În urmă cu 102 de ani, Congresul General al Bucovinei a adoptat, la Cernăuți, moțiunea privind Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare. Acesta este al doilea mare moment din procesul de reîntregire națională a statului unitar român.

În timpul războiului, bucovinenii au îndurat suferinte de neimaginat: dincolo de ocupația rusească, mii de tineri români au fost înrolați în armata austriacă. Preoți români, învățători și chiar țărani simpli au fost trimiși în lagărele de concentrare.

În octombrie 1918, sub amenințarea politică și militară a ucrainenilor, Iancu Flondor și Sextil Pușcariu, au organizat la Cernăuți, o adunare națională, în urma căreia au decis desprinderea definitivă de Imperiul Austro-Ungar. Ulterior Congresul General al Bucovinei a hotărât ''Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei cu Regatul României''.

Trecuseră 144 de ani de stăpânire străină.

O delegație s-a deplasat la Iași pentru a preda actul de Unire Regelui Ferdinand. Recunoașterea oficială a Unirii tuturor românilor a avut loc în 1 decembrie 1918.

Din păcate, ocupată de Armata Roșie în 1940 și eliberată de Armata Română în 1941, visul românilor s-a spulberat după cel de-Al Doilea Război Mondial, când nordul Bucovinei a fost din nou anexat Uniunii Sovietice.

Astăzi, Bucovina de Nord a rămas în mod nedrept în componența Ucrainei.