ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


„Un popor, spunea Mihail Kogălniceanu în ședința din 7 oct 1857 a Adunărilor ad-hoc, trebuie – pentru a fi – să-și asigure ființa sa în marea familie a națiilor. Și tocmai intrarea în rândul națiilor a fost țelul tuturor stăruințelor, luptelor și suferințelor neamului nostru într-un timp de mai mult de cinci secole”(i)  Și, continua M. Kogălniceanu, pentru că suntem o nație, un popor omogen (care are aceeași limbă, aceeași istorie, aceeași religie), unirea trebuie făcută. 

Unirea este un termen comun, folosit în limbajul zilnic. Dar națiune? De ce insista marele om politic asupra intrării românilor în rândul națiunilor și vorbea de suferințele seculare ale neamului pentru a se constitui în națiune? De ce, dacă era un popor omogen încă din evul mediu, poporul român nu a fost de atunci națiune? 

Identitatea etnică prin care înțelegem conștiința de sine a românilor nu este o născocire intelectuală de veac XIX, și asta este în afara oricărei îndoieli. Națiunea exista în evul mediu. De unde, însă, nevoia elitelor politice și culturale de a construi o națiune și care este conținutul acesteia?

Pierre Mannet, în Istoria intelectuală a liberalismului, explică apariția conceptului de națiune ca o problemă de legitimitate. Vechiul Regim se întemeia pe alianța dintre tron și altar; Biserica îl legitima pe monarh încoronându-l iar monarhul era apărător al Bisericii. Puterea, ca atare, venea de la Dumnezeu, iar oamenii erau datori să i se supună. Mai târziu, Monarhia iluministă construiește legitimitatea puterii în jurul monarhului. ”Statul sunt eu”, declama Ludovic al XIV-lea. 

În secolul XVIII, Revoluția Franceză opune Regelui starea a treia, pe care o definește ca fiind națiunea. În Anglia procesul se petrecuse asemănător: Parlamentul, ca reprezentant al națiunii, controlează monarhul. Lozinca „Vox populi vox Dei” surprinde foarte exact înlocuirea monarhiei de drept divin cu „poporul”.

Chiar dacă în procesul de legitimare medieval aveam dinastii ereditare, lupte de putere, războaie sângeroase, nu aveam niciodată o consacrare deplină, populară, ca în societățile democratice de mai târziu. Modernitatea a îndepărtat sursele legitime de putere, Tronul și Altarul, și a chemat foștii supuși, în calitate de cetățeni, să constituie corpul politic. Acest corp politic este Națiunea, întemeiată, de regulă, pe o etnie majoritară, cea care își constituie stat și își proclamă dreptul la existență politică. 

Națiunea este expresia politică a etniei, care capătă rolul decisiv în legitimarea conducătorilor prin recursul la vot. Tot astfel putem înțelege cu ușurință de ce azi țara noastră se numește România, iar nu Dacia. În perioada pre-națională au existat încercări de a reuni cele trei țări locuite de același popor (lucru cunoscut de toată lumea) dar cum legitimitatea nu putea fi decât dinastică sau istorică s-a apelat la invocarea existenței în antichitate a Regatului Daciei pe aceste teritorii (proiectul Daciei patronat de Ecaterina cea Mare). Însușirea modelului politic național de către pașoptiști, care vin în contact cu ideologia din Europa Apuseană, le oferă acestora argumentul decisiv: recursul la națiune. Cum națiunea este conștientă de sine și omogenă, se impunea cu necesitatea unirea tuturor românilor într-un stat etnic. Având legitimitate națională, noul stat a preluat numele poporului (România de la român), iar nu al teritoriului (cunoscut în antichitate ca fiind Dacia). 

Tot Mihail Kogălniceanu declara în Adunarea Ad hoc (25 oct 1857): suntem adunați aice pentru a constitui nu numai o societate, dar o naționalitate; spre a ajunge la această mare ispravă avem a sfărâma privilegii izolate și a le înlocui prin drepturi generale..... (ii)

Se observă că oratorul utilizează verbe (a constitui; a ajunge; a sfărâma; a înlocui), se observă profundul voluntarism și utilizarea mereu a pluralului (noi). Toate aceste discursuri sunt astfel concepute nu din dorința de a manipula Adunarea sau din dorința de a impresiona sentimental. Discursul politic se constituie astfel deoarece filosofia politică obliga. Națiunea exercită suveranitatea deplină asupra unui teritoriu, națiunea își dă propriile legi și nimic nu se găsește deasupra voinței sale. Este un principiu pe care îl regăsim în toate constituțiile moderne. Concept politic prin excelență, națiunea face posibilă exercitarea suveranității în statele moderne, după îndepărtarea monarhilor sau supunerea acestora Constituției elaborate și adoptate de către reprezentanții națiunii (ceea ce semnifică faptul că monarhul nu mai este de drept divin ci constituțional, adică aflat sub voința națiunii reprezentate de Parlament).

Un alt aspect reliefat de M. Kogălniceanu cu ocazia discursurilor din adunările ad-hoc privește diferențierea dintre națiune ca mod de integrare în lumea europeană și alte forme de organizare care ar conduce la ieșirea noastră din Europa. „Dacă am vroi să ne organizăm ori ca stat chinezesc ori ca republică socialistă, să fim siguri că Europa se va ține departe de noi”. 

Referirea la statul chinezesc are ca reper distincția dintre statul oriental despotic și democrație, care nu poate funcționa decât într-un corp politic național. Fără omogenizare (clasa de mijloc cum i se spune azi) și ”drepturi generale” asigurate tuturor, o democrație nu poate funcționa. Este o strânsă interdependență între națiune și democrație. 

I.C. Brătianu scria cât se poate de clar: „Naționalitatea, fiind cea dintâi condițiune a libertății, ea nu se poate dobândi, nici dezvolta, sub steagul despotismului. Și de aceea steagul naționalității, al libertății și democrației trebuie să fie unul”. 

Trimiterea lui M. Kogălniceanu la „republica socialistă” este foarte interesantă.
 
„Scopul întrunirii noastre în Adunare, a fost să intrăm ca clasă și să ieșim ca nație”, spunea tot Kogălniceanu, într-o altă intervenție. Există o dublă mișcare: dinspre clasele privilegiate spre masa națională prin abolirea privilegiilor dar și dinspre masa națională spre clase. Liberalismul desființează privilegiile dar nu poate desființa clasele, și nici nu-și propune la acel moment. Prin recursul la națiune, lupta de clasă devine irelevantă sub aspectul legitimării puterii. Comunismul a căutat a desființa națiunea prin apelul la lupta de clasă: Muncitorii nu au patrie, ei nu fac parte din nicio nație, patria lor e globul pământesc iar frații lor sunt tovarășii. Tocmai lupta de clasă legitimează puterea în comunism, care nu  mai derivă de la națiune. Puterea în comunism derivă din procesul revoluționar și aparține clasei celei mai înaintate pe drumul progresului. 

Constituirea românilor în corp național la 1859 a însemnat și obținerea independenței. Chiar dacă din punct de vedere al dreptului internațional România a devenit independentă ca urmare a Congresului de la Berlin, peste aproape 20 de ani, în fapt constituirea statului național conducea în mod necesar la independență, adică la suveranitate. Încă de la Revoluția Franceză din 1789 se afirma în art.3 al Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului că  „Principiul oricărei suveranități rezidă în principal în națiune; nici o entitate, nici un individ nu pot exercita o autoritate care nu emană în mod explicit de la ea.”.

Art.31 din Constituția de la 1866 prevedea că „Toate puterile Statului emană de la națiune care nu le pote esercita decat numai prin delegațiune si dupa principiile și regulile aședete in Constitutiunea de facilă”. Nu există în Constituție nici o referire la Imperiul Otoman. Când Mihail Kogălniceanu proclama la 9 mai 1877 că suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare, practic el doar constata o stare de lucruri încă neacceptată în tratatele internaționale dar cât se poate de reală încă de la unirea din 1859.

Există azi o teză dragă progresiștilor europeni potrivit căreia națiunile sunt o creație artificială a discursului politic și istoric de mijloc de sec.XIX. Apoi, prin confuzii deloc nevinovate, se pune semnul egal între națiune, popor și etnie(iii) , naționalismul este varianta negativă a patriotismului, pentru a se ajunge la concluzia că abia în secolul XIX am descoperit că suntem români și că am trăit o întreagă istorie medievală fără a ști cine suntem și fără a ne preocupa!!!!

Cu mare ușurință progresiștii de azi confundă propaganda proprie cu filosofia politică a secolului XIX, urmărindu-se a se demonstra că națiunea ca expresie a suveranității și mod de legitimare politică este o simplă teorie de manipulare a maselor prin care s-ar distorsiona statul de drept și democrația! Or, așa cum am văzut mai sus, documentele perioadei ne arată cum cei care au înfăptuit unirea din 1859 aveau proprietatea termenilor și știau foarte bine ce vor. Nici Mihail Kogălniceanu și nici alt lider politic nu confunda conștiința de neam și identitatea cu necesitatea de a se constitui într-o națiune, concept eminamente politic, prin care se exercită suveranitatea. 
 
Ba mai mult, cum scria Mircea Platon, „nesatisfăcuți cu dezvrăjirea miturilor istoriografiei secolelor XIX și XX, moderniștii și-⁠au asumat sarcina de a anunța iminenta moarte a naționalismului și a națiunilor. În general, moderniștii acționează ca agenți electorali ai unei Uniuni Europene a regiunilor, ai identității europene, și ai unei Noi Ordini Mondiale definite în termenii unui Market Empire (apud De Grazia) postnațional”(iv). Țelul final este eliminarea legitimității naționale pentru a se opera transferul de suveranitate către Uniunea Europeană dinspre Statele Membre.

Constatăm azi că în cei 30 de ani postrevoluționari elitele românești au luptat cu ferocitate împotriva națiunii sub pretextul anticomunismului! Este una dintre contradicțiile majore ale timpurilor noastre(v). Cu toate acestea, cam toate constituțiile statelor europene prevăd încă din primele articole că statele sunt naționale, nu ar putea altfel să aibă legitimitate. Democrația nu poate funcționa în absența unui corp politic care să legitimeze prin vot puterea. Or, acest corp politic este tocmai națiunea. Refuzul națiunii dă seamă de ofensiva UE asupra Statelor Membre cărora le contestă tocmai fundamentele, etniile majoritare care au constituit Statul și corpul politic(vi).
 
Chiar dacă în procesul de eliminare a suveranității Statelor Membre,  declanșat de elitele europene, nu s-ar fi intenționat a se recurge la marxism, în mod inevitabil, cu necesitate, tot acesta ar fi fost deznodământul. Construirea unei uniuni federale de republici lipsite de suveranitate nu se poate realiza fără înăbușirea oricărei reprezentări politice întemeiate pe identități etnice, religioase și lingvistice. Cum recursul la lupta de clasă era perimat, neomarxismul injectează azi în sânul națiunilor din Europa o sumedenie de viruși cu potențial mortal (multiplicarea la nesfârșit a minorităților, de cele mai multe ori irelevante sub aspect identitar, punerea la îndoială a naturii umane prin teoriile de gen, extinderea vechii lupte de clasă în sânul familiei pentru a distruge ideea de autoritate etc.), ceea ce conduce la războaie culturale și identitare care pun sub semnul întrebării coeziunea națională. Tricolorul a fost înlocuit de ... curcubeu.

Propaganda antinațională a infestat chiar și mințile cele mai lucide. Se declară cu patos că patriotismul este acceptabil și valoros, iar naționalismul ciumat. Se uită cu ușurință experiența înaintașilor noștri.  Simion Bărnuțiu scria, în mai 1848, cu amărăciune că  „Împăratul ne-a înșelat, patria ne-a ferecat și ne-am trezit că numai credința în noi înșine și în neamul nostru românesc ne poate mântui” (vii). Românii transilvăneni vor avea deseori de făcut alegerea dureroasă între patriotism, adică loialitatea față de Imperiul austro-ungar, ceea ce sentimentul datoriei le impunea, și naționalism, adică loialitatea cu frații lor de peste munți, solidari în conștiință de neam, limbă și credință.

Și Emil Rebreanu a fost un patriot până a decis să dezerteze și să devină un trădător naționalist român executat de maghiari. Loialitatea față de stat este o valoare indiscutabilă dar are limitele sale.  Am exemplificat mai sus cazul dramatic al românilor transilvăneni, obligați să fie loiali unui stat străin de ei, dar putem constata chiar azi, deseori, cum statul în care trăim se îndepărtează dramatic de la valorile identitare românești. Acest tip de discurs este de cele mai multe ori motivat  patriotic: se afirmă cu nonșalanță că pentru binele țării este necesară o mai deplină integrare europeană, primirea de coloniști, renunțarea la tradiții și obiceiuri, epurarea programei școlare prin eliminarea scriitorilor clasici incomozi. Și atunci recursul nostru nu se poate face decât la naționalism, la cultura națională în primul rând, prin care înțelegem acea „forma mentis alcătuită prin educație, transmisă dinspre trecut”(viii) .

Nu a existat de la ieșirea de pe scena istoriei a regimurilor monarhiei absolutiste, și nu există nici în momentul de față, o structură legitimă care să treacă peste suveranitatea națională a unui popor. ONU este abrevierea de la Organizația Națiunilor Unite. Constituirea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht (1992) a însemnat înființarea unei structuri cu personalitate juridică căreia statele membre să-i cedeze din suveranitate în mod liber și cât consideră acestea. Tratatul de la Lisabona a prevăzut posibilitatea statelor membre de a părăsi Uniunea. Ca atare, națiunea este în momentul de față singura formă legitimă de organizare a puterii și exercitare a suveranității(ix).
 
 
Note: 
 
i) Mihai Cojocariu, Partida națională și constituirea statului roman modern, ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 1995, pag. 287
 ii) ibidem
iii) patriotismul este mai curand o calitate decat un defect. Devine un defect cand ia pozitie impotriva celorlalti, cand patriotismul aluneca spre nationalism, spre nationalism sovin. – Lucian Boia 
v)Eugen Simion spunea într-un discurs de la Academia Română: Națiunea și naționalismul în sensul secolului al XIX-lea au constituit religia acestei generații. Naționalism în sens pozitiv. Astăzi termenul a căpătat o nuanță peiorativă și este imprudent să pronunți termenul de naționalism, pentru că vei fi repede suspectat de xenofobie. Nu mai poți să zici nici națiune. Este o interdicție venită din corectitudinea politică, după părerea mea, aceasta este cu totul nepotrivită... De fapt, nu atât nepotrivită, ci înțeleasă în chip cu totul greșit. Dacă spui națiune, vine politica corectă și te sancționează. Nu poți să spui Eminescu a fost naționalist pentru că, dacă spui, mulți înțeleg că Eminescu a fost xenofob, antisemit. Fals! Eminescu a fost naționalist, sigur că a fost, dar în sensul pe care-l avea în secolul XIX acest cuvânt! Era naționalismul unui popor care voia să devină un stat modern și să-și găsească locul între celelalte state europene! Și ne grăbim noi, acum, să-l penalizăm pentru acest lucru. Să-l penalizăm pe el. Să penalizăm și generația lui, care, după vorba lui Bălcescu, Ion Ghica și Kogălniceanu s-au orientat în acțiunea lor după principiul naționalității.
vi) contestarea nu se petrece doar la nivelul doctrinei politice, ci vedem cum sunt colonizate populații neeuropene pentru a desființa tocmai bazele naționale. O nație pentru a exista are nevoie de omogenitate, ca membrii ei să se simtă frați, să se recunoască, ca fiind părtași și purtători ai aceleiași culturi. Ideologia multiculturalismului promovează dezagregarea culturilor naționale și în final desființarea statelor membre în favoarea unui Imperiu care poate accepta patria, dar nu Nația.
viii) Ioan Aurel-Pop: Nimeni nu poate elabora o creație spirituală – oricât talent ar avea – dacă nu este depozitarul acestei moșteniri, dacă nu a asimilat valorile culturale anterioare, dacă nu are o anumită forma mentis alcătuită prin educație, transmisă dinspre trecut. Dar nu este menirea mea aici să vorbesc despre cultura individuală, ci despre cultura acelei comunități umane care se cheamă națiune și, în primul rând, despre cultura națională românească. Această cultură a românilor ca națiune. Această cultură a românilor ca națiune nu are niciun înțeles fără componenta sa istorică, iar lipsirea ei de dimensiune istorică este un act iresponsabil. https://acad.ro/academica2002/rev2018/pag_acad2018_nr327_328_ian_feb.pdf
ix)  Revoluția franceză a fost privită ca fiind punctul de început al naționalismului întrucât a legitimat într-un mod lipsit de echivoc modelul politic național prin eliminarea brutală atât a monarhului cât și a Bisericii.  
Conflictele actuale din Franța (Gilets jaunes) nu sunt doar sociale. Se manifestă o puternică criză a legitimității președintelui Republicii, contestat de protestatari francezi în numele națiunii, pe care acesta nu o mai reprezintă; este acuzat a promova un program politic aflat în slujba intereselor globale. Nu întâmplător, protestatarii flutură tricolorul, simbolul inconfundabil al legitimității naționale. Panica elitei franceze nu rezidă față de cei câteva mii de protestatari din Paris, ci față de ceea ce simbolizează și încorporează ei: recursul la suveranitatea națională. Încă din Preambulul Constituției franceze  se afirmă următoarele: „Poporul francez își proclamă în mod solemn atașamentul pentru respectarea drepturilor omului și principiile suveranității naționale, așa cum au fost definite prin Declarația din 1789, confirmată și completată prin preambulul Constituției din 1946 și pentru drepturile și îndatoririle definite de Carta pentru mediul înconjurător din 2004”.

Articolul 3 din Constituția Franței continuă: „Suveranitatea națională aparține poporului care o exercită prin reprezentanții săi și pe calea referendumului. Nicio parte a poporului și nicio persoană fizică nu își pot atribui exercitarea suveranității”.

Emmanuel Macron, prin educația și cultura sa tipic franceze, știe foarte bine că nu există nicio sursă de legitimitate în sistemul politic actual care să treacă peste suveranitatea națională a poporului francez. Regulamentele și directivele europene, nervozitatea ”piețelor” financiare, atât de protejate și invocate șamanic de mass-media, discursurile ong-urilor și think-thank-urilor elitelor globaliste sunt profund ilegitime și nu pot fi alăturate ”vocii poporului” francez. Impactul simbolic al unui adolescent înfășurat în tricolor este devastator fiindcă vine din străfundurile unei simbolistici a baricadei care a impregnat cultura franceză modernă. Ei se găsesc într-un moment decisiv al istoriei în care colonizările cu populații musulmane asupra cărora statul francez a renunțat a mai opera integrarea și cedările de suveranitate către Bruxelles afectează iremediabil suveranitatea națională a poporului francez.