La 24 ianuarie 1859 a avut loc Unirea Principatelor Române, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. „Mica unire”, cum este cunoscută unirea Țării Românești cu Moldova, reprezintă primul pas important pe calea infăptuirii statului național unitar român.

Ideea unității de neam, limbă și cultură în cele trei țări române a reprezentat un deziderat de veacuri, la cristalizarea căruia și-au adus contribuția numeroase figuri marcante ale istoriei. Prima unire a fost realizată în 1600 de către Mihai Viteazul, care a reușit să aducă sub sceptrul său cele trei țări românești. Chiar dacă a fost de scurtă durată, destrămată de un context internațional nefavorabil, amintirea acestei uniri nu s-a mai stins niciodată, constituind un punct de reper important pentru urmași.

În secolele XVII-XVIII, conștiința națională începe să se contureze tot mai pregnant. Deschizători de drum, cărturarii moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin au insistat asupra originii comune a celor trei neamuri românești. Apoi, episcopul greco-catolic Inocențiu Micu-Klein și reprezentanții de seamă ai Școlii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior) au contribuit la elaborarea și afirmarea unei ideologii naționale.

În primele decenii ale secolului XIX, ideea unirii politice a românilor de pretutindeni a ajuns să se impună ca o necesitate obiectivă. Revoluțiile de la 1821 si 1848 înmulțesc glasurile care afirmă unitatea de neam și țară, iar lupta tuturor românilor pentru împlinirea acestui nobil deziderat se intensifică, devenind o problemă europeană.

Tratatul de pace semnat de către marile puteri la Paris, în 1856, după înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii, stabilește consultarea populației din cele două Principate Române cu privire la problema unității statale, prin organizarea unor adunări ad-hoc. A devenit evident că Unirea va putea fi impusă numai din interior, printr-o amplă mobilizare a tuturor românilor. Liderii unioniști au întemeiat o formațiune politică numită Partida Națională, care a ieșit învingătoare în lupta pentru constituirea adunărilor ad-hoc.

Acestea au exprimat, prin rezoluțiile adoptate, dorința unirii Principatelor sub numele de România, sub conducerea unui principe străin, cu moștenirea tronului. Convenția de la Paris (1858), document ce devine Constituție, stabilea unirea parțială (legislativă) a Munteniei și Moldovei sub numele de Principatele Unite, precum și faptul că fiecare țară va avea domnul său, care va cârmui cu ajutorul miniștrilor.

Conform acestei Constituții, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul Partidei Naționale, a fost ales în unanimitate ca domnitor al Moldovei. În Țara Românească, la București, fracțiunile conservatoare au fost înfrânte în cele din urmă de către unioniști, sub presiunea populației. La 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă îl alege ca domn tot pe Alexandru Ioan Cuza, înfăptuind astfel unirea Principatelor Române într-un singur stat.

Statul condus de Alexandru Ioan Cuza era ciuntit: Basarabia, Nordul Bucovinei și Dobrogea erau sub stăpânire străină.

Proclamația de la Iași a domnitorului Alexandru Ioan Cuza către națiune, din 11 decembrie 1861, aduce oficial la cunoștință că:

Unirea este îndeplinită.

Naționalitatea Română este întemeiată.

Acest fapt măreț, dorit la generațiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi,  s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante și s-a înscris în datinile Națiunilor.

Dumnezeul părinților noștri a fost cu țara, a fost cu noi. El a întărit silințele noastre prin înțelepciunea poporului și a condus Națiunea către un falnic viitor.

În zilele de 5 și 24 Ianuarie ați depus toată a voastră încredere în Alesul nației, ați întrunit speranțele voastre într-un singur Domn.

Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie.

Vă iubiți Patria, veți ști a o întări.

Să trăiască România!