1 APRILIE

Astăzi vom merge la Fântâna Albă,  vom păși pe urmele de sânge ale martirilor să ne întărim cu credința și dragostea lor de România. Ne vom opri în pădurea Varnitei, acolo unde brazii lacrimi poartă, vom coborî la rădăcina lor ca să le ascultăm suspinul de jale.

Plâng brazii nu pentru cei omorâți, care de 84 de ani odihnesc  acolo, ci pentru noi, oameni vii de azi, orfani de toate cele sfinte pentru care, la 1 aprilie 1941, au murit românii de pe Valea Siretului.

Acum 84 de ani, martirii de la  FÂNTÂNA ALBĂ au avut parte de o liturghie cosmică.

Asemenea ciobănașului din capodopera neamului nostru „Miorița”, ei au pășit spre moarte, acceptând-o ca pe o jertfă supremă.

Morților nevinovați, aruncați în pământul din Pădurea Varniței, le-au aprins lumânări Soarele și Luna. Preoți le-au fost „munții mari” și brazii (erau mulți brazi în jurul lor...). I-au bocit „păsăre mii și stele făclii”.

Flăcăi mândri, ce purtau cruci, prapore și icoane, din fața coloanei de români dornici să trăiască liberi în Țara lor, s-au logodit pentru totdeauna cu iarba, cu brazii, trecând într-o existență nouă, mai aproape de Dumnezeu.

Câte stele s-au stins în univers atunci, până și după acea zi, pentru românii ce-și dorm somnul veșnic de-a lungul frontierei?! Știe numai Dumnezeu, noi încă nu știm și nici nu vom ști, dacă până acum nu-i cunoaștem pe toți pe nume.

Pomenindu-i și rugându-ne pentru odihna sufletelor martirilor împușcați în Pădurea Varniței, cinstim memoria tuturor anonimilor care n-au ajuns dincolo de hotar.

Dacă ar fi fost înmormântați creștinește, acolo unde i-a găsit sfârșitul, zona de frontieră s-ar transforma într-un mare cimitir.

Și dacă ar fi adevărată povestea căderii de stele, n-am mai vedea cer înstelat în miezul nopților.

Toate stelele ar lumina din mormintele românilor noștri.