Avram Iancu (n. 1824, Vidra de Sus – d. 10 septembrie 1872, Țebea) a fost un avocat român transilvănean care a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, calitate în care a comandat armata românilor transilvăneni, cu ajutor austriac, împotriva trupelor revoluționare maghiare ale lui Lajos Kossuth.

Îi dăm cuvântul profesorului Gelu Neamțu, autorul următorului eseu despre Avram Iancu:

Sa începem cu interesanta marturie a unei doamne (doamna Pipos din Zlatna) care-i împartaseste lui Aron Densusianu ca l-a cunoscut pe Avram Iancu pe când avea 10 ani. „Era – spune ea – un baiat blond, blând si foarte modest. Am ramas înmarmurita când în revolutiune aud deodata de numele lui atât de razboinic”.
 
Rezumându-se doar la blândete si modestie, presupune, ca nimeni nu i-ar fi prevazut lui Iancu un viitor de revolutionar. Si totusi ... la Târgu Mures, în calitate de cancelist, la cele doua calificative se mai adauga si altele, care îmbogatesc nuantele paletei. Iata cum îl cunoaste Iosif Sterca Sulutiu: „student eminent, cu exterior placut, blondin, modest, cu inima deschisa, sincer si cu caracter, avea mult temperament dar era foarte tolerant – fata de alte natiuni si confesiuni, apoi tinea mult la parola cuvântului dat”. Acestui portret o cunoscuta gazeta maghiara îi adauga si alte trasaturi semnificative: Iancu – se spune acolo – „nu stia sa se încovoiasca nici sa se linguseasca. Pe figura lui impozanta, si pe fata lui superba barbateasca, se oglindea timbrul acelei constiinte, pe care singur convingerea meritelor proprii o poate da”. Cu alte cuvinte era mândru, dar nu era vanitos, iar sira spinarii era întotdeauna dreapta, ferma.

Dar nu numai descrierea portretului sau este graitoare; mult putem afla despre „temperamentul sau revolutionar” si urmarind una din cele mai cunoscute izbucniri ale sale, moment despre care acelasi Sulutiu, crede a sti ca i-ar fi hotarât definitiv viitorul drum în slujba poporului român.

Scena s-a petrecut în balconul dietei din Cluj, în ianuarie 1847. Impresionat de cinismul si rapacitatea nobilimii maghiare ce vota proiectul de lege al nefastului urbariu care îl despoia cumplit pe iobag, Iancu „gemea ca un taur înferecat si tremura ca varga, o convulsiune l-a cuprins. Îl scuturau frigurile”. A trebuit sa-l duca de-acolo. Este semnificativ în acest sens, ca tot la sedinta respectiva, se revolta chiar si un deputat maghiar, Kémény Dénes, care ia apararea iobagilor aratând ca dupa ce acestia au fost despuiati de toate drepturile omului, de toata demnitatea omeneasca punându-i-se sarcini cari îi întreceau puterile, stapânul îi ia tot ce a muncit bietul de el, apoi vine al doilea stapân, statul; iar în final acest om în zdrente onest si muncitor ajunge în situatia ca nici acel pamânt de trei coti, care dupa moarte îi va acoperi trupul sa nu fie al sau.
 
Pe drum, Iancu i-a marturisit lui Sulutiu, cu patos, ca auzind ticalosiile propuse de nobili „eram sa ma arunc din galerie între ei si sa-i izbesc de perete”. Si apoi citeaza cuvintele Iancului ce constituie chintesenta revolutionara a spiritului sau, moment de referinta al biografiei sale; „Nu cu argumente filosofice si humanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horia”. Va avea ocazia în curând sa foloseasca lancea pomenita, deoarece tirania nu a cedat terenul fara lupta în Transilvania. 

El stie sa devina autoritar daca e cazul, cu toate ca este descris de contemporani ca un om cu fire blânda. Numai într-un singur caz se spune ca îsi potolea cu anevoie mânia, când auzea batjocuri la adresa românilor, fie din gura vreunui dascal, fie de la camarazii sai. Si S. Dragomir comenta pe drept cuvânt ca „Daca pe lânga asemenea însusiri el va izbuti sa se impuna si în conducerea maselor, îl putem de pe acum socoti pe deplin format pentru rolul care îl asteapta”.

Iancu polarizeaza miraculos poporul în jurul sau, este unul din principalii organizatori ai adunarii de la Blaj din Duminica Tomii.
La începutul lunii mai, tânarul Avram Iancu, rosteste si în fata autoritatii, a spanului cameral Lázár György, hotarârea sa si a poporului sau de a se ridica la lupta. Cuvintele lui Iancu citate de numitul span sunt acestea: „românii nu cersesc libertatea de la unguri; natiunea româna este destul de puternica pentru a-si câstiga libertatea nationala luptând”.

Si la târgul de tara din Câmpeni, Iancu face pasul hotarât spre lupta. Urcându-se pe o masa în mijlocul târgului vorbeste poporului. Rezumatul cuvântarii e scurt la Ciurileanu, cum scurta va fi fost si cuvântarea: „Toata Europa se înarmeaza pentru a izbândi libertatea. Românii se pregatesc de asemenea, fiindca a sosit timpul sa fie si ei liberi”. Este interesant ca toti autorii, toate documentele, citeaza sau rezuma foarte pe scurt cuvântarile sale. Nicaieri nu întâlnim discursuri lungi sau alambicate si nu ni se pastreaza pentru simplul fapt ca nu au fost rostite. Si totusi, masele înteleg perfect mesajul. Reactia la scurta cuvântare de mai sus vine spontan, multimea striga: „Vivat Iancu! Vivat natiunea româna” sa ne înarmam!”

Sentimentul propriei sale forte, si-l ia de la poporul ce sta în spatele sau, cu aspiratiile sale drepte si în slujba carora Avram Iancu stie sa se puna total si neconditionat. Alecu Russo l-a auzit vorbind pe Câmpul Libertatii în fata celor 10.000 de moti de sub comanda sa, la Marea Adunare din 3/15 Mai 1848 si ne da fragmentul or poate esenta acestei cuvântari, la fel de semnificativa ca si cele de pâna atunci. El cauta sa impuna maselor constiinta fortei lor izvorâta din forta numarului: „Uitati-va pe câmp românilor, suntem multi, ca cucuruzul brazilor, suntem multi si tari, ca Dumnezeu e cu noi”.

Cuvintele sale sunt din nou scurte dar rostite cu avânt. Gestul sau stapâneste, linisteste sau dezlantuie poporul; este o întrepatrundere cu totul neobisnuita între forta sa de o sugestibilitate extraordinara, aproape magnetica, si multime.

Directorul domeniului montanistic Zlatna, Nemégyei János, confirma devotamentul motilor pentru Iancu, acest tânar de 22 de ani, plin de curaj. El este, se spune, „urmat fara sovaire”. Si Iancu e constient de vocatia sa de conducator, asigurându-l pe acelasi Nemégyei ca „nici opt regimente nu ar fi în stare sa tina rânduiala între iobagii din domeniul de sus ca el singur”.

Contactul lui Iancu cu motii trebuie sa fi fost foarte intim. Întreaga sa fiinta este împletita din însusiri care-l fac popular. Vorba scurta si hotarâta; graiul presarat uneori cu glume si înflorit cu metafore. Oamenii batrâni îl lauda pentru sfatul sau cuminte, iar tineretul îl admira pentru curajul sau si pentru avântul nadejdilor sale. Momentul în care un astfel de barbat de actiune recunoscut de popor putea sa se manifeste din plin sosise odata cu primavara anului 1848.

Fata de celelalte personalitati ale revolutiei românilor la 1848-1849, Avram Iancu are fara îndoiala „ceva” aparte, ceva foarte greu de definit si care, credem noi, face parte indiscutabil din temperamentul sau revolutionar. Este acea putere de a „fermeca” multimile, dupa cum atesta si G. Baritiu care l-a ascultat personal, dar care totusi noteaza ca NU a fost un orator în adevaratul sens al cuvântului. Dar în ciuda acestei constatari paradoxale, recunoaste totusi faptul ca „era peste putinta sa nu rapeasca cu sine pe ascultatori”. L-am numi azi, un conducator charismatic.

La cea de a treia adunare de la Blaj, în 21 septembrie 1848, în fruntea a 6.000 de moti înarmati, Iancu intra în Blaj si se îndreapta direct spre Câmpul Libertatii. Aici se urca pe o tribuna si rasucind pistolul în mâna, rosteste tunator: „pretentiile noastre sunt sfinte, pe cât de sfânta e dreptatea. Noi suntem gata a le apara cu orice pret”. Apoi, pentru a-si sublinia hotarârea descarca pistolul, semn ca porneste la organizarea luptei. De aici începe rolul sau de „general”, rol confirmat si sustinut cu stralucire de victoriile sale. Nu e de prisos a spune ca generalul rus Lüders, care dispretuia profund pe generalii austrieci a declarat textual, ca atunci când a intrat în Transilvania, n-a gasit aici decât un singur general, pe Avram Iancu.

Si tot lui Avram Iancu îi este atribuita de catre Lucian Blaga si chemarea atât de sugestiva, de în spiritul sau, al omului de actiune: „Sa punem pumnul în pieptul furtunii ca de nu pierim”. Cuvinte sapate si pe o veche cruce de lemn înnegrita de vreme care strajuieste si astazi defileul de la Fântânele în amintirea vitejiei motilor ce au pastrat ei singuri Transilvania ca pe o Tara Româneasca, dovedind inamicului ca Muntii Apuseni sunt inexpugnabili.
Nevoia de mit a poporului îl ridica pe Iancu asezându-l pe un piedestal de semizeu, plasmuind legenda invulnerabilitatii sale la gloantele obisnuite; astfel – afirma Alexandru Roman în niste însemnari ale sale – poporul credea ca Iancu nu putea fi rapus decât numai cu un glont de argint pe care stapânirea nu-l avea (or nu-l stia), exact ca si în legenda lui Pintea Viteazul (ceea ce în fapt ar putea fi expresia unui transfer al mitului).

Nu în ultimul rând, se cuvine a fi mentionata si o oarecare însemnatate pe care trebuiau sa o fi avut la extinderea popularitatii sale, chiar frumusetea si simplitatea numelui sau: - Avram Iancu – limpede si sonor, obisnuit între români; îmbinare fericita a doua prenume, de o rezonanta aproape cristalina. Nemaivorbind de versurile populare, cu audienta de marseilleza care venea sa actioneze ca stimul de situatie la sugestie:
„Astazi cu bucurie, românilor cântati
Pe Iancu în câmpie cu toti sa-l urmati”.