Pe 25 decembrie 1989 s-a desfășurat, la Târgoviște, în fața unui Tribunal Militar Extraordinar,  despre a cărui constituire ActiveNews a scris aici, procesul lui Nicolae și al Elenei Ceaușescu.

Completul de judecată a fost format din doi judecători militari, coloneii Gică Popa (președinte) și Ioan Nistor, și trei asesori populari, căpitanul Corneliu Sorescu, locotenentul-major Daniel Candrea și locotenentul Ion Zamfir. Grefierul era plutonierul-major Jan Tănase. Acuzarea a fost reprezentată de procurorul militar Dan Voinea, iar apărarea a fost asigurată de avocații din oficiu Constantin Lucescu și Nicolae Teodorescu.

Cei doi judecători l-au condamnat pe Ceaușescu la moarte, găsindu-l vinovat de următoarele patru capete de acuzare:
 

1. Genocid – peste 60 000 de victime;
2. Subminarea puterii de stat prin organizarea de acțiuni armate împotriva poporului și a puterii de stat;
3. Infracțiunea de distrugere a bunurilor obștești, prin distrugerea și avarierea unor clădiri, explozii în orașe etc.;
4. Subminarea economiei naționale;
 
După proces, a fost adăugat și al cincilea punct: Încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de peste 1 miliard de dolari depuse la bănci străine. Toate acestea s-au dovedit a fi, în final, nereale. Întregul "proces" a durat aproximativ o oră și 20 de minute.

În urma sentinței, cei doi au fost executați prin împușcare în după-amiaza aceleiași zile de către o grupă de trei parașutiști de la Boteni, formată din Căpitanul Ionel Boeru, plutonierul Dorin Cârlan și Sergentul major Octavian Gheorghiu. În curtea unde s-a desfășurat execuția se afla și generalul Victor Stănculescu, ultimul ministru numit de Ceaușescu la conducerea Armatei.

La aproximativ 30 de minute de la proces, știrea a fost anunțată și la Televiziunea Română.

/

 

În cartea După execuție a nins, căpitanul Ionel Boeru îi povestea lui Viorel Domenico: „Când m-am apropiat de zid, am tresărit surprins. Deși plecase în urma mea, deși nu-l văzusem trecând pe lângă mine, sergentul-major Teodor Gheorghe mă aștepta acolo cu Elena. I l-am dat în primire și pe Nicolae, m-am retras câțiva pași înapoi, de-a-ndărătelea, și i-am făcut semn să se retragă lateral. Nu mai aveam glas. Apoi am deschis focul”.

Tot Boeru își mai amintește că, după execuție, în încărcător i-a mai rămas un singur glonț. „Le-am zis colegilor: «Foc automat și, la comanda mea, trageți de la șold!». Eu când am zis «Foc!», am și apăsat. Eram cel mai stresat dintre toți. Eu am tras trei salve. Din 30 de gloanțe, am tras 29 de bucăți, în trei salve. Prima salvă, la picioare, l-a îngenuncheat. A doua salvă l-a lovit în piept și a căzut pe spate. Următoarea salvă a fost pe ea. Și a picat undeva lateral, în dreapta”. În acel moment, ceilalți doi parașutiști au tras și ei. Octavian Gheorghiu a tras o singură rafală, în timp de Dorin Cârlan, un glonț. De emoție, când a armat, a fixat pistolul-mitralieră în poziția „foc cu foc”, deși primise ordinul să-l pună pe „foc automat”.

În volumul „Ceaușescu la Târgoviște. 22-25 decembrie 1989” (Viorel Domenico), fostul comandant al unității unde a fost ucis Ceaușescu, generalul Andrei Chemenici, a povestit ultimele clipe din viața soților Ceaușescu:

„Elena Ceaușescu cerea îndurare, se împotrivea chiar. Nicolae Ceaușescu nu s-a opus. A acceptat inclusiv această umilință. Însă plângea. Îi șiroiau lacrimile pe obraz. Și suspina. În acel moment, când l-am văzut suferind sincer și profund, m-am retras, m-am ascuns de ochii și privirile lui. Mi-era rușine, o imensă rușine. Puteam fi detașat, nu eram eu vinovat de postura în care ajunsese, dar lucrul acesta se întâmpla în unitatea unde eram eu însumi comandant. [...]

Deci, Nicolae Ceaușescu nu s-a opus tratamentului ce i se pregătise niciun moment, nici măcar pe drumul spre zidul de execuție. Plângea doar...Și lacrimile alea, ale lui, mă sfâșiau, mă dureau cumplit. Nu, nu mai era Ceaușescu! Era un om, iar când a fost ciuruit de gloanțe, m-au podidit lacrimile. Dacă el a plâns pâna la zid, în momentul când a căzut, strigând „Trăiască Republica Socialistă România, liberă și independentă”, mi-au dat mie lacrimile” (Editura Cetatea de Scaun, ediția a II-a, 2014, pagina 165).

 
Judecătorul Gică Popa s-a sinucis în 1990, trăgându-și un glonte în cap. La 30 de ani de la evenimente, unul dintre participanții la proces, avocatul Constantin Lucescu, afirmă că ceea s-a petrecut la Târgoviște „a fost o crimă”.