Vasile Craiu s-a născut pe 31 decembrie la Novaci, județul Gorj, din părinți care fugiseră din Ardeal din cauza regimului maghiar de ocupație. Tatăl său ridicase tricolorul românesc pe Primăria din Arad, fiind aspru pedepsit de autorități din această cauză.

A efectuat gimnaziul la liceul „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu, iar la 14 ani se mută la București cu mama și frații lui. În Capitală, a studiat la liceul „Cantemir Vodă” și apoi a devenit elev aș Școlii pregătitoare de ofițeri de infanteri. Obține rezultate excelente la învățătură și este avansat elev plutonier major încă din primul an, 1913, când este declarat șef de promoție.    A participat la Campania din Bulgaria, în cel de-al doilea Război balcanic, remarcându-se și obținând medalia „Avântul Tăriei”. La 1 iulie 1914 Craiu devine sublocotenent, îndeplinind funcția de comandant de pluton la Batalionul 2 Vânători „Regina Elisabeta”.

Lui Vasile Craiu îi datorează Armata Română prima victorie a unui pilot de vânătoare. Se întâmpăla pe 18 martie 1917, în apropierea comunei Baldovinești (Galați). 

Trei luni mai târziu, Craiu este rănit în luptă. Reușește să aterizeze forțat și este transportat - cu eforturi uriașe - la spital.  Revine în luptă și alături de camarazii săi din escadrila Nieuport-11, obține cele mai multe victorii din câte au reușit escadrilele românești pe front. A executat primele misiuni de noapte din istoria Aviației Române și a fost promovat la excepțional.

Astfel, la numai 23 de ani a ajuns căpitan aviator, cel mai tânăr comandant de escadrilă din istoria aviației românești.

Din păcate, la 24 august 1918, „șoimul de la Mărășești” a decolat pentru ultima oară de pe aerodromul din Bârlad. Craiu a dorit să facă acrobații, dar o componentă a avionului său a cedat și Vasile a plecat spre veșnicie.

Pe lângă cea mai înaltă decorație românească, Ordinul Mihai Viteazul, Vasile Craiu a primit și medalia Sfântul Vladimir clasa a IV-a, cu spade și fundă din partea Rusiei, dar și La Croix de Guerre avec palme din partea Franței.