pentru a vedea lumea și a mă întoarce acasă.

Desigur, acum trăim o altă realitate. Granița dintre români nu e păzită de tancuri și mitraliere, nu e închisă cu zeci de lacăte. Mulți avem rude, prieteni, unii chiar și buletine românești în buzunare. Dar toate acestea ne sunt bune, frumoase și de folos atunci când ni-i bine, când trăim fericiți la cuiburile noastre. N-am intenția să fac prorociri sinistre, nici paralele nepotrivite. Dar din mărturisirile culese de la dezrădăcinații din anii nefaști m-am pătruns de jalea și amarul lor. Fugind de urgia bolșevică, și-au salvat viețile, și-au refăcut destinele, însă foarte anevoios. Mulți au cunoscut prigoniri și dincolo, și nu doar din partea autorităților comuniste instaurate de sovietici în România. Și printre oamenii de rând se găseau de acei care nu puteau pricepe, nu vroiau să înțeleagă situația în care s-au pomenit românii de sub ocupație. Nu pot uita cuvintele medicului Gheorghe Nandriș din Sibiu, nepotul martirei Aniței Nandriș, rostite la o întâlnire cu copii de vârstă școlară de la baștina sa Mahala. Era și el cam de vârsta lor când și-a urmat părinții pe drumul pribegiilor. Într-o comună înstărită de lângă Sibiu li se reproșa: „Un bun gospodar nu-și lasă casa, pământul, nu o ia razna ca țiganul cu șatra prin lume”.

Cu mai multe lacrimi decât cuvinte venea la locul holocaustului românesc de la Fântâna Albă o venerabilă doamnă, Tatiana Vlad Guga de la Vatra Dornei (foto). Știu că are o vârstă venerabilă, însă sper că e în viață. Ultima dată am îmbrățișat-o prin 2012, la Mahala, când a fost dezvelit bustul Aniței Nandriș – simbolul tuturor românilor victimizați de regimul totalitar sovietic. De multe ori am avut bucuria s-o reîntâlnesc la sărbătoarea „Limba Noastră cea Română”, la alte manifestări românești la Cernăuți, cele mai emoționante clipe pentru ea fiind întâlnirile cu baștina, mereu durutul și doritul Iordănești. Prima dată, când am stat de vorbă pe pământul scăldat în sânge românesc din pădurea Varniței, avea 87 de ani și era nespus de bucuroasă că la vârsta ei a ajutat-o Dumnezeu să se închine acestui loc sfânt. De fiecare dată când se pornea spre altarul de jertfă al conaționalilor, se întărea prin rugăciune, stăruind mult să se închine la locul unde tatăl ei, preotul Constantin Vlad din Iordănești, a ținut slujbe de pomenire în anii 1942 și 1943.

Îmi venea greu să mi-o imaginez în ipostaza de copil, la vârsta când, alături de tatăl ei, preotul Constantin Vlad, a cutreierat România în căutarea unui adăpost. Niciodată n-am reușit să-i ascult până la capăt trista odisee a fugii de pericolul comunist, foarte asemănătoare cu a altor dezrădăcinați. Dar îi cunosc în amănunte durerile și irecuperabilele pierderi din cartea ei „Fugiți de urgia bolșevică”, în care își descrie calvarul celor două refugii.

Era în clasa a V-a, visa la o vacanță fericită la sfârșit de an școlar la Liceul Ortodox de Fete „Elena Doamna”, în ziua neagră de 28 iunie 1940, când prima dată a părăsit Cernăuțiul. Fetița era bolnavă la acel moment, avea febră 40 grade. Rudele la care trăia în gazdă vroiau s-o interneze în spital, ea însă le-a implorat să n-o lase pradă bolșevicilor. La vârsta de doi ani, Tatiana a rămas orfană de mamă, fiind crescută de tatăl, alături de care a înfruntat toate nevoile retragerii în România.

Oricât ar părea de straniu, dar vestea începerii războiului în ziua de 22 iunie 1941 i-a adus bucurie: „Îmi bătea inima de bucurie, în speranța că ne vom întoarce acasă. Cine n-a fost refugiat poate oare înțelege starea noastră de spirit de atunci?”. Întoarcerea le-a fost vremelnică, iar bucuria de a sărbători în casa părintească Paștele din primăvara lui 1942, umbrită de nenorocirile consătenilor: „Cu mare tristețe am aflat despre deportările unor țărani și familii din Iordănești, care la 1 aprilie 1941 au încercat să treacă granița la Fântâna Albă. …În drumul lor spre graniță au fost mitraliați și îngropați, unii chiar de vii, în gropi comune, iar cei rămași acasă, rude, prieteni sau cunoscuți, au fost deportați fără a se mai ști nimic despre ei”. Degrabă, Tatiana a urcat din nou în căruța pribegiei. Cum i-au decurs anii până la stabilirea la Vatra Dornei, putem înțelege din următorul fragment din cartea ei. Căutând adăpost într-o comună bogată, refugiații au fost bruscați de un gospodar: „D-apoi eu nu v-am pus să plecați în lume. Dacă ați fi voi oameni cu stare și ați fi avut și voi o gospodărie ca a mea, n-ați mai fi avut inimă s-o părăsiți și să porniți în lume ca refugiați. Nu vă cunosc și nu cred că în satul nostru vă mai primește careva”. Exact ca în colinda despre Dumnezeu și Sfântul Petru care n-au fost primiți la casa bogatului. Numai la casele unor oameni cu stare mai modestă Tatiana și tatăl ei au găsit multă bunătate și bună găzduire. Totuși, după cum mărturisește în paginile cărții, încă mult timp: „Noi am rămas niște amărâți de refugiați, niște nimeni fără țară, cărora oricine le putea reproșa: de ce v-ați părăsit casa și averea, dacă o veți fi avut-o?”. Mulți dintre gospodarii care n-a avut curajul să renunțe la casă și avere au suferit sub ocupație pierderi mult mai mari decât cele materiale, sfârșindu-se în chinuri infernale în lagărele morții, în exilul siberian sau pustiul Kazahstanului. Tatiana Vlad Guga s-a salvat, trăind o viață lungă pentru a face cunoscute României gemetele Prutului, lacrimile Siretului, plânsul Nistrului la Hotin, din niște timpuri când: „Nu vin muscalii de-a călare,/ și nici un glonte nu s-a tras,/ ci intră tancuri prin trădare…/ Sărmană vatră de pripas!!!”