Trupul lui era potolit, duhul smerit, zavistia dezrădăcinată, mânia întru dânsul nici urmă nu arăta, iuțimea nici se auzea vreodată, lenevirea izgonită, îmbuibarea nu avea întru dânsul loc, ci înfrânare întru toate, dragoste și pace cu toți, bună înțelegere între toți, iar sârguința lui pentru slavă lui Dumnezeu se arăta înaintea tuturor.

Cetatea Nicomidia a fost moștenirea Sfântului Antim, care din tinerețe avea obiceiurile bărbatului desăvârșit. Cu floarea tinereții sale aducea rodul cel copt al nerăutății, crescând cu trupul, împreună creștea și cu duhul și, ajungând la vârsta majoră, a covârșit pe toți cu faptele bune. Trupul lui era potolit, duhul smerit, zavistia dezrădăcinată, mânia întru dânsul nici urmă nu arăta, iuțimea nici se auzea vreodată, lenevirea izgonită, îmbuibarea nu avea întru dânsul loc, ci înfrânare întru toate, dragoste și pace cu toți, bună înțelegere între toți, iar sârguința lui pentru slavă lui Dumnezeu se arăta înaintea tuturor.

    Viețuind el o viață așa de îmbunătățită, s-a făcut vrednic de rânduiala preoțească, în care calea cea mântuitoare săvârșea cu lucrul și cu cuvântul, învățând pe toți rugăciunea cea gânditoare de Dumnezeu și osteneala cea folositoare. Apoi Sfântul Chiril, păstorul Bisericii Nicomidiei, murind, s-a ridicat în scaun Antim, a cărui alegere vrednică a fost mărturisită de sus, strălucind o lumină cerească în biserică în vremea hirotonisirii și oarecare glas dumnezeiesc auzindu-se.

    Deci, primind rânduirea Bisericii Nicomidiei, ca un bun cârmaci în mijlocul valurilor mări a păzit întreaga corabie de înecare. Căci deși mulți creștini erau înecați în mare pentru Hristos, nu s-au afundat în apele păgânătății, nu i-a înecat pe ei viforul închinării de idoli, nici nu i-a înghițit adâncul iadului cel mai dedesubt, ci s-au aflat în limanul ceresc cel lin și neînviforat prin povățuirea și cârmuirea lui Antim, păstorul lor.

    Acest bun păstor a adus lui Dumnezeu, prin cununile mucenicești, nu toată turma să, însă puțini au rămas în viață. Pentru că era mare prigoană asupra creștinilor de la închinătorii de idoli în toate părțile Răsăritului și mai ales în Nicomidia, unde viețuiau atunci păgânii împărați Dioclețian și Maximian. Dar Sfântul Antim îi învăța și îi întărea pe toți spre nevoință mucenicească, zicând: "Acum se cade să ne arătăm noi creștini. Acum este vremea nevoinței, acum să stea cu vitejie la luptă cel ce este ostaș al lui Iisus Hristos. Aici să pătimim puțin pentru Hristos Cel ce a pătimit mult pentru noi. Aici să-L mărturisim pe El înaintea oamenilor, ca acolo El să ne mărturisească pe noi înaintea Tatălui Său cel ceresc. Aici să-L preamărim pe El înaintea oamenilor, ca acolo El să ne preamărească pe noi înaintea îngerilor Săi. Deci să-L preamărim pe Dumnezeu în trupurile noastre, dându-ne pe noi la bătăi. Să murim vremelnic, ca să fim veșnic vii. Să nu ne temem de chinuitorii care ne ucid, că de ne vor ucide aici pe noi, de cea mai fericită viață ne vor fi nouă pricinuitori. Capul tăiat îl încununează cu cunună nestricăcioasă dreapta Punătorului nostru de nevoință. Mădularele cele sfărâmate se vor lumina ca soarele în împărăția Lui. Bătăile pe care le luăm, veșnică răsplătire ne vor înmulți nouă, iar înroșirea prin sânge ne va duce pe noi în cămara Mirelui ceresc. Deci să răbdăm până la sânge, ca să fim priveliște îngerilor și oamenilor".

    Cu aste cuvinte și cu altele asemenea cu acestea întărindu-și turma Sfântul Antim, cât de mulți credincioși s-au dat cu îndrăzneală pe sine singuri la chinurile cele amare pentru prea dulcele Iisus, Domnul lor! Unii din cei mai fierbinți cu credința, râvnind după Dumnezeu, au arătat o îndrăzneală ca aceasta: Când a ieșit porunca împărătească pentru uciderea creștinilor scrisă pe hârtie și a fost citită în mijlocul cetății Nicomidia, apoi a fost pironită în zid la loc de priveliște, Sfântul Antim a mărturisit pe Hristos înaintea tuturor și a rupt acea poruncă de pe zid și a sfărâmat-o, ocărind cu mare glas păgânătatea. Atunci mai întâi Antim s-a arătat mucenic în Nicomidia.

    După aceasta, mai mulți din boieri și dintre marii slujitori ai casei împărătești începură a mărturisi pe Hristos pe față, spunând că ei sunt creștini. Unii ca aceștia au fost Dorotei, Mardonie, Migdonie, Petru, Indis și Gorgonie, cu alți mulți însoțitori ai lor, care se dădeau pe sine la chinuire pentru Hristos, și dintre care nu puțini au ucis chinuitorii prin diferite feluri de morți.

    În aceeași vreme, spre mai grele scârbe ale creștinilor, s-a întâmplat un lucru de acest fel. Nu se știe de unde s-au aprins palatele împărătești și o mare parte a lor a ars, lucru pe care paginii l-au pus asupra creștinilor, zicând că ei le-au aprins din ură. Atunci mânia împărătească s-a aprins foarte tare și răcnea mai mult decât o fiară cumplită, înghițind pe creștini. Căci erau grămezi mari de creștini tăiați de săbii, și alții arși de foc. Dar și singuri dintre credincioși, cei mai mulți bărbați și femei, văzând moartea de neînlăturat ce se grămădea asupra altora, asemenea și asupra lor, se aruncau pe ei înșiși în foc ca într-o apă rece, aprinzându-se cu dumnezeiască dragoste; iar cealaltă mulțime de popor creștinesc era legată de chinuitori, pusă în luntre și înecată în adâncul mării. Și nu numai trupurile celor vii, ci și trupurile mucenicilor celor morți cu cinste îngropate, împărăteasca mânie cea neîmblânzităa poruncit să le dezgroape din pământ și să le arunce în mare, că nu cumva să se cinstească de către creștinii rămași. Atât era de mare prigoana, între care Sfântul Antim era târât mai întâi decât toți, ca un mielușel spre junghiere, pentru că lupii se sârguiau să-l rupă mai întâi pe păstor, apoi să înghită turma. Dar dumnezeiasca purtare de grijă și acoperire îl păzea pe Antim într-un sat oarecare ce se numea Semăn, ca mai întâi oile sale cuvântătoare să le trimită la Dumnezeu și după aceea să meargă și el, pecetluind Biserica Nicomidiei cu vărsarea sângelui credinței sale. Atunci și pe cei douăzeci de mii de sfinți i-au ars în biserică, în ziua nașterii lui Hristos, iar rămășițele turmei lui erau închise în temniță pe care sfântul îi învăța și îi întărea prin desele sale scrisori trimise lor în taină.

    Măcar că nu era la ei cu trupul, căci era depărtat de dânșii pentru o vreme, după dumnezeiasca poruncă, dar cu duhul se afla prin temnițe lângă dânșii și le punea înainte masă duhovnicească prin scrisorile sale. Oile se luptau la arătare, iar păstorul se lupta în taină cu lupii. Nu se ascundea sfântul temându-se de munci, căci pe cei mai slabi îi sprijinea cu învățătura și cu rugăciunea, pe cei neputincioși îi întărea, pe cei fricoși îi făcea îndrăzneți, până ce avea să-i pună pe toți înaintea lui Hristos, apoi și pe sine urma să se dea la aceleași munci.

    Prin tăinuita lui întărire, unul din cei credincioși, anume Zinon, fiind ostaș, a mustrat înaintea tuturor pentru păgânătate pe împăratul Maximian, căci era în Nicomidia, aproape de locul cel de priveliște, o capiște a zeiței păgâne, pe care o cinstea foarte mult acolo. La acea zeiță aducea multă jertfă Maximian cu oastea sa și cu tot poporul, închinându-se idolului. În acea vreme a praznicului urât de Dumnezeu, Zinon, stând la un loc înalt, a strigat cu voce tare către împărat: "Te amăgești, împărate, închinându-te pietrei celei fără suflet și lemnului celui mut, pentru că aceasta este înșelăciune diavolească, care duce în pierzare pe închinătorii săi. Să cunoști, Maximiane, și să întorci ochii tăi spre cer și pe cei dinăuntru. Vezi și din zidirea prealuminată, ce fel este Făcătorul. Cunoaște-l din făpturi. Învață să cinstești pe acest Dumnezeu care nu binevoiește în sângele celor junghiate și în puturosul fum al necuvântătoarelor dobitoace ce se ard, ci binevoiește în sufletele curate și în inimă cea curată a zidirii".

    Auzind Maximian acestea, a poruncit ca Zinon să fie prins și bătut cu pietre peste față și peste gură pentru acele cuvinte îndrăznețe către împărat. Așadar, l-au prins și l-au lovit peste dinți de i-au stricat chipul și i-au sfărâmat limbă care mărturisea pe Hristos. Apoi, fiind încă viu, l-au scos din cetate, tăindu-i sfântul cap, după porunca împăratului.

    În acea vreme, Sfântul Antim a trimis pe diacon de la locul în care era ascuns, cu scrisorile sale la Dorotei și la toți cei ce ședeau în temniță, care erau închiși cu dânsul pentru Hristos, îndemnându-i la răbdare, ca să moară veselindu-se pentru dătătorul de viață, Domnul tuturor.

    Pe acest diacon l-au prins păgânii și l-au dus înaintea lui Maximian împăratul, cu scrisorile Sfântului Antim trimise la mucenici, pe care luându-le împăratul, le-a citit și a aflat scris acolo ceea ce nu era plăcut lui. Căci era scrisă acolo închinăciune iubită de la sfântul, milostivire osârdnică, sfătuire părintească, învățătură păstorească, binecuvântare arhierească pentru nevoința mucenicească și întărire spre călcarea idolilor.

    De acestea toate mâniindu-se împăratul, a poruncit ca toți să fie scoși din temniță și să fie aduși înaintea judecății sale, spre care ei căutând cu ochi mândri și cu față de fiară i-a ocărit mult, apoi a poruncit să se citească scrisoarea lui Antim, spre ocară și mustrarea lor, zicând: "Voi credeți în înșelătoarele chinuri ale acestui om rău și ascultați îndărătnica lui învățătură, iar nu porunca cea împărătească?" Auzind ei scrisoarea citită și văzând pe diaconul lui Antim, s-au bucurat mult și au vărsat lacrimi de bucurie urând sănătate diaconului care stătea departe cu privire luminoasă, cu față veselă și cu cap plecat, zugrăvind în inimile lor cuvintele Sfântului Antim care se citeau spre mustrarea lor.

    Împăratul a zis către diacon: "Spune-ne de unde ai venit, cine ți-a dat aceste scrisori care îndărătnicesc poporul și unde se ascunde cel ce te-a trimis pe tine?" Iar diaconul, deschizând gura sa plină de dar, a început a grăi așa: "Cel ce trimite aceste scrisori este păstor".

     Dar stând departe de la turmă, o învață prin scrisori și o îndeamnă spre dreapta credință, mai ales când aude despre năvălirea lupilor celor mulți asupra turmei celei cuvântătoare. Atunci cu mare glas spune oilor ce trebuie să facă și le spune de la Cel mai întâi păstor cuvintele acestea: "Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide. Această scrisoare o aduc eu acestei turme a lui Hristos și o arăt, iar unde este el acum nu voi spune, pentru că mare nebunie ar fi de m-aș face vânzătorul păstorului meu de la care mult folos se primește, care și fără să mai zic eu ceva, învățătura lui degrabă va fi arătată, căci nu poate cetatea să se ascundă stând deasupra muntelui.

    De aceste cuvinte îndrăznețe mâniindu-se prigonitorul, a osândit pe sfântul diacon la moarte. Numele lui era Teofil. Mai întâi îi tăiară limba cea dulce grăitoare. Apoi, lovindu-l cu pietre și cu săgeți rănindu-l, l-au ucis. După aceasta pe mucenicii de față punându-i la judecată, a poruncit să-i piardă în multe feluri. Sfântului Dorotei să-i taie capul, pe Mardonie cu foc să-l ardă, pe Migdonie să-l arunce de viu în groapă și să-l acopere cu pământ, iar lui Gorgonie, Indis și Petru, legându-le câte o piatră de moară la grumaji, să-i arunce în mare și pe toți ceilalți să-i omoare cu diferite morți, care prin răbdarea a felurite chinuri toți s-au înălțat la Domnul. Iar trupurile mucenicilor aruncate în mare, pescarii cu mrejele le-au tras afară, pe care o fecioară, pe nume Doamnă, le-a îngropat. Fiind înștiințați păgânii de aceasta, au ucis-o și pe ea cu sabia pe când se ruga deasupra moaștelor sfinților.

    În aceeași vreme și Eftimie, cel ce prin învățătura sa pe mulți i-a adus la mărturisirea lui Hristos spre mucenicească nevoință, acolo iarăși în Nicomidia, după felurite munci, prin sabie și-a luat sfârșitul. Apoi, după cei mulți, a sosit și vremea Sfântului Antim ca să pătimească pentru mărturisirea lui Iisus Hristos.

    Ascunzându-se el în satul Semăn și semănând în taină cuvântul lui Dumnezeu și credința în Hristos Domnul înmulțind-o, s-a înștiințat de dânsul Maximian și îndată a trimis douăzeci de ostași călări să-l prindă. Ajungând ei la satul acela, i-au întimpinat Sfântul Antim și pe el însuși l-au întrebat despre dânsul: "Unde se află Antim, învățătorul creștinesc?" Iar el, luându-i pe ei, i-a dus în ca-sa sa, zicându-le: "Vă voi spune vouă de Antim și vi-l voi da pe el în mâinile voastre, numai să vă odihniți puțin de cale". Și le-a pus înainte mâncare și le-a făcut ospăț după putere, hrănindu-i cu dra-goste. Apoi s-a arătat pe sine că el este Antim. "Eu sunt, a zis el, cel pe care îl căutați. Luați-mă și mă duceți la cel ce v-a trimis!" Auzind ostașii aceasta, s-au mirat și se rușinau să caute la cinstitele lui căruntețe, văzând primirea cu dragoste și ospătarea făcută de dânsul. Apoi se gândeau că nu spre binele vieții acesteia îl vor duce la împărat pe acest om bun și nevinovat, ci la cel mai de pe urmă rău și la moarte sigură în urma cumplitelor munci. De acest lucru fiindu-le jale și rușine înaintea feței Sfântului Antim, îi ziseră: "Nu te vom lua cu noi, ci te sfătuim să te ascunzi, iar nouă ne este destul să spunem înaintea lui Maximian că am căutat pretutindeni împrejurul Nicomidiei pe Antim și nu l-am aflat!" Însă Antim, care păzea cu sfințenie poruncile Domnului, îi învăța să grăiască adevărul, nevrând să spună minciună pentru dânsul.

    Deci aceasta și dorind, să moară pentru Hristos, a mers pe cale cu dânșii. Mergând împreună, le grăia lor cuvântul lui Dumnezeu, învățându-i credința în Domnul nostru Iisus Hristos. Și nu a căzut în deșert sămânța cuvântului semănată de el, ci pe pământ bun a nimerit; pentru că s-a înrădăcinat în inimile lor și a răsărit și a crescut prin desăvârșirea credinței. Iar când au ajuns la un râu, a făcut sfântul rugăciune pentru ei și i-a botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Apoi iar începură pe cale a vorbi cuvânt folositor de suflet până au ajuns la cetate. Deci, intrând Sfântul Antim în cetate, au spus despre dânsul lui Maximian, iar el a poruncit ca să-l aducă legat înaintea lui.

    În acest fel a stat sfântul înaintea prigonitorului având mâinile legate la spate, căci așa se cădea să stea legat pentru dreptate, ca un tâlhar înaintea judecății păgânilor. Mințea însă o avea îndreptată spre cer, de acolo nădăjduind ajutor. Apoi a poruncit prigonitorul ca toate uneltele gătite spre muncire să fie aduse, vrând mai înainte să înfricoșeze pe Antim prin vederea acelora ca, văzându-le, să cu-noască ce are să pătimească și temându-se, să se plece la voia cea împărătească. Apoi a început a-l întreba, zicând: "Tu ești Antim care te rătăcești după un om prost ce se zice Hristos și duci după tine, în aceeași rătăcire, poporul cel simplu, amăgindu-i și în-dărătnicindu-i să se împotrivească poruncii noastre împărătești, iar pe zeii noștri cu nenumărate deosebiri să-i hulească și să-i ocărască?"

    Iar el, netemându-se de uneltele puse de față și de cuvintele muncitorului, a zis: "Să știi, împărate, că la această întrebare a ta n-aș fi răspuns nimic de nu m-ar fi sfătuit dumnezeiescul Apostol, care ne învață să fim gata întotdeauna spre tot răspunsul către cel ce ne întreabă cuvânt pentru credința noastră. Căci ne-a făgăduit Dumnezeu să ne dea gură și înțelepciune, căreia nimeni nu i se va putea împotrivi, și nu-i vor putea răspunde cei ce ne vor sta nouă împotrivă. Eu mai întâi am râs de idolii voștri pe care îi numiți dumnezei, iar acum râd de marea ta nebunie, că ai nădăjduit să mă rupi de Ziditorul meu, care și pe tine, zidire a Sa nemulțumitoare, te-a cinstit cu chipul Său. Pentru ce m-ai adus legat la a ta judecată și uneltele tale de chinuire le-ai pus înaintea ochilor mei? Voiești cu acestea să mă înfricoșezi, ca temându-mă, să mă supun poruncii tale fără Dumnezeu? Nu vei putea să înfricoșezi cu acestea pe cel ce singur caută să moară pentru Domnul său. Să le pui pe acestea înaintea celor ce sunt nerăbdători și fricoși, cărora le este mare mângâiere viața aceasta vremelnică, iar pierderea vieții acesteia vremelnice le este mare chin. Pe aceia să-i înfricoșezi cu acestea, iar nu pe mine. Că mie acest trup de pământ și această viață vremelnică îmi sunt ca niște grele legături și temniță, căci nu lasă sufletul meu să treacă la doritul Dumnezeu; iar ale tale îngroziri, pedepsele și muncile îmi sunt mai primite decât toată dulceața, că ele au ca urmare moartea care mă va dezlega din trupeștile legături și mă va trimite acolo unde este toată dorirea mea".

    Acestea zicându-le Sfântul Antim, a poruncit prigonitorului să-l bată cu pietre peste grumaz, iar el, primind această cu mul-țumire ca pe un început al pătimirii pentru Hristos și ca pe o tre-ime a cununilor, dorea cele mai mari bătăi, vrând să moștenească mai bună răsplătire. Pe de o parte râzând și batjocorind pe chi-nuitor, iar pe de altă parte mâniindu-l, ca cu mai mari bătăi să po-runcească a-l munci, repeta acest cuvânt proorocesc: "Idolii, care nu au făcut cerul și pământul, să piară!"

    Aceste cuvinte au pătruns în inima chinuitorului și a poruncit să i se găurească picioarele cu țepuși de fier. Dar și acea muncă era veselia sfântului pentru că, bucurându-se, lăuda pe Dumnezeu Care l-a învrednicit a răbda unele ca acestea pentru numele lui Hristos. Apoi Maximian a poruncit să se aștearnă pe pământ hârburi ascuțite și punând pe sfântul gol peste ele, a poruncit să fie bătut cu toiege, ca îndată durerea să străbată inima lui, de deasupra din bătaia toiegelor, iar de dedesubt din ascuțirea hârburilor. Dar el și atunci, nedeznădăjduindu-se de biruința sa asupra chinuitorului, cânta astfel: "Mulțumesc Ție, Doamne, Împărate al veacurilor, că m-ai încins cu putere spre război, împiedicat-ai pe toți cei ce se sculau asupra mea sub mine; vrăjmașii mei au fugit și pe cei ce mă urăsc pe mine i-ai pierdut".

    După această altă muncă a scornit chinuitorul. A pus în pi-cioarele lui încălțăminte de aramă arsă în foc până s-a înroșit. Ci oarecare dumnezeiesc dar de sus a urmărit pe pătimitorul, întărindu-l în chinuri; și a auzit un glas, făcându-i cununa de grabă și făcând veselie inimii lui. Din acea dumnezeiască mângâiere, a început, la arătare, a nu băga de seamă la chinuri, ca și cum nu ar fi suferit nici o durere și zâmbea cu fața veselindu-se. Iar chinuitorul, văzând aceasta, înnebunea mai mult și zicea că este vrăjitor și cu farmece biruiește puterea focului arzător. Apoi întreba pricina pentru care se veselește, fiind într-un chin ca acesta. Iar el a zis: "Pentru aceasta sunt bucuros, că chinurile acestea de acum îmi sunt nădejde încredințată de bunătățile cele făgăduite. Degrabă voi birui minia ta cea deșartă și pe idolii tăi îi voi arăta mult mai neputincioși decât puterea omenească și te vei căi de bucuria ta în veci, dar fără de folos. Nu te vei duce mai întâi din viața aceasta până ce nu te vei osândi în veșnica pierzare".

    Cu aceste cuvinte mai tare aprinzându-se împăratul, a poruncit să lege pe sfântul de o roată și întorcând cu dânsul roata să ardă trupul lui cu foc. Dar când slujitorii începură să împlinească această poruncă, legând pe Antim de roată și foc punând dedesubt, deodată au căzut ca morți, căci a stat roata și s-a repezit focul spre dânșii și i-au ars și au mărturisit înaintea chinuitorului, zicând: "Când am început a întoarce roata și a arde dedesubt pe cel legat, s-au arătat aproape de noi trei bărbați purtători de lumină, zicând: Nu te teme, robule al lui Dumnezeu, Antime!  Căutând el spre noi, a căzut frică pe noi și focul de sub roată în fața noastră s-a întors și ne-a vătămat". Acestea auzindu-le, chinuitorul s-a mirat mult și toate acestea le-a socotit farmece. Apoi, scoțând de pe roată pe sfântul Antim, îl îngroziră cu tăiere de sabie de nu va jertfi idolilor. Iar mucenicul, auzind de tăiere de sabie, s-a bucurat și s-a rugat lui Dumnezeu dinadins să-l trimită cu izbânda mai degrabă la turma să care mai înainte de el prin mucenicie s-a suit la cer, ca să poată zice: "Iată eu și pruncii care mi i-ai dat, Doamne!"

    Mai întâi păgânul a poruncit să-l ducă în temniță legat cu lanțuri de fier. Ducându-l, Sfântul lăuda și binecuvânta pe Dumnezeu pentru toate, apoi deodată a strălucit peste el o lumină din cer și s-au sfărâmat lanțurile care îl legau. Slujitorii care îl duceau au căzut de frică, iar el, ridicându-i, le zicea lor să-și îndeplinească porunca. Ajungând la temniță, sfântul a intrat între făcătorii de rele și între tâlharii care ședeau acolo și, intrând, se veselea ca la un ospăț mare sau ca la o nuntă, căci punând înaintea lor duhov-nicească hrană a cuvântului lui Dumnezeu și gătindu-le băutura dreptei măriri, i-a câștigat pe toți lui Hristos și i-a împreunat cu Biserica, învățându-i credința și lucrurile bune. Tot acolo în acea temniță i-a născut pe ei prin baia botezului și a fost temnița biserică luminată, plină de Duhul Sfânt, unde, șezând, ziua și noaptea aducea jertfă de laudă lui Dumnezeu.

    Înștiințându-se de aceasta Maximian, a poruncit să-l aducă pe Sfântul Antim înaintea sa și a început a-l îndemna cu îmbunări spre închinarea la dumnezeii lor, făgăduindu-i să-l facă mai mare decât toți cei ce jertfesc idolilor. Dar el, prin obișnuita sa îndrăzneală, a răspuns împăratului: "Mai înainte de cuvintele tale sunt și eu preot începător între dumnezeieștii preoți și preot al lui Hristos, întâiul începător al păstorilor, care S-a îmbrăcat în trupul meu și S-a pogorât la mine pentru mine. Acela S-a făcut lui Dumnezeu-Tatăl jertfă pentru popoare, a murit pe Cruce, s-a pogorât și a înviat în a treia zi și la ceruri cu slavă S-a înălțat, ridicând cu Sine pe toți cei ce cred într-însul. Aceluia Îi sunt preot și Aceluia pe sine-mi mă aduc jertfă vie, iar a voastră jertfire și jertfă și idolii voștri întuneric sunt și întru întunericul cel veșnic vor merge".

    Auzind acestea, chinuitorul l-a osândit la moarte și mergea sfântul la moarte plin de bucurie. "Acum este, zicea el, vremea veseliei mele, acum este câștigarea dorinței mele, acum mi se deschide ușa vieții veșnice, ca ieșind din trup să intru la Domnul și să mă satur când mi se va arăta slavă Lui". Ajungând la locul în care avea, prin vremelnică moarte, să treacă la viața cea nesfârșită a cerut vreme de rugăciune și îndestulat rugându-se și-a plecat sfântul său cap pe care i l-au tăiat cu securea, după porunca împăratului. Așa a luat sfârșit mucenicia sa pentru Hristos, la 3 septembrie. Iar pe înnoptate, mergând oarecare din credincioși în taină, au luat mult pătimitorul lui trup și l-au îngropat cu cinste, slăvind pe Prea Sfânta Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe unul Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

2% din impozitul pe salariu
Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și sprijinirea directă a siteului ActiveNews România, nu către stat. Companiile de publicitate și multinaționalele nu ne iubesc. Ajută-ne să luptăm în continuare pentru cele ce-ți sunt dragi: Familia, Credința și Țara.

Descarcă formularul și depune-l la agenția ANAF de care aparții până pe 31 iulie.