Având în vedere că astăzi, 6 ianuarie, românii sărbătoresc Boboteaza, vă oferim o poveste autentică despre viața unui român de peste Prut, istorie ce va avea ca punct culminant evenimentele petrecute în această zi acum 74 de ani. Textul a fost preluat cu acordul autorului de pe blogul Caiet de Compuneri.

6 ianuarie 1946. Evadat din Basarabia sovietică: „Bună dimineața, România mea, în sfântă zi de Bobotează!”

 

1946, Ajunul Bobotezei, ora 20:00. În fereastra unei case din satul Câșlița-Prut, situat chiar pe granița dintre România și Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, pâlpâie de trei ori o lampă, apoi se stinge. Ca la un semn, trei siluete se apropie de cele 12 rânduri de sârmă ghimpată de pe partea sovietică a graniței care desparte românii între ei. 

Cu mâinile înmănușate, apucă sârmele, atenți să nu nimerească ghimpii și se cațără până sus. Pentru a evita ghimpii, își așază tălpile din două în două sârme. Trebuie să se miște repede. Doar doi din ei – călăuzele – au antrenament. Celălalt, un puști de 16 ani, este un risc pe care aceștia și l-au asumat. 

Ajunși sus, își aruncă întâi traista, apoi, ținându-se de ultima sârmă, își dau drumul ușor, ca să cadă de la trei metri peste traista care amortizează căderea pe pământul înghețat bocnă. După ce face pentru cea de a douăsprezecea oară această acrobație, la ultimul rând de sârmă ghimpată, puștiul sărută pământul de adio.

Toți trei continuă pe brânci până la suprafața lucioasă a Prutului înghețat. Se târăsc spre malul celălalt, mai înalt. Îl urcă pe brânci și gâfâind și se afundă tot în fugă în stuf. Schimbă direcția de mers spre Galați.

După vreun kilometru se aude agitație din urmă, de la zastvă. Grănicerii trag rachete roșii în semn de pericol. Reflectoare puternice scaldă stufărișul în fascicole late de lumină necruțătoare, iar gloanțele mătură suprafața luminată. Le șuieră celor trei pe la urechi, dar lumina nu îi mai poate ajunge. Grănicerii sovietici le strigă în rusă să se întoarcă. Amenință cu tupeu că, de nu, repede vin ei după ei și mai rău le va fi.

„Lasă-i să moară de necaz, Stelică. Le-a mai fugit de sub nasul înroșit de vodcă un român ce până la urmă tot în Siberia ajungea!”, zice una din călăuze. Stelian, puștiul, sărută iar pământul și gândește: „Bună dimineața, România mea, în sfântă zi de Bobotează! Mă-nchin, Măicuță, ție!”

2019, de sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou. La București sunt aduse moaștele Sfântului Dionisie Erhan, Episcop de Cetatea Albă – Ismail, care a contribuit decisiv la realipirea iubitei Basarabii de trupul țării în 1918. În timp ce televiziunile arată zeci de mii de pelerini urcând dealul să se închine sfinților, acasă la el, în patul suferinței, un bucureștean pe nume Stelian Necula lăcrimează, amintindu-și de Basarabia natală.

Își amintește de anul de liceu făcut la Ismail și de toate pătimirile care l-au alungat din satul de pe malul stâng al Prutului și l-au făcut să se refugieze într-o Românie comunistă, dar încă românească, în care oamenii (mai ales basarabenii refugiați) încă se sprijineau și se ajutau între ei. Își amintește fulgerător și de acea noapte de Bobotează din 1946, când a trecut Prutul înghețat în timp ce grănicerii sovietici trăgeau din urma lui.

Istoria a fost crudă cu Basarabia, pe care Stelian Necula o numește în memoriile sale „…hăituitul petec de provincie lăsat moștenire de Ion Vodă Basarab, părintele Basarabiei, cu trupul întins de la picioarele muiate în Marea Neagră, prin limanul Nistrului și cu capul odihnit pe codrii Bucovinei, cum simțea Hasdeu”.

Sovieticii au avut ca program să-L alunge pe Hristos din lume, să alunge cât mai mulți români în Siberia și să exileze sufletul românesc în iadul necredinței și lipsei de identitate. Dar spiritul românesc este uimitor de rezistent, după cum o dovedesc două destine: al lui Stelian Necula și al tatălui său, Hristache, care a supraviețuit deportării în Siberia.

Memoriile unui refugiat în propria țară

Stelian avea doar 10 ani în 1940, când sovieticii i-au deportat tatăl. În 1945, i-au ucis și mama. În 1946, când a reușit să fugă cu două călăuze peste Prutul înghețat, nu a avut nimic plănuit. A fost doar o întâlnire salvatoare, care i-a luminat înțelegerea că asupra lui a vegheat mereu pronia divină. 

În memoriile sale evocă paradisul pierdut al satului natal, Câșlița-Prut, și povestește cum a ajuns din transfug student, inginer, director de uzină bucureșteană și chiar ministru adjunct – împlinind astfel o previziune rostită cândva în glumă de memorabilul său tată. Pe tată, Hristache, supraviețuitor al Gulagului, de care-l despărțea o graniță, l-a mai întâlnit abia în 1960.

Poate că toți basarabenii sunt povestitori înnăscuți, iar Stelian Necula, care în liceu a fost olimpic și la matematică, și la română, nu face excepție. Ore întregi poți sta să-i asculți amintirile, din care se pot scrie mai multe romane. Este saga palpitantă a unei familii românești, pe care a și publicat-o la Editura Bogdana, în volumele de memorii Evadat din Basarabia cotropită (Inadmisibila osândă) și Renașterea (în patria mamă am primit-o). 

Memoriile lui cuprind evocări și episoade marcante de pe parcursul maturizării sale brutale, făcută sub vicisitudinile istoriei. Precizia descrierilor este uimitoare, de parcă acum, la vârsta de aproape 90 de ani, a ajuns la vremea bilanțului și își revede aievea întreaga viață ca într-un film, până la cel mai mic detaliu.

Ceea ce a povestit în cărțile lui, tipărite în tiraje minuscule, este o cronică personală a istoriei trăite, un destin românesc care dă mărturie despre valoarea formatoare de spirit și caracter a vieții în familia tradițională românească. Să pășim alături de el în acea lume și în acele vremuri.

Satul cu case săpate în dealurile dinspre Prut

Mănoasa Basarabie este Paradisul copilăriei, în care Dumnezeu dăruiește belșug de roade descrise cu savoare. Satul Câșlița-Prut, pe atunci în județul Ismail, era la o aruncătură de băț de punctul de trecere Giurgiulești, de la vărsarea Prutului în Dunăre. La nici 20 de kilometri distanță, peste Prut, era orașul Galați. Sătenii erau oameni gospodari, cu hambare și beciuri săpate în pământ. Uneori și casele le aveau săpate în coasta dealurilor.

La „buneii” din partea tatălui, camerele săpate în dealul de optzeci de metri din spatele casei erau mai mari decât camerele locuinței exterioare. „Bâtu Petre săpase în deal galerii de zeci de metri adâncime, iar pe lateral, din exterior, casa părea ca două cuiburi de păsărele ocrotite de semețul deal... spre miazăzi-apus, pe o pantă lină de aproape o sută de metri, șerpuia molcom, unduios Prutul”, scrie Stelian Necula în primul său volum de amintiri.

Vara, cernoziomul rodnic producea grâu, păpușoi, orz și floarea-soarelui numai bune de vândut la Galați, Brăila și Reni, iar Prutul dădea mult pește. Acest râu, „apa vieții și roadelor bogate”, sfințit de preoți la Bobotează, rodea fabulos și la vreme de iarnă, când pescuitul la copci în care peștele „fierbea” și țâșnea în zbor producea sute de tone de crap, știucă și somn.

Bărbații munceau în afara casei, iar femeile rânduiau tot ce ținea de interiorul ei. Și copiii munceau, după măsură. Băieții stăteau de mici pe lângă tată, observând tot ce făcea și cum lua decizii. Fetele ajutau în gospodărie. Dacă o familie avea multe fete, pe cele mijlocii le trimitea să ajute niște rude, ca să fie învățate când se mărită. 

În acest univers, norocul nu era definit ca succes facil, ci ca împlinire dată prin munca cinstită și mulțumirea pentru roadele ei: „Norocul era al celora care aveau dorul muncii și al rugăciunii. Cu rugăciunea îți mărturiseai mulțumirea. Iar cei mulțumiți cunoșteau armonia. Armonia interioară, încoronată  cu cea a naturii din jur. Ca împlinire a fericirii”, scrie Stelian Necula.

Avere făcută prin muncă și sprijin reciproc în familie

Casa în care a crescut Stelian Necula alături de tatăl lui, Hristache, și mama lui, Călina, era mare, pe ulița principală a satului, cu trei camere de locuit, cameră de zi imensă, prăvălie, ghețărie, hambar de păpușoi, fântână, depozit de pește sărat pentru iarnă, „saivanul pentru mustit strugurii toamna și crama de la suprafață unde se depozitau butoaiele cu vin”, grajdul cailor, al vacilor și „samalucul mare cu nutrețuri pentru animale pe timpul toamnei și al iernii. Gospodăria era destul de mare și cu multe munci și forfotă neîntreruptă”.

Mama, Călina, era discretă, muncitoare, evlavioasă și nelipsită de la slujbele și canoanele bisericești. Hristache, tatăl, era „un bărbat foarte vioi, prietenos cu toată lumea”. Pe ce punea mâna îi ieșea cu spor. Negustor înnăscut, pornise de la zero. Bâtul Petre, tatăl lui și bunicul lui Stelian, le dăduse mai mult pământ surorilor lui Hristache, ca să aibă zestre. Dar Hristache a avut în plus zestrea brațelor, a minții și spiritului său. Om comunicativ, ajuta pe toată lumea, le făcea servicii tuturor, avea loc de dat bună ziua cu oricine și se mișca mult dincolo și dincoace de Prut. Vorbea și puțină rusă, prinsă din zbor. Arenda pământ și zone de pescuit de-a lungul Prutului și pe bălțile adiacente, plătea lucrători și pescari și făcea negoț cu roadele. Cunoștea pe toată lumea și toată lumea îl iubea pentru priceperea, abilitatea de a rezolva probleme și mai ales disponibilitatea lui de a sări în ajutorul oricui. De aceea, consătenii l-au convins să fie și primar pe listele liberalilor, ceea ce avea să-i atragă deportarea în 1940.

Și a mai avut ceva Hristache: sprijinul familiei extinse. Pe vremuri, familiile românești nășteau numeroși prunci, iar ei munceau împreună și se sprijineau reciproc în crearea de avuție. Este poate primul loc din literatura românească contemporană în care întâlnim concepția sănătoasă (care a precedat cultura morții apărută sub influența comunismului și a altor „-isme”) că orice copil este creator de bunăstare pentru comunitate, nu consumator de resurse. Cu cât mai mulți copii, cu atât putere mai mare de a munci și a crea, deci de a avea.

Stelian Necula scrie: „…explicația întemeierii unei gospodării așa de mari de către tata, în primii ani ai tinereții, apare firească dacă ne gândim că frații mulți din cele două familii erau o forță care, cu dăruire și drag de neam, ridicau și munții. Și tânăra familie a lui Hristache și a Călinei Necula, cu sprijinul lor și binecuvântarea Domnului, creștea în bunăstare…”

Copilăria ca drum spre bărbăție. Figura formatoare a tatălui

În satul tradițional românesc, în care mai nimic nu exista de-a gata, de cumpărat, copiii se maturizau mai rapid decât cei de azi. O făceau prin muncă. Fetele o ajutau pe mamă la gospodărie, în interiorul casei. Tatăl își ținea aproape fiii și le explica toate treburile din afara casei. Prezența și influența tatălui în viața băieților îi ajuta să devină bărbați pe picioarele lor, care să-și asume o familie și gestionarea a tot ceea ce decurge din aceasta.

„Tata era un bărbat foarte vioi, prietenos cu toată lumea… Treburile îi mergeau bine”, scrie Stelian Necula în Evadat din Basarabia…. „Cu toate relele ce clocoteau în lumea din jur, el se descurca cu respectarea promisiunilor și obligațiilor ce și le lua față de oricine. Tata avea o vorbă: «Dacă, în mulțimea răilor din jurul tău, tu îți ții cuvântul dat, când ajungi la un necaz nu se poate ca, îndreptându-te spre mulțimea lor, unul din ei să nu-ți întindă o mână de ajutor». Și sfârșea adăugând: «Asta-i învățătura mea din viața ce-o trăiesc».” 

Într-adevăr, această atitudine avea să dea roade mai târziu, căci oamenii erau mai solidari pe vremuri.

Tatăl lui îl lua pe micul Stelian cu sine la treburi și uneori îi cerea părerea ca unui om mare. „Lasă-l, dragă Călina”, îi spunea el soției. „Prinde ușor și nu-i rău să cunoască problemele casei, doar e băiat mare. Nu se știe ce ne pregătește soarta. Și îi va prinde bine când va fi mare. Cine știe pe unde va ajunge. Poate va fi om cu răspundere și tot ce învață cum să facă acum îi va folosi oricând în viață. O să-și aducă, poate, aminte, de vorbele și felul meu de a fi fost”, a spus odată Hristache, cu vorbe profetice.

„Creșteam cu metrul când îl auzeam cum vorbește. Iar vorbele și atitudinea, încrederea lui, prin atragerea mea în treburile lui serioase m-au înzestrat cu atenția deosebită pe care o acordam oricărei înțelegeri avute cu cineva”, povestește în memoriile lui Stelian Necula. 

Tatăl a avut dreptate, pentru că mai târziu fiul lui avea să ajungă inginer, director la Uzinele „Grivița Roșie” din București și chiar adjunct de ministru.

Între timp, prin 1939, când Stelian avea nouă ani, ziarele care ajungeau la ei o dată la două zile „scriau despre întâmplări cu surghiunuri, amenințări, omoruri în miez de noapte, arestări, deportări și ocupații, despărțiri de familii, copii fără părinți și fără sprijin, ajunși cerșetori. O lume risipită fără noimă în care nu mai găsești încrederea și plăcerea de a te cunoaște și de a te împrieteni, ca între buni creștini”. Luând exemplul tatălui, Stelian citea și el cu sfințenie ziarul, chiar dacă nu înțelegea totul. Și asista mereu la discuțiile adulților, băgând totul la cap.

Boboteaza în prag de război

„Iarna, la noi, era anotimpul multașteptat. Omătul, așa cum este visat de copii, din plin. Cu cărări înfipte și bătute mai jos de mijloc. Și geruială de plesneau din când în când chietrele”, rememorează Stelian Necula în prima sa carte. El povestește despre pregătirile bucatelor de Crăciun și despre cetele de colindători și urători îmbrăcați de sărbătoare care mergeau să vestească și să dorească de bine prin tot satul și pe la rude. 

De Bobotează, Prutul îngheța bocnă, iar „a doua zi de Bobotează se încorda Sfântul Ion și rânduia o întrecere cu sănii zburate de cai, de-i necăjea pe cei ce căscau gura de pe marginea drumului. Care cepuiră mai multe butoaie de puterea ursului, de-l băură fiert. Ba și cu scorțișoară și niscai boabe de piper negru de la India. Așa era obiceiul plaiurilor cu ape dulci și dealuri domoale de pe la noi”, povestește cu farmec Stelian Necula. Boboteaza din 1940 avea să fie ultima petrecută în satul natal înainte de teribila Bobotează din 1946, când a trecut Prutul în România.

O maturizare precoce

Pe 24 aprilie 1940, chiar în ziua în care Stelian împlinea 10 ani, copiii au fost anunțați la școală că anul școlar avea să fie încheiat cu o lună mai devreme. Urma să se instaureze starea de urgență, ca în prag de război. Stelian era singur acasă, doar cu mama și sora lui, Dochina. 

Tatăl era concentrat la Regimentul de apărare antiaeriană de lângă Cetatea Albă. Făcea parte dintr-un regiment al Armatei Române specializat în detectarea avioanelor. Fusese antrenat să sesizeze și cu urechea liberă sunetul avioanelor și să le deosebească între ele. România, aliată cu Germania hitleristă, se pregătea să se apere de un eventual atac aerian rusesc. 

Astfel, Stelian nu și-a serbat împlinirea celor 10 ani cu joc și voie bună, ci printr-o trecere bruscă în altă etapă de viață. Copilăria i se sfârșise brusc și se pomenise singurul bărbat din casă în vremuri foarte tulburi: „Drumul de la școală spre casă, drumul pașilor nesiguri și dezorientați, mă purtau în mers de melc îmbătrânit… mi se învârteau acum în cap întrebări care depășeau deprinderile și mai ales obligațiile mele de viață.” 

Deodată răsări neașteptat în cugetul meu o întrebare: Dacă în împrejurările astea nedeslușite clar de nimeni se va întâmpla ca tata să nu se întoarcă la vreme acasă…, ce ne facem noi, cei rămași fără putere? (…) mama… cum se poate ea descurca să ia singură atâtea hotărâri grele…?” 

„Brusc, m-am întors împrejur, cu privirea ațintită către cineva, către undeva, căutând inconștient ajutor, un drumeag spre un adăpost unde să găsesc apărarea... Și imediat gândul s-a îndreptat… spre Dumnezeu. În această clipă, am simțit că mi-am revenit. Da, da, Dumnezeu ne va ajuta, mă va ajuta. Și eu sunt doar flăcău de acum. Să merg mai iute la mămica mea și la surioara Dochina, să ne sfătuim, să le ajut. O să mă gândesc mult cum ar face tata să înlăture asemenea încurcături.”

Hristache, tatăl lui Stelian, avea 44 de ani în 1940. Vestea despre cedarea Basarabiei la ultimatumul lui Stalin l-a prins pe front. Avea la Cetatea Albă echipament militar important de care răspundea și pe care trebuia să-l încarce și să-l însoțească într-un tren care se retrăgea. Nu putea veni mai repede. 

Soția, Călina, a refuzat să se retragă fără el peste Prut  și l-a așteptat, cu bagajele făcute, până în ultima clipă, sperând că în cele patru zile menționate în ultimatum va avea timp să ajungă în sat, pentru a se refugia împreună. 

Dar bolșevicii nu au respectat termenul de retragere a trupelor române și au invadat satul cu două zile înainte de sfârșitul ultimatumului. Hristache a ajuns acasă odată cu trupele, după ce granița fusese închisă.

Risipirea raiului. Deportarea tatălui

Bolșevicii au răsturnat întreaga ordine socială din sat: cei care nu aveau nimic, pentru că nu munceau, au fost numiți în posturi cheie și puși să-i toarne pe foștii fruntași ai satului. Aceștia erau apoi „prelucrați” luni în șir în arestul NKVD, poliția politică sovietică, apoi îmbarcați în trenuri de marfă cu destinația Siberia. 

Hristache a fost arestat din 15 iulie (la denunțul noului primar pus de sovietici), a stat în arest la Reni o vreme, apoi a fost îmbarcat în tren chiar în noaptea de după marele cutremur din 10 noiembrie 1940. 

Cutremurul din dimineața aceea i-a prins pe drum pe Stelică și mama lui, Călina. Veneau la arestul NKVD din Reni să-i aducă schimburi și mâncare arestatului. Pentru Călina a fost ultima oară când l-a mai văzut. Aflând de la localnici că urma să fie dus un ultim lot de prizonieri la gara din Reni, mama și fiul au încercat să îl petreacă pe Hristache până la tren, dar soldații sovietici i-au ținut la distanță.

Stelian avea să-și revadă tatăl după 20 de ani, când acestea s-a întors tot la Reni, căci în satul de pe graniță autoritățile sovietice nu i-au mai permis să se întoarcă niciodată. Hristache a locuit la Reni până la moarte, într-o casă cu vedere către România. Povestea supraviețuirii lui este un alt roman care se poate scrie.

Acum  Stelian chiar rămăsese singurul sprijin al mamei și surorii sale. Din fericire, la 22 iunie 1940, a început ofensiva românilor peste Prut, coordonată de Generalul Ion Antonescu în colaborare cu Armata Germană. Măcar scăpau de teroarea politrucilor „anticriști”.

O încurajare pasageră de la câte un bărbat din familie îi întărea lui Stelian crezul că e deja bărbat. „Te rog, la greu, înfige-te în față. Chiar de greșești. Înveți repede, că ești isteț și ai să reușești. Ai să vezi, oriunde-ai fi. Curaj, nu te lăsa!”, i-a spus un văr al mamei venit în vizită din alt sat. 

Exact aceasta avea să facă în 1943, când Armata Română l-a rechiziționat pe Mișu, calul familiei, singurul ajutor și mijloc de transport al familiei. Atunci Stelian a trecut Prutul și a mers, împreună cu sora lui, la Regimentul de Cavalerie din Galați, cerând cu îndrăzneală la poartă să-i vorbească comandantului. Elocința cu care a zugrăvit povestea familiei l-au impresionat pe comandant, care le-a returnat calul.

Urgia se întoarce. Moartea mamei

Între timp, sovieticii împingeau înapoi ofensiva româno-germană, iar basarabenii se așteptau din nou la instalarea urgiei bolșevice peste satele și viața lor. Își recoltau roadele în ascuns și le doseau. Știau că bolșevicii urmau să îi percheziționeze și să le ia tot și să-i oblige să dea la colhoz tot ce rămăsese necules.

Când a intrat din nou Armata Sovietică în sat, au reînceput arestările, rechiziționările și hărțuirile. Călina era anchetată zilnic pentru a spune „unde a dosit grânele”. Sau aurul. Sau bijuteriile. Și de ce a fost deportat soțul ei în 1940. Stelian, care apucase să mai facă un an de liceu la Ismail și unul la Galați, a fost obligat să se înscrie, „la cererea lui”, la școala sovietică de învățători. 

Urma să-i învețe pe săteni „scrierea în alfabetul rusesc” și așa-zisa „limbă moldovenească” – adică româna scrisă cu litere chirilice! „Bolșevicii erau fiare mai ales în educație. Distrugeau, prin bunăvoia ta, neștiință sau presiune, orice pietricică sau stâncă de caracter uman. Cine nu-i cu noi e dușmanul nostru!”, scrie Stelian Necula.

În timp ce petreceau zi-lumină cu aceste cursuri intensive, „studenții” sufereau neputincios aflând ce grozăvii li se mai întâmplaseră celor rămași acasă. 

Acum e momentul să primească și Stelian cea mai proastă veste. Mama lui, anchetată sistematic de procurorii „justiției” sovietice, s-a stins în timp ce el urma cursurile obligatorii de „moldovenism”. Credincioasa și fragila Călina nu a avut parte de preot la înmormântarea ei, căci preotul din sat fusese deportat.

Era 1945, primul an în care nici Agheasma Mare nu s-a sfințit la Câșlița-Prut. În timp ce toate acestea îi împovărau sufletul, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, fără ca măcar să-l întrebe, noua orânduire îl recruta pentru construcția socialismului: „…am primit prikazul de numire  ca director al școlii din sat, felicitat ca fiind cel mai tânăr, dar cu încrederea partidului și perspective. (…) Eram acum forul de cultură sovietică al satului, noi trebuia să clădim cu îndrumarea partidului bolșevic omul nou sovietic, care în viitor va împânzi pământul”, scrie Stelian Necula. Avea 15 ani.

Nesperata evadare

În 1946, Anul  Nou l-a găsit pe Stelian Necula, tânărul director al școlii din Câșlița-Prut, vânând cursanți adulți pe care să-i învețe limba moldovenească, adică propria lor limbă schilodită ideologic și identitar. Și așa, mergând pe ulița satului în Ajunul Bobotezei, cu gândul că nici de această dată nu va fi sfințită Agheasma Mare în satul rămas fără preot, Stelian și-a amintit de iernile fericite ale copilăriei. Se întreba ce-i rezervă viitorul și se gândea la visele, de acum îngropate, de a mai studia în România.

Cu aceste frământări trecea prin fața casei lui Moș Petruș Plângu Munteanu, meșter tâmplar neîntrecut, fost prieten al tatălui său. Și-a amintit că acesta îi promisese o sanie cândva, dar nu mai apucase să i-o facă. Nici Stelian nu mai era copil. Dar i-a bătut la ușă să mai depene amintiri, să-i amintească în glumă de sania pe care i-o datora și, de ce nu, să-l cheme la cursurile de „moldovenism” pe care Stelian era de acum obligat să le susțină.

Dar, odată intrat în casa lui Moș Petruș, săpată în dealul care dădea spre malul Prutului, destinul lui Stelian a luat altă turnură, ca în basmele în care o acțiune potrivită devine cheia care deschide tărâmul magic. Moș Petruș l-a invitat în camera din spate. Acolo, ascunsă în spatele unui dulap, se deschidea o hrubă săpată în burta dealului, la fel ca în casa bunicilor lui Stelian.

În hrubă erau doi tineri îmbrăcați gros, ca pentru drum întins. Unul din ei, pe nume Costache, i-a zis lui Stelian: „Eu pe tatăl tău, nenea Hristache, l-am cunoscut bine cât am lucrat la cherhanalele de la Galați. Dânsul aducea pește frumos și proaspăt din bălțile dintre Prut și Brateș. Se bucura de multă atenție și apreciere, fiind un om bun, vesel, plăcut și neurâcios pe alții. Când se auzea că vine domnul Hristache de la Câșlița-Prut, mulți îl căutau să îl salute și să schimbe o vorbă cu el. De altfel, mulți prieteni avea în tot orașul. Îi spuneau «omul de bine».”

Celălalt tânăr, pe nume Petrică, a adăugat: „Dragă Stelică, una cu una fac două, tu aici viață cum ai avut acasă la tine, cu cei dragi ai tăi, colegii de liceu și cu neamurile din Galați, n-ai să mai ai; hai cu noi in România, la Galați, în noaptea asta și viața ta va fi alta. Poate că Dumnezeu ți-a trimis aceste călăuze, care iată sunt în fața ta. Alege, nu rata”.

Stelian era uimit. Atât de rapid îi auzise gândurile de pe drum Cel de Sus și-i trimisese și răspuns la ele? „Noi, Stelică, mergem la sigur, nu e prima dată când suntem în aventura asta, pentru binele fraților noștri schingiuiți de bolșevici”, a mai adăugat Petrică. „Hai ,Stelică! Doamne, ajută-ne! Hai la Prut.”

Fuga din Basarabia sovietizată în acea noapte de Bobotează a fost începutul unei noi aventuri și a unei noi vieți pentru Stelian Necula, care a simțit că pronia l-a vegheat mereu. Aventura din noua viață în România o relatează în următorul său volum de memorii,  Renașterea (în patria mamă am primit-o).