La 75 de ani de la evenimentele din 1940, care au marcat profund România și poporul român prin traumele pe care au trebuit să le suporte, sub presiunea Germaniei naziste și a Rusiei Sovietice comuniste, comemorarea suferințelor și a pierderilor umane de atunci este un act de minimă reparație istorică.

 

Actul de la 23 august 1939, respectiv Acordul de la Moscova sau ceea ce se va numi Pactul Ribbentrop-Molotov, a parafat alianța a două dictaturi totalitare – Germania lui Adolf Hitler și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), condusă de Iosif Visarionovici Stalin - ambele vinovate de declanșarea celui de-al doilea război mondial. După dispariția Austriei, prin unirea cu Germania impusă de Hitler(13 martie 1938), a Cehoslovaciei, prin conciliatorismul anglo-francez față de politica expansionistă a Germaniei naziste (29-30 septembrie 1938), sunt amenințate direct Finlanda, statele baltice, Polonia și România.

 

Declanșarea războiului, la 1 septembrie 1939, prin atacarea Poloniei la vest de Germania și la est, din 17 septembrie 1939, de URSS, a dus la dispariția acestui stat prin împărțirea teritoriului său între cei doi aliați. Războiul sovieto - finlandez din iarna anilor 1939-1940 s-a soldat cu amputarea teritoriului Finlandei, urmată rapid de anexarea la URSS, în același an 1940, a Estoniei, Letoniei și Lituaniei.

Precedentul polonez plana asupra României. Ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940, o veritabilă declarație de război din partea URSS, a dus la ocuparea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța. În vest, sub presiunea iredentistă a Ungariei, condusă de Miklós Horthy, Germania nazistă și Italia fascistă impune României arbitrajul de la Viena, din 30 august 1940, în urma căruia Transilvania de Nord este cedată Ungariei. Cavalcada cedărilor teritoriale include și pierderea Dobrogei de Sud (Cadrilaterul), în beneficiul Bulgariei, în urma Acordului româno-bulgar de la Craiova, din 7 septembrie 1940. 

În toate aceste teritorii românești ocupate, guvernele de la Moscova, Budapesta și Sofia declanșează o politică agresivă de curățire etnică. Cu aceasta începe calvarul românilor. 

Dacă în cazul Cadrilaterului are loc un schimb de populație convenit între cele două părți, română și bulgară, în Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, administrația sovietică aplică o politică agresivă împotriva etnicilor români și procedează la deportări masive în Siberia și ținuturile asiatice ale URSS. De asemenea, în Transilvania de Nord, cedată Ungariei, administrația militară și civilă a regimului horthyst acționează rapid pentru schimbarea structurii etnice a teritoriului ocupat, pentru a demonstra lumii justețea dictatului de la Viena.

 

Se revine astfel, în Transilvania de Nord, la politica de maghiarizare forțată și se procedează la obligarea unor importante segmente ale populației românești de a părăsi teritoriul, la internarea românilor apți de serviciul militar în lagăre de muncă, inclusiv pe linia frontului, alături și împreună cu evreii ardeleni. Aceștia din urmă au fost făcuți vinovați de loialitate față de statul român și trădarea națiunii ungare în perioada post-Trianon. După intrarea triumfală a regentului Miklós Horthy în Transilvania de Nord, are loc colonizarea regiunii ocupate cu conaționali maghiari din Ungaria, folosind inclusiv copiii instituționalizați și orfani.

Cu zece ani în urmă, am efectuat o vizită la Bratislava - capitală a Slovaciei de azi, care se constituie într-un remarcabil centru al culturii și civilizației slovace. Acest oraș se distinge printr-o puternică amprentă arhitectonică și culturală austro-germană (fost Pressburg), dar și ungară (fost Pozsony). Statutul său de oraș cu o distincție deosebită în Regatul Ungar este dat și de faptul că a devenit chiar loc de încoronare a regilor ungari după dispariția Ungariei istorice în sec. XVI și loc de întrunire a dietei maghiare până la 1848. Dintre multele vestigii și monumente, mă  opresc la o placă comemorativă cu un text profund legat de trecutul istoric ungar al poporului slovac. Placa este aplicată pe fațada unei clădiri de pe malul stâng al Dunării, lângă piciorul podului cu turn, unde, într-o mică piață, este amplasat și un monument al Holocaustului. Conținutul textului, scris în limbile slovacă și engleză, este următorul:

”În memoria a 1462 de copii din districtele Nitra și Trenčin și a altor zeci de mii de copii slovaci deportați pe teritoriul ungar și deznaționalizați în mod deliberat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX. Ministerul Culturii al Republicii Slovace, 1 iunie 1998(1)” .

Comemorarea de la 1 iunie 1998, de ”Ziua Copilului”, este șocantă și reflectă traumele suferite de națiunea slovacă în ceea ce a fost Imperiul Austro-Ungar în a doua jumătate a sec. XIX și la început de secol XX. În acest imperiu multinațional, prin compromisul dualist de la 1867, două entități – austriecii și maghiarii - și-au arogat statutul de națiuni dominante. De atunci, teritoriile fostului Imperiu Habsburgic au fost despărțite de râul Leitha în două segmente – ”Cisleithania” la vest, sub administrație austriacă și ”Transleithania” la est, sub administrație ungară, după reguli care nu aveau la bază considerente de natură etnică. În ”Transleithania” au fost arondate și teritoriile locuite de slovaci, dar și de românii din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, alături de alte naționalități, dar în care națiunea maghiară dominantă a realizat că este minoritară. 

În consecință, administrația instalată la Buda și Pesta (din 1872 -  Budapesta), aplică măsuri tot mai intense de asimilare a națiunilor alogene pentru a face din națiunea maghiară una majoritară. Este îndeobște bine cunoscut că, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, politica de maghiarizare devine politică de stat în partea ungară a imperiului. Au fost elaborate lucrări speciale de maghiarizare a numelor pentru alogeni.

 

Un exemplu este și lucrarea ”Cum să ne maghiarizăm numele ?”, având ca autor pe Simon Telkes. Ea a fost publicată la 1898 și pusă la dispoziția funcționarilor publici de stare civilă, chemați să ducă la îndeplinire asimilarea forțată a etniilor conlocuitoare. Procesul de maghiarizare a fost încheiat în Ungaria după mai bine de 100 de ani, respectiv la 31 decembrie 2003. Astfel, prin Legea nr. 45/2002, cu data de 1 ianuarie 2004, membri unei comunități etnice au primit dreptul, iar funcționarii publici obligația de a înregistra în actele de stare civilă numele proprii etniei lor.

 

Și de această dată, pentru funcționarii Ministerului de Interne a fost nevoie de o lucrare distinctă, de data aceasta pe invers – ”Carte de nume a minorităților naționale și etnice din Ungaria”, având ca autori ”autoguvernările pe țară” ale celor 13 minorități naționale și etnice recunoscute oficial în Ungaria.

Deznaționalizarea prin maghiarizare este de condamnat, dar să folosești copiii altor națiuni, în mod deliberat,  pentru creșterea națiunii ungare, este cu totul reprobabil. Inscripția de la Bratislava este relevantă în acest sens.

La timpul respectiv am crezut că numai în raporturile ungaro-slovace s-a putut întâmpla așa ceva. Nu am întâlnit în istoriografia română vreo mențiune de acest gen în raporturile ungaro-române din perioada dualistă, până la destrămarea Austro-Ungariei ca stat, în 1918. Și totuși …

.

Documente descoperite în Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, la Fond Dosare Speciale – Ungaria, relevă că autoritățile de la Budapesta și București au avut pe agenda bilaterală, între anii 1946-1950, ”Problema copiilor”,  pe care regimurile comuniste ”frățești”, proaspăt instalate în cele două țări, au vrut să o rezolve. Acționând în spiritul noii lor ideologii ”leninist-staliniste” și a ”internaționalismului proletar”, autoritățile de la București și Budapesta au declarat că manifestă o reală disponibilitate în soluționarea problemei, mai ales că aceasta își avea originea în perioada ocupației horthyste a Transilvaniei de Nord. 

Dosarul este de fapt o mapă cu materiale disparate și incomplete, întocmit de Direcția II Relații din Ministerul Afacerilor Externe, biroul Ungaria, în anii 1948-1949. Diplomația română era condusă atunci de Ana Pauker, în calitate de ministru, fostă colegă în COMINTERN-ul de la Moscova cu Mátyás Rákosi, ministru de stat și vicepremier în guvernul de la Budapesta. Documentele acoperă anii 1946–1950 și cuprind corespondența între Legația Republicii Populare Ungare la București și Legația Republicii Populare Române la Budapesta cu Centrala MAE român, precum și intervențiile pe lângă instituțiile guvernamentale române abilitate – Ministerul Muncii și Prevederilor Sociale – Direcția Generală a Asistenței Sociale și Ministerul Sănătății – Direcția Ocrotirii Mamei și Copilului și o serie de Centre pentru Ocrotirea Copiilor, în principal de la Târgu Mureș, Cluj și Oradea.

În mod paradoxal, să nu spun cinic, inițiativa aparține părții ungare, care, prin legația sa la București a solicitat în mai multe rânduri, începând din 1946, efectuarea unui schimb de copii, cetățeni ungari aflați pe teritoriul României, în schimbul copiilor români, născuți în România și aflați în Ungaria. Cererile ungare surprind autoritățile române, care nu cunosc să existe o asemenea problemă în anii de după încheierea războiului mondial și cu atât mai puțin din perioada războiului (1940-1945). Situația este relevantă pentru fractura ce a avut loc în aparatul diplomatic românesc sub mandatul ministrului Ana Pauker, când diplomați profesioniști au fost dați afară din minister și înlocuiți cu funcționari nepregătiți, din care, marea majoritate, aveau ca singură calitate loialitatea față de regimul comunist. Dintre experții români implicați, nici unul nu a făcut vreo asociere a ”problemei copiilor” cu structura etnică a Transilvaniei de Nord cedată de România Ungariei în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940.

Surprinde însă foarte buna cunoaștere a ”problemei copiilor” de către autoritățile ungare, care știau exact numărul acestora și locurile de repartizare. Astfel, prin Nota Verbală nr. 23055 din 9 iulie 1948, Legația RPU la București solicită MAE să intervină pe lângă autoritățile române competente ca un număr de ”319 copii, cetățeni români, întreținuți în orfelinatele din Ungaria, să fie schimbați prin punctul de frontieră Kötegyán cu cei 613 copii, cetățeni ungari, întreținuți în orfelinatele din România”.

 

Legația ungară face și precizări că dintre copiii cu cetățenie ungară ”12 au rămas la Târgu Mureș, 409 la Oradea, 186 la Cluj, 6 la Satu Mare”, iar dintre copii cu cetățenie română ”7 sunt întreținuți la Veszprem, 34 la Szombathely, 11 la Szeged, 16 la Miskolc, 7 la Kecskemét, 208 la Gyula, 1 la Budapesta, 31 la Debreczen, 4 la Pécs”. Legația ungară a anexat la această Notă Verbală și două dosare cuprinzând listele copiilor care urmau a fi schimbați, cu datele lor personale, care, din păcate, nu se păstrează la MAE.

La acest demers, Ministerul Muncii comunică MAE că problema ridicată de Legația RPU le este ”complet necunoscută”, că nu știu ”unde sunt plasați copii unguri” și pun două întrebări pertinente: ”Dacă copii români din Ungaria au părinți în România sau sunt orfani” și ”Când au plecat din țară și cine are evidența lor” (Adresa MMPS, nr.003787/18.09.1948). În aceste condiții, MAE se adresează Ministerului Sănătății pentru urgentarea pregătirilor în vederea realizării schimbului de copii. Se propune concentrarea copiilor cu cetățenie ungară la Oradea și predarea lor autorităților din RPU prin punctul de frontieră Episcopia Bihorului, precum și pregătirea din timp a cazării celor 319 copii români care vor fi aduși în țară. Prin această comunicare adresată Ministerului Sănătății la 12 mai 1949, se face cunoscut că din cei 613 copii revendicați de partea ungară, au fost identificați numai 196 și se solicită intensificarea eforturilor pentru găsirea restului de copii (Adresa MAE nr.28191/12.05.1949).

O primă analiză pe această temă, ce acuză lipsa de profesionalism, parvine MAE de la Ministerul Sănătății (la 27 mai 1949) și este semnată de Irina Vaș, sefă de secție. Analiza plasează în timp real apariția ”problemei copiilor” – ”în anii 1941-42-43, când Transilvania era cedată Ungariei”.  Se pare că semnatara analizei nu face distincția între Transilvania de Nord și Transilvania de Sud și nu cunoaște ce s-a întâmplat acolo în anii războiului.

 

Precizează însă că în anii respectivi au fost aduși din Ungaria ”copii orfani de tată sau din familii cu copii numeroși”, care au fost plasați în județele Mureș, Bihor și Cluj, ”la familii străine (numiți părinți crescători), care îi întrețin și astăzi”. Se menționează identificarea a 198 de copii unguri în diferite orașe, dar și faptul că, spre sfârșitul războiului ”fascist”, mulți dintre acești copii au trecut înapoi pe teritoriul Ungariei și nu se poate avea o evidență precisă a lor. În aceleași condiții, spune Irina Vaș, ”au rămas și copii cetățeni români în Ungaria”. La final se subliniază că o parte din copiii unguri au ajuns la 16, 17 și chiar 18 ani și ”au intrat în producție în RPR”, iar alții ”au avut plasamente bune și s-au atașat de familiile crescătoare”, fapt pentru care ”un număr redus dintre ei, aflând că părinții trăiesc, doresc să se reîntoarcă la familiile lor”.

Această analiză este completată în Centrala MAE român (la 27.10.1949) de referentul pe relația Ungaria, Alexandru Olaru, care confirmă că problema repatrierii copiilor cu cetățenie ungară care se aflau în România și invers, datează de la sfârșitul anului 1946. El face precizarea că acești copii ”și-au schimbat domiciliul” din următoarele motive: 

1. ”În timpul războiului, copii din Ardealul de Nord rămași fără părinți au fost centralizați în orfelinatele maghiare și în majoritatea cazurilor transportați în Ungaria propriu-zisă”;

2. ”Copiii cu această situație din Ungaria au fost transportați pe teritoriul Ardealului de Nord și împrăștiați la diferiți cetățeni care au devenit părinți crescători”.

Se menționează solicitarea din iulie 1948 a Legației RPU la București, care a intervenit pentru cei 319 copii români din Ungaria, care să fie schimbați cu cei 613 copii unguri aflați pe teritoriul României. Este subliniată dificultatea autorităților române de a-i identifica pe cei 613 copii aduși din Ungaria în România, invocându-se ”lipsa evidenței din trecut” și schimbări de natură organizatorică ”atât la Ministerul Muncii și Prevederilor Sociale, cât și la Ministerul Sănătății”, ceea ce  ”a cauzat pierderi de timp la găsirea copiilor”, dar se face mențiunea că ”până în vara anului curent (1949, n.n.) am ajuns până acolo că am avut evidența a 196 de copii cu cetățenie ungară”. 

Un alt document elaborat de MAE – DR II, scris și semnat tot de referentul Alexandru Olaru, datat 9 noiembrie 1949, face cunoscut că autoritățile române nu sunt pregătite pentru efectuarea schimbului în luna noiembrie, cu toate insistențele părții ungare.

 

În ”referat” se menționează că guvernul ungar își motivează urgența pe presiunea din partea părinților care doresc repatrierea din România a copiilor lor. Că această presiune este reală, este argumentată de o nouă intervenție a Legației RPU la București, prin Nota Verbală nr. 25950 din 23 decembrie 1949, în care se solicită includerea pe lista copiilor ce urmează a fi schimbați a încă 16 nume, cu datele lor de identificare. Din această listă rezultă că 11 copii, etnici maghiari, sunt născuți în România, deci ar fi cetățeni români, dar părinții acestora au rămas în Ungaria în timpul sau după război (N.V. nr.25950, înregistrată la MAE cu nr. 077998/27.12.1949).  De asemenea, în 5 ianuarie 1950, MAE semnalează Ministerului Muncii că Legația RPU la București mai solicită 5 copii, din care 2 sunt născuți în România, dar se face expres mențiunea pentru aceștia că părinții lor sunt stabiliți în Ungaria (Adresa nr. 78730/05.01.1950). 

În final, primul schimb de copii era prevăzut pentru 15 ianuarie 1950, dar se realizează la 20 ianuarie 1950, în punctul de frontieră Biharkeresztes – Episcopia Bihorului. Copii maghiari din zona de nord a Transilvaniei fuseseră ”colectați” la Căminul din comuna Jucul de Jos, jud. Cluj. Au fost concentrați aici, în timp de zece zile, 144 de copii dintr-o listă inițială de 208 și 10 copii care nu erau prevăzuți, dar având părinții în Ungaria, a fost aprobată plecarea lor. 

Din informarea transmisă de Ministerul Muncii, cu nr. 1563 din 17 aprilie 1950, la MAE, rezultă că deplasarea copiilor a fost făcută de la Jucul de Jos la Episcopia Bihorului cu mașini sanitare și cu trenul și că au fost predați efectiv autorităților ungare 152 de copii ( 2 copii, orfani de ambii părinți, s-au îmbolnăvit și au fost reținuți în cămin). Se face mențiunea că fiecărui copil i s-a întocmit cazierul personal, cu fișa medicală, fișa socială, adeverința de școlarizare și adresele copiilor, acolo unde erau cunoscute. Copii au plecat îmbrăcați ”în haine noi de iarnă …, fiecare copil având asupra sa un rucsac cu obiecte personale”.

În acest material se comunică MAE faptul că copiii români sosiți din RPU au fost predați autorităților române la 15 ianuarie 1950, la Episcopia Bihorului, în număr de 130 – ”57 fete și 73 băieți, cu vârste între 4 – 22 de ani, din care 5 cu debilități mintale (fără rude în România) și 6 surdo-muți, din care 5 redați în familie și unul internat în instituție, neavând părinți”.  Dintre cei 130 de copii, numai 59 au corespuns listelor comunicate anterior de autoritățile ungare, dar s-a constatat că și ceilalți provin din România, unde au părinți sau rude. Familiile lor au fost identificate numai în parte. Astfel, 36 de copii au fost redați în familie, dar pentru un număr de 60 de copii s-a constatat că nu mai au rude și nici părinți. 

Cu acest schimb, ”problema copiilor” este departe de a se fi încheiat. La sfârșitul lunii martie 1950, Legația RPR la Budapesta, prin șeful de misiunii diplomatice, Aurel Mălnășan, se adresează direct ”tovarășei” Ana Pauker, ministru al Afacerilor Externe, pentru continuarea schimbului în luna mai, cu același punct de transbordare – Episcopia Bihorului. Motivul îl constituie faptul că la Ministerul ungar al Muncii și Prevederilor Sociale s-au prezentat cca. 20 de copii români care doresc să fie repatriați (Adresa nr. 572/31.03.1950).

 

Demersul autorităților ungare pe lângă Legația română la Budapesta a fost dublat de o știre de presă în ziarul ”Szabad Nép” (Poporul Liber) din 26 martie 1950. În limbajul proletcultist al epocii se poate vorbi de ”înțelegerea avută cu democrația populară română prietenă”, care dă posibilitatea copiilor ”despărțiți de familiile lor în timpul războiului” să se întoarcă acasă în Ungaria, respectiv România. Articolul face apel la părinții ”ai căror copii, din vreun motiv sunt în România și vor să-i aducă acasă”, să înainteze o cerere, la Ministerul Muncii, până la 15 aprilie 1950. 

De această dată, autoritățile române adoptă o atitudine mai clară și mai fermă, bazată pe experiența schimbului de copii efectuat în 15 și 20 ianuarie 1950. Instrucțiunile transmise Legației române la Budapesta, la 29 aprilie 1950, sunt relevante în acest sens. Se comunică șefului misiunii acordul de principiu la propunerea guvernului ungar, dar i se cere să comunice la MAE ungar condiția părții române ca viitorul schimb să se facă pe bazele principiale fixate anterior, adică să fie schimbați ”numai acei copii care sunt ceruți de părinți sau rude și care voiesc a părăsi țara și pe părinții crescători”.

 

De asemenea, se cere legației să aducă la cunoștința părții ungare deficiențele întâmpinate la primul schimb. Se face chiar mențiunea că autoritățile române ”nu cunosc cazuri de părinți sau rude din RPR care ar reclama copii aflați în Ungaria și nici copii aflați în țară, fie în orfelinat, fie la diverși părinți crescători care să fi fost reclamați de părinții sau rudele lor din RPU”, fapt pentru care se solicită autorităților ungare să fie predate, prin intermediul legației române, ”liste nominale, cu date personale și numele părinților crescători pentru ambele categorii de copii” (Adresa MAE nr. 1689/29.04.1950). 

La demersurile Legației RPR la Budapesta, autoritățile ungare înaintează o listă cu numele și datele a 67 de copii, cetățeni români, care să fie predați și o listă cu 208 copii cu cetățenie ungară pe care îi cer din România. După studierea acestora, Ministerul Sănătății și Prevederilor Sociale, prin Direcția Socială, comunică MAE că are în evidență pentru repartizare în RPU numai 2 copii și faptul că ”în luna ianuarie 1950 au fost repatriați toți copiii identificați și care au dorit să plece, conform înțelegerilor anterioare” (Adresa MM nr. 13812/20.05.1950).

Din datele studiate până în prezent, nu rezultă să mai fi avut loc un al doilea schimb de copii. Cel puțin pentru MAE român, ”problema copiilor” în relația cu Ungaria s-a închis în 1950.

Față de cele de mai sus se pot ridica mai multe întrebări cât se poate de firești. De ce a fost nevoie de aceste strămutări de copii și care a fost motivația acțiunii ? Locația este cât se poate de clară – Transilvania de Nord. Perioada de timp este la fel de vizibilă din documentele studiate – 1941, 1942, 1943 și chiar 1944. Cine este inițiatorul sau cine poartă răspunderea acțiunii ? Autoritățile române se dovedesc a fi în necunoștință de cauză. Nici nu aveau cum.

În urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, conceput și orchestrat de Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano, din dispoziția șefilor lor direcți, Adolf Hitler, Führerul Germaniei și Benito Mussolini, Ducele Italiei, România a fost obligată să cedeze Transilvania de Nord Ungariei. Din luna septembrie 1940, teritoriul a fost ocupat de armata condusă de regentul Miklós Horthy și a intrat sub administrația ungară. Responsabilitatea acțiunii de transbordare a copiilor revine deci autorităților ungare.

Dar de ce a fost nevoie ca 319 copii români din Nordul Transilvaniei - mulți rămași orfani în urma masacrelor comise acolo de trupele horthysto-fasciste asupra populației românești – să fie dispersați în restul Ungariei ? Să se fi avut în vedere precedentul copiilor slovaci din districtele Nitra și Trenčin ? Tot ce e posibil, având în vedere cât de îndoctrinate de naționalism erau atunci elitele politico-administrative și culturale maghiare din Ungaria condusă de Miklós Horthy, stat în care iredentismul a devenit ideologie oficială.

Dar de ce a fost nevoie ca 613 copii maghiari să fie aduși din Ungaria și dispersați în Transilvania de Nord ? Dar nu în secuime – acolo maghiarii erau majoritari și atunci, copii din Ungaria, instituționalizați sau nu, au fost arondați cu prioritate în județele Bihor, Cluj și Mureș. Răspunsul ar putea fi că acolo trebuia schimbată structura etnică a populației și conta fiecare suflet maghiar, chiar și nevinovat ! 

Probabil că noi documente, accesibile în viitor, vor face posibile răspunsuri argumentate la cele de mai sus.

 

1. Originalul în limba engleză: ”In commemoration of 1462 children from Nitra and Trenčin counties and further tens of thousans of Slovak children deported to the Hungarian territory and purposively denationalized in the second half or the 19th and at the beginning of the 20th century. Ministry of Culture of the Slovak Republic, June 1st.1998”.