În 28 iulie administrația română s-a instalat în Banat, la opt luni după Proclamarea Unirii de către bănățeni. Gheorghe Dobrin a fost numit prefect pentru județul Caraș-Severin cu sediul la Lugoj, iar Aurel Cosma pentru județul Timiș-Torontal, cu sediul la Timișoara.
 
Unirea a fost consfințită prin intrarea armatei române în Timișoara la 3 august 1919. Peste o sută de mii de români din toate colțurile Banatului vin să-și întâmpine frații la Timișoara și să salute împlinirea de facto și de jure a Unirii. „Străzile erau inundate de mulțimea celor dornici să ovaționeze soldații. La ora 10:00, pe Calea Lugojului, intră în oraș coloana militară. În acordurile Răsunetului (Deșteaptă-te Române), îi întâmpină un banderiu de 900 de tineri bănățeni călare, toți în haine albe, naționale, cu căciulă de dorobanț, decorată cu panglică tricoloră”, consemnează Prof. univ. dr Ioan Munteanu.

Laboratorul ImunoMedica

 
Prefectul Aurel Cosma adresează salutul de bună venire: „Veacuri de-a rândul am avut bucurii puține, supărări multe, după cum arată istoria. Acum, frații noștri, ați venit în leagănul românilor, vărsând sânge pentru noi, care am gemut sub stăpânire străină.” Avea să le răspundă tuturor, colonelul Virgil Economu: „Dumnezeu a fost totdeauna în inimile românilor, în inimi curate, cu sentimente valabile și ne-a învățat ca românul să se iubească și să nu trăiască despărțit”.
 
Banatul avea să fie împărțit între România și Regatul Serbiei, Croaților și Slovenilor (numit mai târziu Iugoslavia), prin decizia puterilor învingătoare din primul război mondial, o mică parte fiind cedată și Ungariei. Revendicarea sârbilor nu se baza pe vreun drept istoric, ci pe existența a 250.000 de sârbi locuitori la nord de Dunăre și pe poziția geografică a capitalei Belgrad, aflată exact la granița cu Banatul și prin urmare vulnerabilă din punct de vedere strategic și militar. Cea mai mare parte a Banatului a revenit României, parte în care peste 65% din populație era românească. În țara vecină au rămas aproape 80 000 de români, o parte alegând ulterior să treacă în România, iar alta perpetuându-și românitatea până astăzi, când comunitatea românilor din Banatul Sârbesc încă numără aproximativ 30 000 de suflete. 

La 10 august 1919 are loc la Timișoara o mare adunare populară a tuturor bănățenilor, veniți din nou cu zecile de mii din toate colțurile provinciei, să consfințească unirea Banatului cu România. Adunarea adoptă o rezoluție ce va rămâne în istorie: „Declarăm unirea pe vecie a întregului Bănat cu Statul român sub sceptrul dinastiei române. Jurăm credință și supunere M.S. Regelui Ferdinand I, domnitorul tuturor românilor. Aducem omagiile noastre glorioasei armate române pentru măreața operă și jertfă depusă pe altarul dezrobirii noastre de sub jugul de o mie de ani, pentru învingerea bolșevismului maghiar și pentru intrarea triumfală în capitala Ungariei. Luăm cu mulțumirea la cunoștință hotărârile Suveranului nostru și a sfetnicilor săi de a impune tuturor respectarea drepturilor istorice, teritoriale și suverane ale statului și neamului românesc. Pretindem respectarea tratatului din 4 august 1916, încheiat de către Regatul român cu marile puteri aliate, pretindem întreaga provincie a Banatului cu hotarele sale naturale Dunărea, Tisa și Mureșul, din punct de vedere istoric, etnografic și economic, protestăm prin urmare contra oricărei încercări de schimbare arbitrară a hotarelor României Mari. Protestăm contra oricărei încercări de a știrbi, sub orice pretext, suveranitatea neamului și statului românesc, contra oricărui amestec în chestiunile interne ale statului român.”