ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Este mai puțin cunoscut faptul că în 1933, în București, a fost construită o stațiune de schi, din mormanele de gunoaie adunate din groapa de gunoaie supranumită „Valea Plângerii”, potrivit site-ului Bercenidepoveste.

Pentru că pământurile pe care se-ntinde astăzi cartierul Berceni au avut dintotdeauna un farmec aparte, nu cred că e o surpriză pentru nimeni faptul că aici, în marginea capitalei noastre din mijlocul câmpiei, a funcționat în perioada interbelică o stațiune de schi.

În locul Parcului Tineretului, care a fost inaugurat în 1974, exista, la începutul secolului XX, groapa de gunoi Valea Plângerii, o mlaștină acoperită cu felurite mizerii, prin care mișunau nevoiașii mahalalelor. Oasele putrede, cioburile de sticlă, câinii morți și cărțile tuberculoșilor deveneau adevărate comori în mâinile amărâților care-și duceau traiul printre gunoaiele de lângă cimitirul Bellu. Nu e de mirare că o astfel de matcă a durerii și mizeriei a devenit sursă de inspirație pentru Petre Ispirescu, în povestea „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, însă puțin mai surprinzătoare este transformarea gropii de gunoi într-o stațiune modernă de schi.

Autoritățile au decis, în 1933, să facă ceva nemaivăzut în capitala țării, așa că au netezit mormanele de gunoaie din Valea Plângerii și au amenajat trei pârtii, una pentru începători, una pentru grupa de perfecționare, și una pentru săniuță. Apoi s-au ocupat de iluminatul nocturn al pistelor de schi și au lăsat zăpada să desăvârșească opera. În doi timpi și trei mișcări, Bucureștiul se făcuse cu un obiectiv turistic de excepție.

Amatorii mai comozi de sporturi de iarnă, sau cei fără posibilitatea de a părăsi orașul pentru câteva ore de distracție în zăpadă, au profitat din plin de stațiunea de schi de lângă cimitirul Bellu: de costat îi costa doar călătoria cu tramvaiul, iar seara se puteau întoarce repejor la casele lor. Atâta doar că locuitorii mahalalei  Șerban-Vodă se uitau cam nedumeriți la „turiștii” cu schiurile suite pe umeri, care se-mbulzeau pe ulițe la ore târzii, veseli și gălăgioși. În rest, mai că nu era nicio diferență între faimoasele stațiuni de schi austriece și cea din București. Asociațiile sportive organizau concursuri, cei mai buni schiori primeau cupe, pistele erau luminate feeric de reflectoare, iar la cabană toată lumea își putea trage sufletul, la o ceșcuță cu țuică aburindă.

Ilustrațiunea română din 19 ianuarie 1938 relata experiența unui reporter trimis să „investigheze” fenomenul turistic de la Cocioc. Acesta a surprins nu doar atmosfera tipică unei adevărate stațiuni montane, ci și farmecul locurilor care urmau să devină peste câteva zeci de ani cartierul Berceni:

„Aici se află, strânse laolaltă de mâna năstrușnică a destinului, cimitire, sanatorii, cârciumi vestite, saloane de dans, gropi de gunoi, terenuri elegante pentru sport și clădiri moderne. E aproape chintesența unui oraș, cu toate durerile și bucuriile sale!

Aici vin, în fiecare după amiază, pasionații sportului de iarnă, care nu se pot deplasa la munte.

Ce importanță are că, dincolo de imensa vale cu gunoaie și stuf, peste care zăpada a pus un strat purificator de alb imaculat, se văd acoperișurile caselor, turlele bisericilor, acea aglomerație de clădiri care formează orașul!

Pista e bine bătătorită, schiurile alunecă vertiginos la vale și pentru clipa aceea de viteză, dispare și valea tristă și casele depărtate.”