ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!



Pe 30 august 1940, România a fost nevoită să cedeze Ungariei o suprafață de 43.492 de kilometri, în urma semnării Diktatului de la Viena. Cedarea Basarabiei și Nordului Bucovinei în fața ultimatumului sovietic, de la 28 iunie 1940, a încurajat pretențiile revizioniste ale vecinilor României. Cele mai insistente au fost Ungaria și Bulgaria.

Aflată într-o poziție ingrată pe plan extern, România a fost silită să accepte negocieri cu Ungaria pentru rezolvarea problemei Transilvane. 

În acest sens, pe 16 august 1940, România și Ungaria au început negocierile la Turnu Severin. Ungaria a cerut o suprafață de 70.000 de kilometri din teritoriul național, soluție respinsă de România. Într-un final, discuțiile au eșuat și țara noastră a fost nevoită să ceară arbitrajul Germaniei și Italiei.

Germania care se afla, conform istoricului Armin Heinen,  la culmea puterii sale, nu putea accepta un conflict în zonă, mai ales din cauza intereselor sale economice din Balcani: produsele agricole și petrolul românesc erau esențiale pentru regimul nazist.

Astfel, Germania și Italia au hotărât ca Ungaria să primească 43.492 km cu o populatie estimata la 2.609.000 locuitori, în majoritate etnici români. Vestea a fost anunțată de către Miniștrii de Externe german, Joachim von Ribbentrop, si cel italian, Galeazzo Ciano.

Ambele delegații au fost nemulțumite: în memoriile sale, Ministrul de Externe Mihail Manolescu relatează că a leșinat la vederea noilor granițe, în timp ce ungurii s-au declarat "zdrobiți sufletește".

Istoricul Keith Hitchins a afirmat că soluția germană a dus la escaladarea tensiunilor dintre cele Ungaria și România, nerezolvând problema de fond. Practic, singura mulțumită era Germania, care reușea să mențină ambele state în sfera sa de influență, conștiente că nu-și pot permite să piardă susținerea celui de-al treilea Reich, mai ales în fața puterii crescânde a URSS.
 

Armata maghiară a pătruns în Ardeal la 5 septembrie 1940. La doar trei zile, s-au dezlănțuit represiunile împotriva populației civile românești la Nușfalău. Au urmat masacrele de la Treznea, Ip, Cerișa, Marca, Brețcu, Mureșenii de Câmpie. Conform statisticilor, în doar câteva luni, până la 1 ianuarie 1941, din Ardealul de Nord au fost nevoiți să plece peste 100.000 de români, ajungându-se la aproape 250.000 la finalul lui 1943.
 
Atrocități similare au avut loc și spre sfârșitul anului 1944, îndeosebi pe fundalul stării de beligeranță în care frontul de est și-a mișcat relativ rapid în direcția est-vest linia care traversa teritoriul Ardealului de Nord, mai ales după 23 august 1944, când România a ieșit din coaliția Puterilor Axei și s-a alăturat Puterilor Aliate.

Printre cele mai cunoscute și bine documentate masacre:

Masacre au avut loc și în alte localități: Viseu de Sus - Dosu Taului, Cerișa, Marca, Brețcu, Mureșenii de Câmpie, Mihai Bravu, Zalău, Huedin, Belin, Zăbala, Halmășd, Sântion, Cosniciu de Sus, Camăr, Aghireș, Sucutard, Ditrău, Suciu de Sus, Tărian, Prundu Bârgăului, Cătina, Răchitiș, Șincai, Turda, Ozd, Gădălin.

 
 

Din păcate, Ardealul de Nord nu a fost ultimul rapt teritorial suferit de România în 1940. Pe 7 septembrie, la presiunile Germaniei, statul român a fost nevoit să cedeze și Sud-Estul Dobrogei, Cadrilaterul, Bulgariei.
 
Iată textul „arbitrajului”, așa cum a fost denumit în afara țării:
 
1.Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat de harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la fața locului.

2.Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele românești într-un termen de 15 zile și remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării și ale ocupării, precum și modalitățile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar și român vor veghea ca evacuarea și ocuparea să se desfășoare în ordine completă.

3.Toți supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalități naționalitatea ungară. Ei vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într-un termen de șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într-un termen adițional de un an și vor fi primiți de România. Ei vor putea să ia, fără nici o împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reușește, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într-un mod larg și acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanților.

4.Supușii români de rasă ungară, stabiliți în teritoriul cedat în 1919, de către Ungaria României și care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naționalitatea ungară, într-un termen de șase luni. Principiile enunțate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.

5.Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalți supuși unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naționalitatea ungară. Pe de alta parte, guvernul român ia același angajament solemn în ceea ce privește pe supușii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.

6.Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenție directă între guvernele român și ungar.

7.În cazul în care dificultăți sau îndoieli s-ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român și ungar se vor înțelege pe cale directă. Dacă într-o chestiune sau alta înțelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului și Italiei, care vor adopta o soluție definitivă