S-a născut într-un sat din apropierea Magnesiei (Asia Mică). Părinții lui erau de neam bogat și s-au îngrijit să-i ofere o educație aleasă. Încă din tinerețe își dorea nespus de mult să meargă la Ierusalim.

S-a călugărit și, după ce s-a așezat în diferite mănăstiri, a intrat mai târziu în Mănăstirea „Sfântul Sava” din Palestina. Aici a rămas șase ani, iar însuși patriarhul Ierusalimului l-a hirotonit preot. Agarenii au jefuit apoi mănăstirea, iar Cuviosul Lazăr s-a dus în Efes și s-a așezat în muntele Galisiei din apropierea cetății.

Aici a zidit o nouă mănăstire în cinstea Sfintei Învieri. Cuviosul a mai trăit încă 15 ani în munte săvârșind multe minuni. A trecut la cele veșnice la vârsta de 72 de ani. (Răzvan Marinescu)

Evanghelia Zilei: Luca 7, 1-10 (Vindecarea slugii sutașului)

„În vremea aceea a intrat Iisus în Capernaum. Iar sluga unui sutaș, care era la el în cinste, fiind bolnavă, trăgea să moară. Și, auzind despre Iisus, a trimis la El bătrâni ai iudeilor, rugându-L să vină și să vindece pe sluga lui. Iar ei, venind la Iisus, L-au rugat stăruitor, zicând: Vrednic este să-i faci lui aceasta, căci iubește neamul nostru și el ne-a zidit sinagoga. Iar Iisus mergea cu ei. Și, nefiind El acum departe de casă, a trimis la El prieteni, zicându-I: Doamne, nu Te osteni, că nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu. De aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine. Ci spune cu cuvântul și se va vindeca sluga mea. Căci și eu sunt om pus sub stăpânire, având sub mine ostași, și zic acestuia: Du-te, și se duce, și altuia: Vino, și vine, și slugii mele: Fă aceasta, și face. Iar Iisus, auzind acestea, S-a mirat de el și, întorcându-Se, a zis mulțimii care venea după El: Zic vouă că nici în Israel n-am aflat atâta credință. Și, întorcându-se cei trimiși acasă, au găsit sluga sănătoasă.”

Credința ne înalță

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. VI, 30.1.-30.4., 31.1.-31.3., în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, pp. 129-130

„Nu trebuie hulită credința; nu trebuie spus că este ceva comun, ceva ușor, ceva popular și încă ceva din cele întâmplătoare. Dacă credința ar fi fost o născocire omenească, așa cum au presupus elenii, s-ar fi stins; dar așa ea crește și nu este loc de pe pământ unde să nu fie. O spun, deci: credința, fie că este întemeiată pe dragoste, fie că e întemeiată pe frică, așa cum spun cei care ne hulesc, este dumnezeiască și n-are să fie sfârșită de vreo pasiune lumească și nici nimicită de frica din zilele noastre. Dragostea face credincioși datorită pasiunii lor pentru cre­dință; iar credința, dând la rândul ei binefaceri, este temelia dragostei; și dacă teama este pedagog al legii, atunci și teama este obiect al credinței datorită credinței pe care o ai. Dacă existența cuiva se vădește prin activitatea sa, atunci și frica, care este în viitor, care amenință, dar nu lucrează, este și ea obiect al credinței; dar chiar dacă este obiect al credinței, totuși frica nu dă naștere credinței, pentru că numai credința face ca frica să fie vrednică de a fi crezută. Lucru dumnezeiesc este, deci, o atât de mare schimbare, ca cineva din necredincios să ajungă credincios și credința să-l facă să aibă nădejde și frică. Credința ni se arată a fi pornire spre mântuire; după cre­dință vin frica, nădejdea și pocă­ința, unite cu înfrânarea și răbdarea; acestea propășind, ne duc la dragoste și la gnoză, la cunoș­tință. Pe bună dreptate spune Apostolul Barnaba: Din ceea ce am primit, m-am străduit să vă trimit pe scurt o parte, ca împreună cu credința voastră să aveți desăvârșită și cunoștința. Ajutoarele credinței noastre sunt: frica și răbdarea; iar tovarăși de luptă: îndelungă răbdarea și înfrânarea. Dacă acestea, spune Barnaba, rămân curate înaintea Domnului, împreună cu ele se bucură: înțelepciunea, priceperea, știința și cunoștința.”

Pr. Narcis Stupcanu / Ziarul Lumina