ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Șase decenii de politică sub doi împărați austro-ungari, trei regi ai României și un regim străin, bolșevic, impus cu forța armelor. A fost rănit luptând în armata imperială austro-ungară și a terminat Primul Război Mondial în fruntea corpului de oaste format din soldați ardeleni care a curățat Viena de hoardele bolșevice, la fel cum a făcut-o Armata Română la Budapesta. Austria ar trebui să-i fie pe veci recunoscătoare. A participat efectiv la realizarea momentului de însemnătate istorică – Marea Adunare de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918. 
 
 
VIDEO INEDIT CU IULIU MANIU ȘI REGINA MARIA în baza materialului nostru istoric
 
Iuliu Maniu s-a născut la data de 8 ianuarie 1873 în Șimleul Silvaniei, fiind al doilea din cei cinci copii (Cassiu, fratele mai mare și apoi surorile Sabina, Cornelia și Elena) ai lui Ion și Clara Maniu. Tatăl său, ju­de­cător la tribunalul din Zalău, era nepot de soră al lui Simion Bărnuțiu, o personalitate mar­can­tă a luptei naționale a ro­mânilor din Transilvania, dar și a revoluției de la 1848. Mama lui Iuliu Maniu era fiica vicarului Demetriu Coroianu și soră a lui Iuliu Coroianu, redactorul și unul dintre semnatarii Memorandumului din 1892 prin care românii din Transilvania își afirmau drepturile naționale.

Tânărul Iuliu Maniu a urmat școala primară la Blaj, apoi liceul la Zalău, iar studiile universitare le-a făcut la Viena și Budapesta, obținând diploma de doctor în drept în 1896. Din 1898, Iuliu Maniu va profesa avocatura la Blaj, ca jurisconsult al Mitro­poliei Unite. În 1915, a fost mobilizat și a participat ca ofițer al armatei austro-ungare la ope­rațiunile militare de pe frontul italian. În 1918, el s-a implicat activ în lupta pentru Marea Unire, a fost unul dintre artizanii acesteia, iar din 1919 și până în 1920 a condus Consiliul Dirigent, organismul care a cooordonat tranziția și integrarea Transilvaniei în statul român.

În 1926, împreună cu Ion Mihalache a fondat Partidul Na­țional Țărănesc, al doilea mare partid al României interbelice. Între 1928-1930 a fost prim-mi­nistru al României, demnitate pe care a mai deținut-o de încă două ori - iunie 1930 - octombrie 1930, octombrie 1932 - ianuarie 1933.
 
În 1937, pentru asigurarea „libertății alegerilor”, Iuliu Maniu a încheiat o înțelegere cu Căpitanul Mișcarii Legionare Corneliu Zelea Codreanu și cu Partidul Liberal condus de Gheorghe Brătianu:„Se încheie între partidele subsemnate o înțelegere cu scopul de a apăra libertatea și de a asigura corectitudinea alegerilor”, numită în text „pact de neagresiune”:„Aceste partide încheie pentru timpul alegerilor actuale în vederea scopului propus un pact de neagresiune”. Pactul semnifica „înconjurarea actelor și limbajului de violență și de denigrare, dar nu împiedică afirmarea ideologiei proprii și discuția de bună credință”, amintește Ioan Scurtu (coordonator), în Ideologie și formațiuni de dreapta în România:1934-1938, București, Institutul  Național pentru Studiul Totalitarismului, 2000, vol. 4, pp. 314-316.
 
O Circulara cu Nr. 62 din 4 Martie 1937 a lui Corneliu Zelea Codreanu arată simpatia politică pe care acesta o avea față de omul de stat țărănist:
 
„(...)Peste alte deosebiri noi credem ca Dl. Maniu este un om corect si de tinuta morala, intr-o tara care moare in fiecare zi din lipsa de tinuta morala si de corectitudine interioara. Ca pentru aceasta tinuta in contra sa se unelteste, dupa cum se unelteste ceas cu ceas si in contra tineretului. Cerem: sa ni se dea macar dreptul de a ne respecta acei cari nefiind din aceleasi tabere de pareri, simtim in carnea noastra sulitele acelorasi uneltitori.”
 
Într-un protest public din 5 Decembrie 1937, Corneliu Codreanu nota:
 
„Duminica s-au tinut in tara, in Capitala si la Radio, zeci de discursuri, toate lovind in Iuliu Maniu, in timp ce el a fost impiedicat, cu gaze lacrimogene, de a vorbi.
 
A ataca din zece parti un om -orice pareri ar avea el- punandu-i in sarcina mai mult decat merita, si in acelasi timp interzicandu-i a se apara, este un act de lasitate care inalta pe cel atacat si injoseste pe toti atacatorii lui.
 
Daca prin ilegalitati cineva mai poate birui, lasitatea n-a ridicat niciodata biruitori.
 
Cei ce uzeaza de ea sunt condamnati la infrangere.” 
 
În campania electorală, Mișcarea Legionară a acționat prin angajamentul energic al membrilor săi, care străbăteau țara, dând ajutor  la sate  invalizilor de război, văduvelor și săracilor la strângerea recoltei și declarând că au venit să realizeze ceva constructiv.PNȚ, în mediile rurale, amintea realizările guvernărilor la care participase:desființarea prestației și a „robiei șoselelor”, scăderea la jumătate a „dării pe pământ”, miscșorarea taxelor „la pășunat, târguri și oboare”, scrie  în Historia.
 
Votul s-a desfășurat fără tulburări notabile și în mare măsură fără piedici birocratice. Nici un guvern din trecut nu a respectat legile electorale atât de strict. Motivele nu sunt clare. Tătărescu, se pare, era convins de faptul că va câștiga alegerile;acest fapt i-a fost adus la cunoștință și regelui. În același timp, Legiunea și-a adus contribuția la desfășurarea corectă a alegerilor:„Grupul cel mai energic (Garda de Fier), raporta trimisul german către Berlin, a preluat rolul de poliție electorală a opoziției, și datorită ei n-au prea existat falsificări”.
 
La alegerile din 20 și 22 decembrie 1937 -  ultimele alegeri din România înainte ca Regele Carol al II-lea să dizolve Parlamentul și să instaureze o dictatură regală în februarie -, Partidul Național Liberal obținea 35, 92% din voturi, aflându-se pe prima poziție, dar fără să câștige alegerile, din cauza pragului electoral de 40% instituit în 1926. Pe locul 2, cu un procent de 20, 4%, se afla Partidul Național Țărănesc, iar pe locul trei, cu 15, 58% din voturi, se poziționa Partidul Totul pentru Țară, menționează istoricul Ioan Scurtu în lucrarea citată. Rezultate finale sunt disponibile și pe Wikipedia.
 
Legionarii câștigaseră o mare victorie, ajungând a treia forță politică a țării după numărul de voturi primite, subliniază revista Historia.
 
Ura regelui dement Carol al II-lea, fost dezertor al Armatei Române, față de forța democratică a alianței electorale rezultate a mers până la dorința de a-l asasina pe Maniu odată cu Codreanu, potrivit însemnărilor personale ale ministrului de Interne devenit premier Armand Călinescu, supranumit Chiorul. Dar mai înainte a trebuit să fie arestat Corneliu Codreanu.
 
În 1938, Iuliu Maniu se manifestă ca ferm opozant față de suspendarea regimului democratic și instaurarea unei dictaturi personale de către Carol al II-lea și camarila sa.
 
În mai 1938 va depune mărturie în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu, făcându-i acestuia o caracterizare deosebită: "Urmărind personalitatea domniei sale, m-am convins că e de o sinceritate, de o consecvență și de o onorabilitate care sunt foarte rare în viața noastră politică”.
 
Odată ce Corneliu Codreaanu a fost condamnat, Armand Călinescu, împreună cu prefectul Poliției Capitalei, Gen. Gabriel Marinescu (zis Gavrilă), au trecut la etapa următoare, asasinarea Căpitanului Mișcării Legionare. O notă din jurnalul său, din data de 1 martie 1937, dezvăluie intențiile acestuia, cu aproape un an înainte de a fi numit de rege Ministru de Interne:
 
Lungă întrevedere cu Gavrilă Marinescu la mine acasă. Tătărescu a avut intentia numirii lui în guvern. Nu a acceptat decât după ce Rex l-a convins și el. Gavrilă îi făcuse un raport de vineri. Când s-a întors Rex în Bucuresti, duminică, l-a chemat de dimineață și i-a spus că s-a convins de primejdia Gărzii de Fier și de necesitatea represiunii. Gavrilă i-a spus lui Tătărescu că primește numai cu condiția de a-i aproba planul de lucru. El nu merge la parlament, nu merge nici la consilii, decât pentru a i se da aprobarea. Apoi să fie lăsat să lucreze liber. S-a primit propunerea. Are de gând să suprime pe Codreanu și vreo 30 gardiști principali. Și-a format echipe de 200 pușcăriași, cu care va da lovitura într-o noapte. E convins că dacă nu-i suprimă el pe ei, vor cădea el, și Rex apoi, victime. ”
 
O altă însemnare din jurnalul premierului Armand Călinescu din anul 1938 ne arată adevăratele intenții ale lui Carol al II-lea:
 
13 noiembrie. Convorbire cu Urdăreanu. Codreanu și Maniu. Eu nu la Maniu.”
 
Asasinarea sălbatică a lui Corneliu Zelea Codreanu și a celorlalți camarazi ai săi a urmat în noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938. Maniu a scăpat de dictatorul bolnav terorist dar n-a mai scăpat de cei bolșevici.
 

La cinci ani de la crima lui Carol al Il-lea, Iuliu Maniu avea să afirme despre Corneliu Zelea Codreanu:

Recunosc că Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gândirii mele. Eu am încercat să adopt în slujba și salvarea țării, căi politice; el a ales o cale superioară și anume: a realiza mai întâi caractere, educând un tineret, care pe căi de înălțare patriotică, să se dăruiască total, moral și spiritual. Să creeze mai întâi o elită conducatoare și apoi un partid. (Declarație făcuta la Snagov, în vara lui 1943). 

 
Un studiu al cercetătoarei Rebecca Ann Haynes intitulat „Reluctant allies? Iuliu Maniu and Corneliu Zelea Codreanu against King Carol II of Romania” (The Slavonic and East European Review 85 (1), 2007)  - document integral la http://discovery.ucl.ac.uk/2247 - arătă că „legăturile lui Maniu cu Legiunea și Codreanu au fost mai strânse și mai durabile decât reiese din literatura secundară de până acum. Aceste surse sugerează o simpatie autentică între Maniu și Codreanu, bazată pe scopuri comune. Acestea includeau nevoia de a lupta împotriva corupției și a tendințelor dictatoriale ale Partidului Național Liberal și ale Regelui Carol. Maniu și Codreanu au exprimat această luptă în termenii moralei tradiționale creștine ca opusă imoralității contemporane. (p.1-3)
 
În octombrie 1935 s-au stabilit primele contacte directe între Legiune, Iuliu Maniu și Gheorghe Brătianu în vederea unei poziții comune împotriva Coroanei. La această întâlnire, Legiunea a fost reprezentată de Nae Ionescu, profesor de filosofie la Universitatea București (Codreanu avea să-l întâlnească personal pe Maniu abia în noiembrie 1937). Critica adusă de Maniu și Codreanu la adresa camarilei regale avea să fie făcută cunoscută printr-o circulară din noiembrie 1935. La 27 noiembrie, Constantin Argetoianu nota în jurnalul său că această circulară "indică a evoluție serioasă a Gărzii de Fier înspre programul lui Maniu și totodată o distanțare față de Rege și anturajul său”. (…)
 
În septembrie 1936 Maniu s-a întâlnit personal la Athenée Palace în București cu Ion Moța, adjunctul lui Codreanu la comanda Legiunii. Spre sfârșitul lunii octombrie generalul Cihosky, aparținând cercului lui Maniu, s-a întâlnit cu liderul studenților legionari, Gheorghe Furdui. Cihosky l-a informat pe Furdui că "Maniu are o admirație totală pentru Garda de Fier și așteaptă din partea acesteia un gest simbolic, care ar demonstra tuturor faptul că Legiunea este una din cele mai morale mișcări din țară”. (p.8-9)(…)
 
În același timp, Maniu a început să pledeze pentru eliberarea lui Codreanu și a altor legionari închiși. În octombrie 1938 Maniu a informat Palatul că o condiție sine qua non a colaborării viitoare a Partidului Național-Țărănesc cu un nou guvern democratic ar fi revizuirea procesului lui Codreanu. Maniu privea acest proces ca "cea mai mare rușine și o monstruozitate politică” și credea că "va avea consecințe incalculabile pentru țară”. El a solicitat de asemenea ca toți legionarii închiși să fie eliberați. Peste o lună de zile, Argetoianu consemna în jurnalul său izbucnirea unei dispute între Maniu, care dorea să înceapă o campanie pentru eliberarea legionarilor închiși și Mihalache, care îi privea pe legionari drept inamici. (p.35-36) (…)
 
Se pare că relațiile dintre Maniu și Mișcarea Legionară a lui Codreanu aveau la bază afinități care treceau dincolo de simplul pragmatism. Așa cum am văzut, cei doi împărtășeau un autentic naționalism românesc, valorile morale creștine, precum și convingerea asupra necesității eliminării corupției endemice din viața politică românească. Ambii priveau Partidul Național Liberal și Regele Carol ca acționând împotriva intereselelor reale ale poporului român și ca având în mod esențial un caracter imoral.
 
Mai mult, Maniu a admirat mult caracterul lui Codreanu, așa cum reiese din mărturia depusă în procesul acestuia din anul 1938. El privea probitatea morală a lui Codreanu ca fiind în puternic contrast cu cea a majorității politicienilor și persoanelor publice din România. Prin urmare, așa cum scrie legionarul transilvănean Horațiu Comaniciu, pactul electoral din 1937 "nu a fost doar o apropiere conjuncturală, ci a avut un caracter mai profund”. Comaniciu îl descrie pe Maniu ca nutrind "griji părintești” pentru Mișcarea Legionară. Pentru a reveni la titlul articolului de față, Maniu și Codreanu nu au fost în mod cert niște "aliați șovăielnici”. Mai mult, în vreme ce credința în democrație a lui Maniu era opusă poziționării antidemocratice a lui Codreanu, se pare că Maniu credea în posibilitatea aducerii legionarilor pe o poziție politică constructivă, neextremistă, de tip "mainstream”. La 15 decembrie 1938 Maniu a remis regimului regal un memorandum în care evidenția starea țării sub dictatura acestuia.  În text era condamnat unul din argumentele utilizate pentru a justifica dictatura regală, mai precis pericolul pe care l-ar reprezenta pentru țară Mișcarea Legionară. Maniu argumenta că represaliile lui Tătărescu împotriva Legiunii și instaurarea guvernului Goga au fost factorii care ar fi determinat "acțiuni reprobabile” din partea legionarilor. Pactul electoral cu Legiunea ar fi reprezentat "un act de mare clarviziune politică”, care a contribuit la a "demonstra că Mișcarea Legionară putea fi canalizată în direcția unei lucrări politice sincere”. Strângerea legăturilor dintre Maniu și Mișcare în anul 1938, în special în Transilvania, au condus în final la contactele lui Maniu cu Horațiu Comaniciu în anul 1943 și la aducerea în anul următor a unor elemente din rândurile Mișcării Legionare în cele ale Partidului Național-Țărănesc.  S-ar putea argumenta că Maniu a dat dovadă de naivitate în credința sa că Legiunea ar putea fi strunită și canalizată pe o cale pe deplin democratică. Istoria violentă a Statului Național-Legionar dintre 1940-41 ar părea să susțină această afirmație, cu toate că la acea vreme aproape toate figurile importante ale Mișcării din anii 30 nu mai erau în viață. Prin urmare, fie suntem obligați să-l condamnăm pe Maniu pentru naivitatea sa politică în raporturile sale cu Codreanu și legionarii, fie nu ne rămâne decât să cugetăm la comentariul lui Maniu, făcut la o întâlnire cu lideri politici la 13 octombrie 1938, în care afirma că Mișcarea Legionară conține în rândurile sale "elemente onorabile”.
 
În această privință, se poate susține aici că există un element de adevăr în acuzațiile aduse lui Maniu în 1947 și în istoriografia comunistă ulterioară. Maniu a avut cu siguranță legături extinse cu Codreanu și cu legionarii începând cu mijlocul anilor 1930. Totuși, comuniștii au eșuat deplin în a înțelege atât rațiunile lui Maniu pentru bunele sale relații cu Codreanu, cât și motivele pentru autentica popularitate a Mișcării Legionare în România anilor 1930.”, mai arată studiul citat, la paginile.38-40.
 
Relația tensio­nată cu regele Carol al II-lea pe tot parcursul deceniului al treilea, opoziția față de dictatura regală, de cea a lui Antonescu și, în final, față de regimul comunist sunt reperele luptei sale politice între anii 1938-1947.
 
Comuniștii i-au reproșat lui Iuliu Maniu suportul politic și moral acordat legionarilor de-a lungul timpului. Realitatea a fost că Iuliu Maniu, departe de a fi un adept sau susținător al Mișcării Legionare, a nutrit sentimente de prețuire pentru întemeietorului acesteia și a văzut în potențialul numeric, organizatoric și ideologic al acestei organizații un un aport semnificativ la lupta anticomunistă a poporului român. El va justifica deschiderea față de militanții Mișcării Legionare prin această declarație din ziarul Dreptatea, în septembrie 1944: 
 
"Sunt acum mai mult de doi ani de când câțiva membri autorizați ai Conducerii Mișcării Legionare mi-au adus la cunoștință decizia lor de a revizui orientările de politică internă și externă a grupării lor. Ei au recunoscut că au ajuns la convingerea, datorită experienței dictaturilor ce s-au succedat începând cu fostul rege Carol al doilea și până în zilele noastre, că regimul dictatorial și totalitar nu corespunde temperamentului poporului român și că actualele evenimente sociale și economice din România nu fac decât să întărească această opinie. Aceste declarații ale conducătorilor Mișcării d-voastră erau dealtcum în acord cu declarația categorică ce mi-a făcut-o întemeietorul Mișcării, Corneliu Codreanu, cu ocazia penultimei întrevederi ce am avut-o cu el când mi-a spus ceea ce îl lega de Germania nu erau principiile național-socialiste, ci credința că în războiul mondial ce se va declanșa, Germania va ieși învingătoare și deci va trebui să existe în România o mișcare ce-ar putea servi de cadru protector pentru armonizarea intereselor ei cu exigențele eventualului învingător. Însă acum este clar că Germania va fi învinsă. Dictatura, starea de asediu și cenzura au făcut imposibil ca aceste opinii ale conducerii D-voastră să poată fi exprimate, să poată fi public manifestate și în consecință, a trebuit să suportați o atmosferă grea ce s-a creat în jurul D-voastră.”
 
În iulie 1947, PNȚ este scos în afara legii, iar Iuliu Maniu, Ion Mihalache și ceilalți lideri sunt arestați, judecați și condamnați. Iuliu Maniu avea 75 de ani la data arestării, și va primi o condamnare de Maniu este condamnat la închisoare pe viață sub acuzația de înaltă trădare și spionaj în favoarea anglo-americanilor.
 
Sentința a fost dată în data de la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu fiind este încarcerat mai întâi în penitenciarul Galați, iar din august 1951, la Sighet.
 
Moare martiric la 5 februarie 1953, grav bolnav și lispit de orice asistență medicală, la mai puțin de o lună de când împlinise 80 de ani, fiind aruncat într-o groapă anonimă, motiv pentru care rămășițele sale pământești nu au putut fi identificate nici până astăzi.
 
Actul său de deces a fost eliberat abia în 1957, când un decret secret al stăpânirii comuniste reglementa eliberarea certificatelor pentru mii de decese survenite în închisorile și lagărele de exterminare timp de 10 ani și care nu erau consemnate în nici un fel în registrele de stare civilă. 

Iuliu Maniu, deși a fost greco-catolic, când se afla în București, în timpul său liber, frecventa slujbele unei biserici greco-catolice și ale uneia ortodoxe. Nu trebuie uitată nici relația de amiciție din tinerețe, cu Miron Cristea, primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Implicarea lui Miron Cristea în lupta pentru Unire i-a apropiat pe cei doi, între ei existând mai tot timpul un dialog, chiar și atunci când opiniile lor, pe marginea unor subiecte de actualitate ale acelor vremuri, au fost divergente, scrie Ziarul Lumina.

Încă de la sfârșitul veacului al XIX-lea, tânărul Iuliu Maniu se implică în lupta pentru cauza românilor din Ardeal. Devine membru al Partidului Național Român, este ales deputat în 1906. De la tribuna parlamentară din Budapesta el înfierează abuzurile și lipsa de drepturi ale românilor, remarcându-se rapid ca o personalitate marcantă a cauzei românismului. În 1915, când are de ales între a semna o de­clarație de fidelitate față de statul maghiar și a pleca pe front, Maniu alege a doua soluție. Dacă ar fi semnat declarația, care ar fi avut o mare greutate în Ungaria și în România, după cum recunoșteau oficialitățile maghiare, gestul său echivala cu o capitulare.

La sfârșitul războiului, Iuliu Maniu este însărcinat de Partidul Național Român să negocieze, la Viena, cu ministrul de război al defunctului imperiu, întoarcerea batalioanelor de români ardeleni în patrie și să reprezinte interesele româ­nești. Maniu este o voce credibilă, dar și intransigentă în negocierile cu autoritățile maghiare, el fiind de altfel cel care va transmite mesajul că românii vor despărțirea definitivă de Ungaria.

Pe 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, într-o zi de duminică, începută, așa cum era firesc, cu oficierea Sfintei Liturghii, Maniu este ovaționat la intrarea în sală, fiindu-i astfel recunoscute meritele sale în înfăptuirea actului unirii și poziția de lider al românilor din Transilvania.

Iuliu Maniu, discurs cu prilejul Lucrărilor Marii Adunări Naționale, care s-au desfășurat în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 în incinta Casei Armatei, viitoarea Sală a Unirii din Alba Iulia:

„Noi, onorată Adunare Națională, privim înfăptuirea unității noastre naționale un trimf al libertății omenești. Noi nu voim să devenim din oprimați oprimatori, din asupriți asupritori. Noi voim să întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor și a tuturor cetățenilor. Noi propunem decretarea unirei cu Regatul României a întregei Transilvanii, a întregului Banat și a întregului teritoriu locuit de Români al Ungariei. Pe aceste teritorii locuiesc însă și alte neamuri, cu alte însușiri și alte tradiții. Noi nu voim să răpim individualitatea etnică, nici ființa națională a acestor neamuri. Noi nu vroim să răpim limba nimănui, ci vrem ca fiecare om să aleagă liber limba și credința în care vrea să trăiască atât în viața lui particulară, cât și în legătură cu viața de stat. Noi nu vrem să verse nimenea lacrimile pe cari le-am vărsat noi atâtea veacuri și nu voim să sugem puterea nimănui, așa cum a fost suptă a noastră veacuri de-a rândul.”
 
Considerat unul dintre cei mai importanți lideri politici din perioada interbelică, Iuliu Maniu, are din ianuarie 2019 o statuie la Cluj-Napoca. Realizată la inițiativa Filialei Cluj-Napoca a Academiei Române, statuia este amplasată lângă zidul vechii cetăți a Clujului, mai exact în spatele Bastionului Croitorilor. O alta este la București, în Piața Palatului.

VIDEO cu Iuliu Maniu și Regina Maria:

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews