Pierderea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Ținutului Herța și a Ardealului de Nord au aruncat România în pragul dezintegrării teritoriale și instituționale. Părăsită de aliați, cu un Rege-dictator care se izolase de partidele politice, România risca să se prăbușească definitiv.

Opinia publică, adusă în pragul disperării, îl considera vinovat - pe bună dreptate, pe regele Carol al II-lea. Cei mai activi în contestarea regelui s-au dovedit a fi legionarii, mai ales că aceștia nu-i puteau ierta monarhului playboy decapitarea Mișcării, prin ordonarea asasinării liderilor verzi, în frunte cu Corneliu Codreanu.

ImunoMedica


Astfel, pe 3 septembrie 1940, simultan, legionarii declanșează acțiuni de ocupare a instituțiilor politico-administrative și militare importante din Brașov și Constanța, urmând ca apoi să demareze lovituri asemănătoare în Timișoara, Deva, Alba-Iulia și București, cu scopul de a crea panică la Palatul Regal.

Chiar dacă în mare parte, loviturile au eșuat, faptul că s-au înregistrat morți și răniți a inflamat situația în țară și a sporit tensiunea în sânul camarilei regale. Liderul legionar Horia Sima lansează un manifest, prin care cere abdicarea regelui Carol al II-lea, învinovățindu-l de deciziile care au dus la ciopârțirea țării. În București și în marile orașe au loc manifestații împotriva regelui, la care participă zeci de mii de oameni( În imagine, în primul rând este Radu Gyr).

Pe 4 septembrie, într-o mișcare disperată, Regele Carol al II-lea îl cheamă la Guvernare pe Generalul Ion Antonescu, cel care fusese surghiunit de suveran la Mănăstirea Bistrița. Pe 5 septembrie, regele îi ordonă comandantului trupelor din Capitală, Generalul Dumitru Coroamă, să deschidă focul asupra manifestanților, dar acesta refuză, motivând că nu poate trage în tineretul țării. De nevoie, regele Carol semnează un decret prin care îi conferă generalului Antonescu „depline puteri pentru conducerea statului român”.
 
 


În aceeași zi se suspendă Constituția din 27 februarie 1938 și au fost dizolvate corpurile legiuitoare, ceea ce însemna sfârșitul dictaturii regale instaurate la 10 februarie 1938. În orele următoare, Ion Antonescu și-a asigurat sprijinul unor adjutanți regali și al comandantului trupelor de gardă (generalul Coroamă), iar pe generalii devotați lui Carol, fie i-a trimis ”în misiune” departe de Capitală, fie i-a reținut, sub diverse pretexte, în clădirea Președinției Consiliului de Miniștri, făcându-i inofensivi. În tot acest timp legionarii se agitau în jurul Palatului Regal și trăgeau focuri de armă pentru a-l intimidata pe rege, dar Ion Antonescu nu a intervenit pentru a restabili ordinea, lăsând să se înțeleagă că nu o va face atât timp cât Carol al II-lea va fi pe tron.
 

Regele încearcă să-l îndepărteze pe Antonescu, dar se lovește de refuzul Armatei.„În această atmosferă, pe 5 septembrie 1940, la ora 21.30, Antonescu l-a trimis pe adjutantul său, lt.-col. Elefterescu, cu un mesaj prin care-i cerea lui Carol să abdice, avertizându-l că în cazul unui refuz nu mai răspundea de integritatea persoanei și anturajului regal. I-a lăsat timp de gândire până a doua zi, la 4 dimineața. Carol al II-lea s-a consultat cu serie de oameni politici între care Valer Pop, Mihail Manoilescu, Gh. Brătianu, A.C.Cuza, care l-au sfătuit să abdice. Generalii Coroamă și David Popescu aveau aceleași opinii. Doar generalii Paul Teodorescu și Gh. Mihail au cerut regelui să rămână pe tron, angajându-se să ia măsurile necesare pentru înlăturarea lui Antonescu și zdrobirea „bandelor legionare”. Mihail Manoilescu a refuzat să constituie un nou guvern, spunându-i regelui că în realitate abdicase când îi dăduse lui Antonescu toate prerogativele. De asemenea era de părere că armata nu va trage nici măcar un singur glonț pentru rege”, scrie Istorie Pe Scurt.

La ora 06:10 regele a semnat actul de abdicare. În aceeași zi, Ion Antonescu, adică șeful statului și președintele Consiliului de Miniștri a semnat un decret lege care prevedea „Având în vedere actul abdicării M.S. regele Carol al II-lea din 6 spetmebrie 1940… Având în vedere că succesiunea la tron în linie coborâtoare bărbătească legitimă și directă a M.S. Carol al II-lea de Hohenzollern- Sigmaringen este Măria Sa Marele Voievod de Alba-Iulia”, acesta devenea "Mihai I-iu, rege al României”.
 
De remarcat este că în textul Proclamației pentru Țară a Regelui Carol al II-lea, acesta evită să folosească termenul de „abdicare”. Iată textul:
 
Români!
Vremuri de adâncă turburare și îngrijorare trec peste scumpa mea țară.

De acum zece ani când am luat locul de adâncă răspundere de a fi cârmaciul patriei mele, fără răgaz, fără odihnă și cu cea mai desăvârșită dragoste m-am străduit de a face tot ce conștiința mea îmi poruncea pentru binele României.

Azi zile de vitregie nespusă îndurerează Țara, care se găsește în fața unor mari primejdii.

Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut și crescut, să le înlătur trecând astăzi fiului meu, pe care știu cât de mult îl iubiți, grelele sarcini ale domniei.

Făcând această jertfă pentru salvarea patriei, înalț cea mai caldă rugăciune ca ea să-i fie cât mai folositoare.

Lăsând poporului meu pe scumpul meu fiu, rog pe toți românii să-l înconjoare cu cea mai caldă și mai desăvârșită credință și dragoste, ca să poată găsi în ele reazemul de care are atâta nevoie greaua-i răspundere ce de azi înainte apasă umerii săi fragezi. Țara să fie păzită de Dumnezeul părinților noștri, care să-i hărăzească un cât mai falnic viitor. 


Au urmat negocieri pentru formarea unui Guvern, dar PNȚ și PNL  au refuzat să-și asume conducerea țării, singurii care au răspuns chemării generalului Antonescu fiind legionarii. Astfel se instaurează un Guvern format din legionari și personalități fără afilieri politice.

La 14 septembrie se decretează statul național-legionar.
 

INCULTURĂ istorică la Mediafax: Melodiile Armatei Române, "Cântă Cucu-n Bucovina" și alte melodii populare considerate "cântece legionare" de către trustul lui Sârbu