Când tu ai murit, ostaș român, priveai la munți... Parcă te strigau să le stai de strajă, să nu treacă dușmanul dincolo de trecători și să ajungă în inima Țării. Transilvania noastră rămăsese acolo, departe, dincolo de vârfurile pierdute în nori ale munților. Tu și camarazii tăi ați plâns cu lacrimi de sânge și necaz când s-a dat ordinul de retragere. Dușmanul fusese mai puternic...

Când tu ai murit, ostaș român, priveai la cerul de unde Dumnezeu lăcrima primind jertfa voastră de sânge... Doar la Dumnezeu mai aveai nădejde, să nu treacă dușmanul în țară, să nu ajungă la casa ta, în satul tău de la mal de Dunăre. Acolo, acasă, îți erau gândurile. Acolo, la umbra copacului de lângă pridvorul casei părintești, copac pe care tatăl tău îl sădise când tu te născusei și unde, dincolo de umbra lui, abia creșteau doi copăcei sădiți de tine, după obiceiul neamului, la nașterea pruncilor tăi, acolo se odihneau gândurile tale...

Când tu ai murit, ostaș român, sufletul tău era sfâșiat între onoare armei pe care o țineai cu dârzenie în mâini și dorul de ai tăi. Acolo, departe, dorul tău își avea izvorul. Acolo, la ușa casei tale sărăcăcioase, dar atât de tihnită și de caldă, unde te așteptau nevasta și pruncii tăi, rugând pe Dumnezeu, să te aducă întreg și sănătos, acasă...

Când tu ai murit, ostaș român, rana din piept făcută de glonțul venit parcă din neant te-a făcut să tresari. Nu, nu a fost durere, nu a fost mirare, nu a fost groază... A fost doar gândul că ogorul tău va rămâne nelucrat, că familia ta va rămâne fără brațe de bărbat, iar copiii tăi vor trăi orfani, fără să mai aibă cui să spună „Tată...”

Când tu ai murit, ostaș român, ai închis ochii încet, tot așa de încet cum ai căzut spre pământul de al cărui dor oftai, din care îți dăduse viață Dumnezeu și în care Același Dumnezeu avea să-ți întoarcă trupul. Ai închis ochii și ultima bătaie a inimii tale a picurat spre lume și spre oameni, milă...

Când tu ai murit, ostaș român, ai lăcrimat, dar nu a fost lacrimă de teamă, ci doar milă pentru toți ai tăi, pentru nevastă, pentru prunci, pentru părinți, pentru frați și o frântură de secundă, milă a fost și pentru cel care ți-a trimis glonțul în piept... „soldat, și el, la cătănie și la datorie, cum să nu tragă?”, ți-ai spus, murind și lăcrimând de milă...

Când tu ai murit, ostaș român, strămoșii ți-au deschis calea către Rai și te-au primit întru odihna lor...

Când tu ai murit, ostaș român, noi nu mai știm, căci nevrednici suntem de pământul pe care îl călcăm. Oasele voastre și sângele vostru sunt rădăcină pentru spicul de grâu din care ne hrănim, dar noi nu mai știm, ostaș român, nici amintirea jertfei voastre, nici rugăciunea pentru voi, strămoși...

Când tu ai murit, ostaș român, noi ne-am născut în viitor, căci fără moartea ta noi nu am fi venit la viață...