ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


La începutul lui 1965 Gheorghe Gheorghiu-Dej e grav bolnav. Pe 19 martie, buletinul de știri de la radio începe ceva mai târziu. Se citește comunicatul CC al PMR, în care se anunță „încetarea din viață a tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej, după o boală grea”. Gheorghiu-Dej avea cancer galopant la ficat, se presupune ca urmare a unei acțiuni a KGB, de iradiere a liderului român.

În timpul funeraliilor au loc discuții legate de succesorul lui Dej. Conform istoricului Ioan Scurtu, Nicolae Ceaușescu vorbește cu liderii importanți comuniști - Ion Gheorghe Maurer, Chivu Stoica, Emil Bodnăraș ori Alexandru Drăghici - și devine noul secretar general al Partidului Comunist din România.
 

La nominalizarea pentru funcția de secretar general, Ceaușescu, atunci în vârstă de 47 de ani, s-a bucurat de susținerea lui Ion Gheorghe Maurer, prim-ministru în acea perioadă.

Conform lui Ioan Scurtu, Ceaușescu îi propune, prima oară, lui Ion Gheorghe Maurer să preia puterea. Acesta refuză: nu e român, e intelectual, iar PRM este partidul clasei muncitoare. Se merge la Chivu Stoica. „Am lucrat, întotdeauna, sub tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej, n-am pregătire intelectuală”. Urmează Emil Bodnăraș. Origine „încurcată”, fusese multă vreme pe la Moscova... Ultimul e Alexandru Drăghici. „Sunt învățat să execut, nu să gândesc”.
 
Ceaușescu, sprijinit implicit de armată, și-a jucat excelent cartea, știa de la început că toți vor refuza. Cunoaște, de asemenea, că unicul adversar adevărat este Gheorghe Apostol: are origine muncitorească și a fost un apropiat al fostului dictator. Ceaușescu vorbește cu Maurer, îi spune că-l va ține alături, doar ca să-l propună la plenara din 22 martie. Apostol, care în ultimele zile de viață ale lui Dej a vorbit cu acesta pentru a prelua mandatul, vine la Congres. E ferm convins că va fi propus, numai că Maurer se ridică, cere cuvântul și-l anunță pe Nicolae Ceaușescu.
 
Congresul al IX-lea i-a consfințit poziția.
 
După 24 de ani, timp în care Ceaușescu a dus constant o politică de desprindere și chiar de opoziție tranșantă față de Moscova în anumite momente-cheie, cum ar fi invazia Cehoslovaciei, cât și în domeniile diplomatice și economice ca și ale informațiilor și contrainformaților, KGB-ul avea să-și ia revanșa. Ceaușescu și soția sa sunt uciși ritualic, de Crăciun, pe 25 decembrie 1989, împreună cu peste 1000 de români, majoritatea tineri. Este instalat Ion Iliescu, omul Moscovei, care își continuă instrumentalizarea agenților ei timp de 35 de ani la conducerea României.
 
Lecția de Istorie de la Profesorul Ioan Scurtu:
 

Dupǎ ce în octombrie 1962 am fost încadrat în funcția de preparator la Facultatea de Istorie a Universitǎții din București, principala mea preocupare era sǎ mǎ specializez în istoria contemporanǎ a României. Frecventam Biblioteca Academiei, unde obținusem permis la sala III (Fond Special) și Arhivele Statului, urmǎrind sǎ-mi fac o imagine proprie despre perioada interbelicǎ, întrucât cea dobânditǎ în timpul studenției nu mi se pǎrea corectǎ.

Eram foarte interesat și de istoria pe care o trǎiam, mai ales dupǎ Declarația din aprilie 1964, când am participat la dezbaterile organizate la nivelul Centrului Universitar și al Universitǎții, prilej cu care am aflat "adevǎrul despre ajutorul sovietic”: Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944, sovrom-urile, consilierii, limba rusǎ etc etc.

Atunci am decis sǎ notez cele aflate, pentru a le reține și reflecta asupra lor. Mǎ gândeam uneori cǎ întoarcerea spre valorile proprii și trecerea în subsidiar a internaționalismului proletar, afirmarea independenței naționale și criticile la adresa sovieticilor ar putea genera reacția durǎ a Kremlinului. Pe de altǎ parte speram cǎ Gheorghiu-Dej va ști limita pânǎ la care putea "întinde coarda”, pentru a evita o intervenție militarǎ sovieticǎ, precum cea din Ungaria în 1956.

 orig

Pe la mijlocul lunii februarie 1965 se zvonea cǎ Gheorghiu-Dej era bolnav și de aceea nu mai apǎrea în public. În ziua de 7 martie 1965 urmau sǎ aibǎ loc alegeri pentru Marea Adunare Naționalǎ și am reținut faptul cǎ Gheorghiu-Dej nu a participat la nici o întâlnire cu alegǎtorii, așa cum obișnuia. A apǎrut o singurǎ datǎ la TV, unde a citit cu destulǎ greutate un text (se auzea în microfon o respirație grea). În ziua alegerilor, Gheorghiu-Dej s-a prezentat la sectia de votare pe înserate (de regulǎ vota la prima orǎ), iar singura imagine din apropiere de câteva secunde, când depunea buletinul în urnǎ, era a unui om suferind.

            Peste mai puțin de o sǎptǎmânǎ, la 12 martie 1965, a încetat din viațǎ profesorul și criticul literar George Cǎlinescu. Asistasem la câteva cursuri ținute la Facultatea de Filologie, citisem excepționala sa monografie despre viața lui Mihai Eminescu, savuram "Cronica optimistului” din revista "Contemporanul”, astfel cǎ moartea lui Cǎlinescu am simțit-o ca pe o pierdere personalǎ. Am participat la mitingul de doliu de la Ateneul Român, am însoțit cortegiul funerar pânǎ la cimitirul Bellu, am asistat la depunerea sa în mormânt, alǎturi de I.L. Caragiale, Mihai Eminescu, George Coșbuc și Mihail Sadoveanu.

            Nici nu m-am dezmeticit bine dupǎ acest trist eveniment, când în ziua de 17 martie am fost anunțat cǎ sunt de gardǎ la Comitetul UTM pe Universitate de la 17,30 la 22,30. Sediul acestuia se afla la Facultatea de Drept, m-am prezentat la ora indicatǎ, împreunǎ cu alți doi colegi, unul de la Facultatea de Geografie și celǎlalt de la Facultatea de Biologie. Nu ni s-a spus motivul acestei neașteptate gǎrzi, ci doar dacǎ primim telefon de la Comitetul PMR pe Centrul Universitar sǎ-i sunǎm pe secretarul Comitetului UTM, pe secretarul Comitetului PMR pe Universitate și pe rector. Am presupus cǎ era ceva grav, care putea interveni din moment în moment. Gândul mǎ ducea spre Gheorghiu-Dej, dar nu am avut curajul sǎ discut despre ce putea fi vorba. Cred cǎ și colegii mei gândeau la fel. Nu ne-a sunat nimeni, astfel cǎ am scris în registrul de procese-verbale cǎ "în timpul serviciului nostru nu a fost nimic de semnalat”.

            În ziua de joi, 18 martie 1965, s-a deschis sesiunea Marii Adunǎri Naționale. Dimineațǎ, la ora 7,30, m-am întâlnit la Facultatea de Istorie cu profesorul Ladislau Bányai, reales deputat, pentru a discuta despre seminarul special din acea sǎptǎmânǎ, pe care urma sǎ-l conduc eu, ca de obicei atunci când domnia sa lipsea. Dupǎ ce mi-a comunicat tema, mi-a spus cǎ a primit indicația sǎ vinǎ la ședința MAN în haine de culoare închisǎ.

Deputații au procedat în mare grabǎ la realegerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în funcția de președinte al Consiliului de Stat și a lui Ion Gheorghe Maurer în cea de președinte al Consiliului de Miniștri.

Dupǎ ce anunțat cǎ Gheorghiu-Dej nu putea participa la lucrǎri din motive de sǎnǎtate, Ștefan Voitec, președintele MAN, i-a informat pe deputați cǎ acesta a trimis o scrisoare, cǎreia i-a dat citire. Era un text ambigu: pe de o parte mulțumea pentru încrederea acordatǎ și se angaja sǎ-și consacre "întreaga energie pentru binele poporului și a patriei”, iar pe de altǎ parte afirma necesitatea de a se acționa, în continuare, pentru apǎrarea independenței naționale, dezvoltarea economicǎ a României, îmbunǎtǎțirea situației materiale și culturale a poporului român, cuvinte care semǎnau cu un testament politic.

Seara, la orele 22,30, s-a transmis la radio buletinul medical prin care se anunța cǎ Gheorghiu-Dej suferǎ "de o afecțiune pulmonarǎ, care în ultimul timp s-a agravat prin apariția de complicații hepatice cu icter și insuficiențǎ hepaticǎ. Se aplicǎ tratamentul corespunzǎtor”. Având în vedere secretomania regimului, transmiterea acestui comunicat am considerat-o ca o dovadǎ a faptului cǎ liderul comunist nu avea nici o șansǎ de supraviețuire.

Vineri, 19 martie, am fost de permanențǎ la Comitetul UTM pe Centrul Universitar, aflat în Casa de Culturǎ a Studenților, din Calea Plevnei, de la 15,00 la 21,00. Erau acolo încǎ vreo 15 utemiști din alte institutele de învǎțǎmânt superior din Capitalǎ. În acea camerǎ se afla un aparat de radio, care transmitea muzicǎ popularǎ și muzicǎ sinfonicǎ. Buletinul de știri de la ora 17 a început cu un comunicat prin care se anunța cǎ starea de sǎnǎtate a lui Gheorghiu-Dej s-a agravat, aflându-se în "stare comatoasǎ”. Constantin Popa (viitorul mare medic neurolog), student la Medicinǎ, ne-a explicat cǎ aceasta însemna "faza finalǎ”. Priveam unii la alții, nu scoteam nici o vorbǎ, așteptând noi vești.

Buletinul de știri de la ora 18,00 a început cu o întârziere de 7 minute, când crainicul, cu o voce gravǎ, a citit Comunicatul CC al PMR și Consiliului de Stat prin care se anunța "cu profundǎ durere” încetarea din viațǎ a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej la ora 17,53 "dupǎ o boalǎ grea”.

Mânat de un imbold pe care nu mi l-am explicat pânǎ astǎzi, în clipele urmǎtoare, fǎrǎ sǎ anunț pe nimeni, am plecat spre sediul Comitetului Central. Aici, erau deja adunate câteva sute de persoane și în scurt timp s-a umplut toatǎ Piața Palatului. N-am scos o vorbǎ, dar ascultam ce zicea lumea: A murit prea devreme [avea 64 de ani]; Sǎ mai fi trǎit mǎcar cinci ani pentru a consolida îndependența României; Oare cel ce va urma va fi în stare sǎ continuie politica de independențǎ promovatǎ de Gheorghiu-Dej? Sǎ ne fereascǎ Dumnezeu de o nouǎ ocupație sovieticǎ.

Dupǎ vreo douǎ ore am plecat spre casǎ. În drum spre autobuz (locuiam pe Șoseaua Olteniței) am trecut prin fața Casei Centrale a Armatei (Cercul Militar Național) unde erau înșirate tablourile membrilor Biroului Politic al CC al PMR, instalate cu prilejul deschiderii sesiunii Marii Adunǎri Naționale. Primul era cel al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar el pǎrǎsise scena istoriei. Urmau ceilalți în ordine alfabeticǎ. M-am oprit pe trotuar și mi-am fǎcut în gând un calcul. Cine ar putea fi succesorul? Gheorghe Apostol mai fusese prim-secretar al CC al PMR în 1954-1955, deci avea o șansǎ; Emil Bodnǎraș – fusese militar, nu era potrivit; Petre Borilǎ – era bulgar și cam șters; Nicolae Ceaușescu – tânǎr, activ, putea fi ales; Alexandru Drǎghici – general, ministru de Interne, nu prea cred; Alexandru Moghioroș – minoritar, ca și Borilǎ, nu; Ion Gheorghe Maurer – nici el, intelectual, era foarte bine sǎ rǎmânǎ în fruntea guvernului; Chivu Stoica – prea "bolovǎnos”, nu putea fi om de prim plan. Era o judecatǎ superficialǎ, drept care mi-am continuat drumul, alungând din minte acest calcul.

Seara, la 22,30, am ascultat la Radio buletinul medical: Gheorghiu-Dej a fost rǎpus de cancer la ficat. La ora 23 s-a anunțat declararea doliului național pânǎ în ziua de 24 martie.

În dimineața zilei de duminicǎ, 21 martie, am aflat cǎ trupul neînsuflețit al lui Gheorghiu-Dej va fi depus la Consiliul de Stat (fostul Palat Regal, devenit al Republicii), pentru ca "oamenii muncii” sǎ-și ia adio de la "ilustrul conducǎtor”. Am socotit cǎ era bine sǎ mǎ duc printre primii, deoarece mai târziu vor veni muncitorii din marile întreprinderi și va fi aglomerație. M-am înșelat. De la Universitate am luat-o pe Calea Victoriei, dar în dreptul Palatului Telefoanelor era un baraj din camioane militare, care blocau accesul spre Piațǎ. Am vǎzut oameni care se strecurau printre camioane sau se rostogoleau pe sub ele și intrau în respectiva zonǎ. Eu am trecut prin Pasajul Victoria și am ieșit în strada Academiei, am luat-o la dreapta pe strada Câmpineanu, spre Bulevardul Bǎlcescu, apoi la stânga pe strada Onești (fostǎ și viitoare Dem I. Dobrescu) și am ajuns în Piațǎ. Aici era o înghesuialǎ greu de imaginat. Cei din spate impingeau cu putere și se forma un fel de "valul mǎrii”, astfel cǎ m-am trezit lângǎ gardul de fier care înconjura Palatul, aproape sǎ fiu strivit. Cu multǎ greutate am reușit sǎ intru pe poartǎ. Abia în curte milițienii stǎpâneau situația: fǎcuserǎ un baraj, impunând formarea unui rând de câte trei persoane, care putea sǎ înainteze spre intrarea în Palat.

În holul mare de la parter, Gheorghiu-Dej era așezat pe un catafalc înalt, în fața cǎruia era un tablou mare al defunctului, iar de jur împrejur coroane de flori. Trecând prin dreptul sicriului am observat cǎ mâinile erau întinse de-a lungul corpului (nu pe piept), iar fața roșiaticǎ (nu galbenǎ). Am ieșit pe ușa dinspre biserica Crețulescu, obosit și transpirat, întrebându-mǎ în sinea mea dacǎ a meritat aceastǎ tevaturǎ de peste patru ore. Mǎ consolam cu gândul cǎ am trǎit un moment de istorie.

Ajuns acasǎ am ascultat comunicatul Comisiei de organizare a funeraliilor: publicul avea acces în Palatul Republicii pentru a-și lua adio de la Gheorghiu-Dej în zilele de duminicǎ, 21 martie între orele 11-14 și 16-22, precum și de luni, 22 martie și marți, 23 martie între orele 7-14 și 16-22.

            Dupǎ îmbulzeala din prima zi, s-au luat mǎsuri organizatorice ca totul sǎ intre în ordine. S-au transmis dispoziții în instituții și întreprinderi privind numǎrul de cetǎțeni, locurile de adunare, traseul de strǎbǎtut, comunicarea echipelor de ordine cu milițienii aflați în stradǎ. Am fost înscris pe tabelul Facultǎții de Istorie, cerându-mi-se sǎ fiu în curtea Facultǎții de Drept, marți la ora 10,00. Coloana Universitǎții a parcurs mai multe strǎzi și a ajuns în fața catafalcului pe la 14,30. Am constatat cǎ, în numai 24 de ore, fața lui Gheorghiu-Dej devenise pǎmântenie, ceea ce însemna cǎ trupul intrase într-un rapid proces de descompunere.

            S-a anunțat cǎ se putea vizita cabinetul de lucru al lui Gheorghiu-Dej aflat în clǎdirea CC al PMR, dar nu m-am simțit în stare sǎ mai stau încǎ vreo douǎ ore la coadǎ.

            În paralel se desfǎșurau adunǎri de doliu în întreprinderi și instituții, unde se citea un text trimis de la CC al PMR. Am participat la adunarea de la Conservatorul "Ciprian Porumbescu”, unde am nimerit lângǎ renumitul bariton Petre Ștefǎnescu-Goangǎ, care mi-a șoptit: "Dragǎ, îmi pare rǎu de moartea tovarǎșului Gheorghiu-Dej, dar este un prilej sǎ ascultǎm la radio o muzicǎ adevǎratǎ, cǎ mǎ aduce la disperare zgomotul infernal al așa-zisei muzici ușoare”.

Am cumpǎrat mai multe ziare în care se publicau articole omagiale semnate de personalitǎți ale vieții culturale și științifice, dar și de muncitori și țǎrani. M-a impresionat articolul intitulat Adio, publicat în "Scânteia”, de Tudor Arghezi: "Condeiule al meu de mângâieri, de consolǎri, de reverie, fǎ-te om, fǎ-te țarǎ, fǎ-te popor, puneți sarica de spini și plângi la porțile lumii. Cel mai teafǎr dintre noi a trecut pe ele în nu știu unde haosul începe, cu o poartǎ mutǎ, cu lacǎte grele […] Gheorghiu-Dej, cǎruia îi scriam din când în când, numindu-l Iubite Tovarǎșe Dej, a pierit dintre noi […] Stau și plâng condeiule al meu pe un mormânt, revoltat cǎ ziua s-a stins și cǎ pǎmântul, care a primit în el unul dupǎ altul pe Domnitorii noștri, a cutezat sǎ primeascǎ și țǎrâna scumpului general al neamului românesc, scufundat în cea mai cumplitǎ jale”.

În timp ce lumea continua sǎ-și ia adio de la Gheorghiu-Dej, am ascultat la Radio comunicatul, prin care se anunța cǎ în ziua de 22 martie 1965 a avut loc ședința plenarǎ a C C al PMR : "La propunerea Biroului Politic plenara a ales în funcția de prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român pe tovarǎșul Nicolae Ceaușescu”. Mi s-a pǎrut o decizie normalǎ.

Ceausescu

S-au anunțat și hotǎrârile privind "eternizarea memoriei” lui Gheorghiu-Dej: editarea operei și a biografiei acestuia; ridicarea de statui în București și Cluj; de busturi în mai multe orașe; așezarea de plǎci memoriale; editarea unui timbru; amenajarea unei sǎli memoriale la Muzeul de Istorie a PMR; acordarea numelui sǎu orașului Onești, precum și unor întreprinderi și instituții (între care Institutul Politehnic din București), unor strǎzi etc. etc.

Funerariile s-au desfǎșurat în ziua de miercuri, 24 martie. Vremea s-a deteriorat brusc. Dacǎ în ultima sǎptǎmâna fusese cald și plǎcut, dintr-odatǎ cerul s-a înnorat și a început sǎ batǎ un vânt rece.

Mitingul de doliu s-a desfǎșurat în fața Palatului Republicii. Venisem sǎ asisat la acest eveniment, dar era prea multǎ lume, eu abia îmi fǎcusem loc în aripa dreaptǎ a Ateneului Român, nu vedeam scena amenajatǎ și, evident, nici pe vorbitori. Am auzit, de la microfoanele instalate un bocet de bǎrbat, și cuvintele:”Gheorghiu-Dej, Gheorghiu-Dej, cui ne lași ? ” Am aflat ulterior cǎ era glasul lui Chivu Stoica.

Simțeam frigul în oase, "scǎpǎram” din picioare și mǎ cuprindea rǎceala. Mi-a venit ideea sǎ ies din acea aglomerație și sǎ mǎ duc la unchiul meu, Dumitru Almaș, care locuia în apropiere pentru a urmǎri procesiunea la TV. Ca urmare, m-am strecurat pe lângǎ Ateneu și am intrat pe strada Gabriel Périe (fostǎ și viitoare Clémenceau) și am intrat la nr. 6 . Am urmǎrit împreunǎ cu familia Almaș la TV cuvântarile rostite de Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Ion Gheorghe Maurer și mai ales de Nicolae Ceaușescu, noul prim-secretar al CC al PMR. Acesta a vorbit destul de încâlcit, cu unele dificultǎți de pronunție, în care parcǎ l-a imitat pe Stalin la ceremonia funerarǎ pentru V.I. Lenin, când a folosit expresia ”Iți jurǎm tovarǎșe Lenin”. La rândul sǎu, Ceaușescu a repetat: "Iți jurǎm tovarǎșe Gheorghe Gheorghiu-Dej, sǎ pǎstrǎm ca lumina ochilor unitatea partidului, sǎ urmǎm exemplul tǎu luminos, sǎ dǎruim tot ce avem mai bun partidului, poporului, patriei noastre dragi”.

            Am vǎzut la TV convoiul funerar care a strǎbǎtut Bulevardul Nicolae Bǎlcescu pânǎ la Piața Națiunii, apoi a cotit la dreapta pe strada 11 iunie pânǎ în Parcul Libertǎții (fost și viitor Carol). În acest timp, televiziunea transmitea imagini de pe traseu, inclusiv cu oameni plângând pentru "greaua pierdere suferitǎ”. Sicriul a fost îngropat în incinta Monumentului ”Eroilor Luptei pentru Libertatea Poporului și a Patriei pentru Socialism”.

            De-a-lungul anilor m-am gǎndit adesea la moartea celor doi lideri politici: Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Primul a murit în casa sa din Bulevardul Primǎverii, i s-au organizat funeralii naționale, i s-au dedicat pagini întregi în ziare și ore de transmisie la Radio și TV, nu numai în România, ci și peste hotare, inclusiv în SUA, Marea Britanie, Germania Federalǎ, Franța, India, Brazilia, etc etc. Cel de-al doilea a fost împușcat într-o unitate militarǎ din Târgoviște, iar vestea morții sale a fost primitǎ de aproape toți românii cu un sentiment de ușurare cǎ au scǎpat de "criminalul dictator”. Și pe plan internațional dispariția lui Ceaușescu a fost consideratǎ beneficǎ pentru români, precum și pentru Europa, pentru democrație în general.

            Starea de spirit, mentalul colectiv au fost influențate decisiv de ultimii ani de conducere a celor doi oameni politici.

Istoria a demonstrat cǎ cele mai dure represiuni s-au înregistrat în timpul lui Gheorghiu-Dej. Atunci au fost arestați sute de mii de oameni, mulți dintre aceștia au murit în închisori, inclusiv personalitǎți precum Iuliu Maniu, Gheorghe Bǎrtianu, Ion Mihalache. La Canalul Dunǎre-Marea Neagrǎ și-au pierdut viața sute de oameni, fǎrǎ lumânare și fǎrǎ cruce. Zeci de mii de țǎrani au fost schingiuiți și obligați sǎ se înscrie în Gospodǎriile Agricole Colective. Aproape întreaga elitǎ economicǎ și o mare parte din elita intelectualǎ au fost distruse. Și totuși, în martie 1965 foarte mulți români îl regretau pe Gheorghiu-Dej.

S-a întâmplat un fenomen oarecum similar cu cel din 1918-1920, când Alexandru Averescu dobândise o extraordinarǎ popularitate în rândurile țǎrǎnimii. N. Iorga nota cǎ atunci când li se amintea sǎtenilor cǎ Averescu a fost cel care a condus represiunea din 1907, aceștia replicau: "Taica ne-a bǎtut pentru cǎ noi nu am fost cuminți”. Mentalul colectiv era dominat de amintirile recente, când generalul i-a condus în marile bǎtǎlii din Primul Rǎzboi Mondial, obținând strǎlucita victorie de la Mǎrǎști, bizuindu-se pe ostașii sǎi (în covârșitoarea lor majoritate țǎrani). Dupǎ încetarea confruntǎrilor militare, Averescu a intrat în politicǎ, înființând Liga Poporului care promitea: "îndreptarea” țǎrii; tragerea la rǎspundere a celor vinovați pentru "pierderile inutile” din campania militarǎ a anului 1916; vot obștesc; împroprietǎrirea țǎranilor cu câte cinci ha de familie. Ca urmare, Averescu a dobândit o uriașǎ popularitate, pe valul cǎreia a ajuns la putere în martie 1920.

Tot astfel, în martie 1965 mulți români apreciau cǎ toate necazurile pe care le-au suferit în timpul lui Gheorghiu-Dej se datorau ocupanților sovietici și cǎ el (Gheorghiu-Dej) a îndurat multe greutǎți, a avut de fǎcut fațǎ amenințǎrilor venite de la Kremlin, dar pânǎ la urmǎ a reușit sǎ-i scoatǎ pe ruși din țarǎ și sǎ porneascǎ pe calea independenței naționale, i-a eliberat pe toți deținuții politici în 1962-1964, a desființat cotele pentru țǎrani, a asigurat o bunǎ aprovizionare a orașelor cu produse de primǎ necesitate, mulți intelectuali cǎrora li se interzisese sǎ publice la începutul anilor 50 erau acum reabilitați și susținuți de regim.

În ziua de 22 martie 1965 m-am întâlnit la Catedra de Istoria României cu profesorul Constantin C. Giurescu, reîncadrat în urmǎ cu un an în Universitate. Crezând cǎ-i va face plǎcere am zis: "A murit cel cere v-a ținut cinci ani de zile în închisoare”. Dar, spre surprinderea mea, profesorul Giurescu mi-a ținut o lecție de "realism politic”: Nu Gheorghiu-Dej, ci sovieticii au hotǎrât arestarea sa și a multor altora, intelectuali și oameni politici, dar și țǎrani și chiar muncitori. Gheorghiu-Dej și prietenul sǎu Petru Groza l-au eliberat din închisoare, l-au încadrat mai întâi la Institutul de Istorie și apoi a fost reinstalat la catedra sa de la Universitate. Acum poate publica și chiar este solicitat de redacțiile revistelor de istorie și de edituri. Ar fi bine ca eu, tânǎr istoric, sǎ înțeleg cǎ politica este arta posibilului. Când a fost posibil, Gheorghiu-Dej a demonstrat cǎ era un bun român. Sǎ dea Dumnezeu ca și Nicolae Ceaușescu sǎ dea dovadǎ de același curaj ca cel pe care l-a avut Gheorghiu-Dej. Am plecat puțin nedumerit dupǎ aceastǎ lecție, dar am reflectat adesea la spusele profesorului Giurescu.

            În cazul lui Ceaușescu mentalul colectiv s-a manifestat exact invers. Românii (și nu numai ei) parcǎ uitaserǎ la 25 decembrie 1989 cǎ în timpul lui Ceaușescu se realizase cel mai înalt ritm de dezvoltare economicǎ din istoria României, cǎ mai mult de jumǎtate dintre orǎșeni primiserǎ apartamente gratuite de la stat, cǎ în august 1968 l-au admirat pentru curajul de a condamna intervenția militarǎ a sovieticilor și sateliților lor împotriva Cehoslovaciei, cǎ Bucureștiul devenise un centru al diplomației mondiale.

În decembrie 1989, românii îl urau pe Ceaușescu pentru cǎ dupǎ 1981 a introdus restricții la luminǎ și cǎldurǎ, i-a obligat sǎ stea ceasuri întregi la coadǎ pentru un pachet de unt sau chiar pentru o pâine, cǎ redusese programul TV la douǎ ore pe zi, iar cultul personalitǎții sale și al Elenei Ceaușescu devenise absolut insuportabil.

            Interesant este cǎ cei mai acerbi critici ai lui Ceaușescu erau tocmai staliniștii din timpul lui Gheorghiu-Dej, în frunte cu Silviu Brucan, cel care ceruse, într-un articol publicat în "Scânteia”, organul CC al PCR, din 1 august 1947, nu numai dizolvarea Partidului Național-Țǎrǎnesc, dar și condamnarea drasticǎ a liderilor sǎi în frunte cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache. În seara zilei de 25 decembrie 1989, același Silviu Brucan a adǎugat, cu de la sine putere, în actul de acuzare pe baza cǎruia soții Ceaușescu fuseserǎ condamnați la moarte și executați, încǎ un punct: "Încercarea de a fugi din țarǎ pe baza unor fonduri de peste 1 miliard de dolari depuse în bǎnci strǎine”. Chiar cei care-și datorau cariera politicǎ lui Nicolae Ceaușescu îl numeau acum "criminalul dictator”.

Presa internaționalǎ – care publicase sute de articole elogioase la adresa politicii externe promovatǎ de Ceaușescu – a trecut în cealaltǎ extremǎ. Un ziar belgian scria la 27 decembrie 1989 cǎ, din ordinul lui Ceaușescu, la Timișoara "mai mult de patru mii de oameni au fost uciși”, dupǎ ce "înainte de a fi mitraliați li se legau mâinile și picioarele cu sârmǎ ghimpatǎ, corpurile erau torturate, organele genitale smulse sau contuzionate. Mulți au fost aruncați de vii în groapǎ, apoi omorâți cu apǎ fierbinte”.

În acea atmosferǎ mulți români credeau cǎ asemenea informații erau corecte, prezentau realitatea, drept care au primit cu satisfacție lichidarea soților Ceaușescu. Peste mai puțin de o lunǎ, mai mulți ziariști francezi au venit la Timișoara, pentru a cerceta situația la fața locului și au ajuns la concluzia cǎ respectiva relatare era "minciuna secolului”.

P.S. 1

În primǎvara anului 1993, plecând de la Ministerul Invǎțǎmântului spre Universitate, în fața Conservatorului "Ciprian Porumnescu” m-a oprit un domn îmbrǎcat destul de modest, ca mi s-a adresat: "Domnule profesor Scurtu, îmi pare bine cǎ v-am întâlnit”. Dupǎ voce și înfǎțișare l-am recunoscut pe Ștefan Andrei, fost ministru de Externe al României. "Vreau sǎ-ți arǎt ceva!”. A deschis portbagajul mașinii sale, care era plin cu zeci de caiete cu coperți tari, cartonate. "Sunt agendele mele” și vreau sǎ-ți citesc din una.

Am urcat în mașinǎ și l-am ascutat. Era vorba despre o întâlnire a mai multor conducǎtori de partid la Scroviștea, prilej cu care Nicolae Ceaușescu a relatat despre modul cum a fost ales el prim-secretar al CC al PMR. Nu am reținut data însemnǎrilor, dar am aflat urmǎtoarele:

În ziua de 19 martie 1965, imediat dupǎ ce a murit Gheorghiu-Dej, liderii PMR prezenți în casa acestuia din Cartierul Primǎverii au început sǎ discute despre cine urma sǎ devinǎ liderul partidului. Nu a fost o ședințǎ, nu era momentul potrivit, corpul lui Dej încǎ nu se rǎcise, astfel cǎ se vorbea în șoaptǎ, unul cu altul.

Ceaușescu l-a abordat mai întâi de Ion Gheorghe Maurer, cǎruia i-a spus cǎ el (Maurer) trebuia sǎ fie ales prim-secretar al CC al PMR: a lucrat mulți ani cu Gheorghiu-Dej, are experiențe politicǎ, știe sǎ lucreze cu oamenii, este un bun diplomat, este cunoscut pe plan internațional. Maurer a replicat cǎ el era intelectual, iar PMR este partidul clasei muncitoare; are o anumitǎ vârstǎ; nu cunoaște aparatul de partid. Cel mai potrivit este el, Ceaușescu: tânǎr, curajos, energic, cu o bogatǎ experiențǎ în munca de partid, cunoaște activul în calitatea sa de secretar cu probleme organizatorice.

Ceaușescu nu a zis nimic și l-a abordat pe Chivu Stoica, declarându-i cǎ el (Chivu Stoica), este cel mai îndreptǎțit sǎ devinǎ prim-secretar: este un vechi tovarǎș și prieten al lui Gheorghiu-Dej, care i-a încredințat numeroase munci de rǎspundere și le-a îndeplinit cu succes; are origine socialǎ sǎnǎtoasǎ; este cunoscut ca unul dintre fruntașii luptelor muncitorești de la Atelierile "Grivița” din 1933; are o bogatǎ experiențǎ politicǎ. Chivu Stoica i-a spus cǎ el nu este potrivit pentru o asemenea muncǎ, a lucrat întotdeauna sub îndrumarea lui Gheorghiu-Dej, nu avea nici pregǎtirea intelectualǎ pentru a se implica în dezbaterile din mișcarea comunistǎ internaționalǎ.

Apoi Ceaușescu i-a propus lui Emil Bodnǎraș cǎ devinǎ prim-secretar al CC al PMR: are o vastǎ experiențǎ politicǎ, știe sǎ impunǎ disciplina de partid așa cum a fǎcut-o și în armatǎ ca ministru, este un activist curajos, dovadǎ fiind discuția din 1955 cu Hrușciov când i-a cerut retragerea trupelor sovietice din România. Nici Bodnǎraș nu a acceptat, declarând cǎ el avea o origine etnicǎ încurcatǎ, a mai fost și pe la Moscova în anii ilegalitǎții și nu vrea sǎ se nascǎ discuții pe seama sa, cu consecințe negative asupra partidului.

Ultimul cǎruia i-a propus sǎ fie ales prim-secretar al CC al PMR a fost Alexandru Drǎghici, argumentându-i: este un activist tânǎr, are cu o bogatǎ experiențǎ pe linie de partid și de stat, a dovedit energie și curaj în împrejurǎrile grele prin care a trecut partidul. Nici Drǎghici nu a acceptat, obiectând: el este învǎțat sǎ execute hotǎrârile partidului; în calitate de ministru de Interne a luat unele mǎsuri dure, care s-ar putea întoarce împotriva sa (Ceaușescu a dedus cǎ Drǎghici se referea la omorârea lui Lucrețiu Pǎtrǎșcanu).

            A urmat "runda a doua”. Ceaușescu i-a spus lui Maurer cǎ s-a gândit, ar putea accepta funcția de prim-secretar, dar numai dacǎ "conu Jorj” rǎmâne în funcția de președinte la Consiliului de Miniștri; el (Ceaușescu) are nevoie de experiența lui Maurer pe linie guvernamentalǎ, mai ales în privința relațiilor internaționale. Maurer s-a învoit și astfel a obținut un vot extrem de important.

A mers la Chivu Stoica: el (Ceaușescu) era gata sǎ accepte funcția de prim-secretar, dar numai dacǎ Chivu preia președinția Consiliului de Stat; nimeni nu putea sǎ îndeplineascǎ ambele sarcini avute de Gheorghiu-Dej și trebuia sǎ se facǎ o despǎrțire a celor douǎ funcții, iar Chivu sǎ preia conducerea Consiliului de Stat. Chivu Stoica a acceptat și Ceaușescu a mai obținut un vot.

Discuția cu Emil Bodnǎraș s-a purtat în același ton: el (Ceaușescu) acceptǎ funcția de prim-secretar al CC al PMR, numai dacǎ Emil rǎmâne membru al Biroului Politic și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, pentru a se putea consulta în problemele de partid și de stat, în care el (Bodnǎraș) are o bogatǎ experiențǎ. Bodnǎraș s-a învoit, iar Ceaușescu a mai primit un vot.

În sfârșit, discuția cu Drǎghici: s-a gândit (Ceaușescu), acceptǎ funcția de prim-secretar, dar numai dacǎ Drǎghici este de acord sǎ rǎmânǎ în fruntea Ministerului de Interne; la orice schimbare de lider se produc frǎmântǎri și este nevoie de o "mânǎ de fier” care sǎ stǎpâneascǎ situația; bineînțeles sǎ fie și în Biroul Politic pentru a colabora cât mai strâns. Drǎghici a acceptat, astfel cǎ Ceaușescu a obținut sprijinul principalilor lideri (baroni) ai partidului.

            Plenara CC al PMR din 22 martie 1965 a fost o formalitate: Maurer a propus alegerea lui Ceaușescu. Fǎrǎ a solicita alte propuneri a pus la vot, astfel cǎ Nicolae Ceaușescu a fost ales în unanimitate în funcția de prim-secretar al CC al PMR.

În cartea sa intitulatǎ Din frac în zeghe. Istoriile mele dintr-un pǎtrar de veac românesc ( București, Editura Adevǎrul , 2013), Ștefan Andrei face doar o referire la acel moment: "Peste ani, pe când mǎ gǎseam cu alți tovarǎși din conducere și cu Nicolae Ceaușescu în pivnițele de la Scroviștea, acesta scotea din butoaie, cu un furtun, diferite sortimente de vinuri și ne turna în pahare pentru degustare. Din vorbǎ în vorbǎ, Nicolae Ceaușescu a amintit momentul desemnǎrii sale ca urmaș al lui Gheorghiu-Dej și a subliniat cǎ atunci au adoptat o poziție bunǎ Alexandru Drǎghici și Chivu Stoica” (p. 56).

            Nu știu de ce Ștefan Andrei a evitat sǎ detalieze acel moment, relatat mie mai înainte cu zece ani.

P.S. 2

            În noiembrie 1994 l-am vizitat pe Gheorghe Apostol în apartamentul sǎu din București, strada Barbu Delavrancea nr. 29, împreunǎ cu Virginia Cǎlin, redactor la Secția Istorie Oralǎ a Societǎții Române de Radio. Cu acel prilej l-am întrebat cum s-a rezolvat problema succesiunii lui Gheorghiu-Dej în fruntea partidului.

Gheorghe Apostol ne-a povestit cǎ, având în vedere starea de sǎnǎtate extrem de gravǎ a lui Gheorghiu-Dej, a discutat cu douǎ zile înainte de moartea acestuia cu Ion Gheorghe Maurer și Alexandru Drǎghici despre desemnarea noului prim-secretar. Inițial Drǎghici a avut o ezitare, zicând cǎ nu era bine sǎ se discute aceastǎ chestiune atât timp cât Gheorghiu-Dej era încǎ în viațǎ, dar pânǎ la urmǎ a acceptat argumentele lui Maurer: trebuia gǎsitǎ rapid o formulǎ de conducere, nu era timp pentru ezitǎri. Cu certitudine, a apreciat Ion Gheorghe Maurer, succesorul trebuie sǎ fie Gheorghe Apostol: are origine muncitoreascǎ, absolut necesarǎ pentru conducerea Partidului Muncitoresc Român; era un colaborator apropiat și de încredere al lui Gheorghiu-Dej; avea o amplǎ experiențǎ politicǎ pe linia mișcǎrii sindicale, a guvernului și a muncii de partid. Argumentul suprem a fost cǎ Apostol a mai îndeplinit funcția de prim-secretar al CC al PMR în perioada aprilie 1954 – octombrie 1955.

            Apostol nu a participat la alte discuții, ci și-a pregǎtit discursul pe care urma sǎ-l rosteascǎ dupǎ alegerea sa. A fost total surprins când la Plenara CC al PMR, Ion Gheorghe Maurer nu l-a propus pe dânsul, ci pe Nicolae Ceaușescu. A rǎmas pur și simplu înmǎrmurit, cu discursul în buzunar. A înțeles cǎ a fusese "lucrat” pe la spate de Maurer, care a propus un ins pe care credea cǎ îl va putea manevra. Dar s-a înșelat amarnic. Ceușescu nu numai cǎ nu i-a fost recunoscǎtor, dar peste nouǎ ani l-a mazilit din funcția de președinte al Consiliului de Miniștri și l-a pus sub supravegherea Securitǎții.

            Din cele douǎ relatǎri am dedus cǎ Ceaușescu a fost mai dibaci, a manevrat mai bine, i-a asigurat pe susținǎtorii sǎi cǎ vor avea de jucat în continuare un important rol politic.

Apostol a crezut cǎ dacǎ a obținut sprijinul primului ministru și al ministrului de Interne era suficient, deoarece postul de prim-secretar al CC al PMR i se cuvenea. A rǎmas cu un gust amar și cu o urǎ neostoitǎ împotriva rivalului sǎu, pe care a fǎcut-o publicǎ abia în martie 1989 prin "scrisoarea celor șase”.

[O formă prescurtată a acestui material a apărut în revista "Magazin istoric”, din martie 2015. pp. 5-11]