Pe 8/20 iunie 1862, primul premier al României moderne, conservatorul Barbu Catargiu, a fost asasinat pe când trecea pe sub porțile Mitropoliei (actuala clopotniță de la Patriarhie) de o mână criminală. Barbu Catargiu s-a născut la 26 octombrie 1807, în București, fiind fiul marelui vornic Ștefan Catargiu și al Tiței (Stanca) Văcărescu, fiica banului Barbu Văcărescu. Iată cum îl descrie istoricul Alex Mihai Stoenescu, în lucrarea sa „Istoria Loviturilor de Stat în România”, volumul 1, „Revoluție și francmasonerie”.

„Acest eveniment tragic depășește cu mult consecințele identificate de contemporani, pată lăsată „asupra unui partid întreg și a două familii din cele mai onorabile: Cuza-Vodă și Bibescu" sau faptul că a deschis calea cezarismului. Asasinarea primului-ministru Barbu Catargiu a imprimat în primul rînd o pată de sînge pe istoria României moderne și abia în al doilea rînd, din perspectiva cronologică, a deschis un drum greșit al evoluției vieții politice românești. Asasinatul politic din 8 iunie 1862 a înfățișat slăbiciunile unui stat prea firav pentru a se construi singur și, totodată, a deviat un traseu care ar fi putut duce la o Românie mult mai civilizată și prosperă. Trebuie spus însă că șansele unei astfel de finalități au fost minime de la început. [...]

ImunoMedica


Viziunea lui Barbu Catargiu pentru România era aceea a unei societăți moderne, întemeiate pe civilizație, și care apoi construiește ea un stat, că rezultat natural al acestei societăți. Altfel spus, Dreapta politică românească încerca să asocieze cetățenii țării în jurul unor norme stabile, respectînd regulile exersate  deja în civilizația germanică, scurtînd procesul astfel încît statul modern rezultat din mecanismele sociale active să fie protejat de agresiune la adresa identității, integrității teritoriale sau politicii sale externe. Soluția lui Barbu Catargiu se sprijinea pe două decizii politice:
 
Conservarea tradiției. România trebuia construită pe bazele instituțiilor sale tradiționale, evitînd orice salt care ar desființa tradiția și ar introduce instituții străine; evoluția instituțiilor vechi se produce prin ele însele, adică prin reformarea lor treptată cu ajutorul civilizației moderne; progresul vine din dezvoltarea conștiinței colective, nu prin impunerea voinței unei singure rațiuni (domnitor, lider politic, partid). Conservarea tradiției permitea tot un tip de reforma, dar culturală, care ar fi avut meritul să constituie un nucleu doctrinar național în jurul căruia să se poată adapta instituții și idei moderne occidentale. Conservatorismul intenționa să identifice și să stabilizeze un mod de viață specific românesc, capabil să determine atitudinea națiunii în epoca modernă. Această era o strategie de acțiune.


Realism. Societatea românească trăia de secole într-un echilibru social stabilit prin raportul între boieri și țărani: aplicarea principiilor progresului urmă a fi făcută de clasa conducătoare prin reforme realiste, menite să aducă mai
întîi educație și apoi emancipare; altfel spus, națiunea primea transformarea de sus în jos (reforma), în locul unui salt violent de jos în sus (revoluție). La baza acestui concept al Dreptei se află realitatea probată că exact clasa boierilor din secolul al XlX-lea mișcase poporul spre emancipare, începînd cu 1821, și că tocmai ea reprezenta garanția caracterului național și autohton al reformelor. Această era o definiție a tacticii. Traseul de Dreapta al României a fost frînt o dată prin asasinarea lui Barbu Catargiu, combătut a două oară cu violente de stradă în timpul primelor guvernări Titu Maiorescu și în al treilea rînd sabotat definitiv în timpul guvernării Petre P. Carp.
 
Calea aleasă de România a fost aceea a forțării - eroice și extrem de curajoase — a apariției statului unitar, în timp ce societatea nu se maturizase, nu atinsese nivelul de civilizație necesar unui stat modern. Acest conflict fundamental al creației politice a unei națiuni este cel mai bine sintetizat de I. L. Caragiale: De unde Statul ar trebui să fie rezultatul natural al societății, ne pomenim că societatea trebuie să fie produsul artificial al Statului. Au urmat decenii întregi de eforturi pentru ridicarea culturală, economică și socială a națiunii, precum și tot atîtea decenii de achitare a datoriei față de Franța, față de francmasonerie și față de o Germanie mereu respinsă. Ea, Germania, ne-a sancționat în 1877, în 1917, în 1940 și în 1991.

În Adunarea Deputaților din 1862 existau doar trei oameni cu proiect: Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu și Barbu Catargiu. Și Ion C. Brătianu avea o viziune clară asupra viitorului României, dar altă decît a lui Barbu Catargiu. Brătianu lupta pentru politică faptului împlinit, dar împlinit de voință națională. Am văzut deja că mișcările de la Craiova și Ploiești confirmă fragilitatea actelor de voință națională, acțiunile insurgente repetîndu-
se una după altă în primele decenii, cîteva din ele avînd caracter antiunionist și antimodernist.

Brătianu forța afirmarea identității statului român, mizînd pe dinamică maselor în miscare impotriva unui inamic extern format din trei imperii, speculînd incapacitatea acestora de a acționa unitar, conflictele dintre ele și conjunctură favorabilă a decăderii Imperiului otoman, în interior, Brătianu lupta doar la suprafață cu o clasa conservatoare și retrogradă, în realitate luptînd cu o altă soluție națională pentru România, mult mai lentă, dar mult mai solidă.

Și Brătianu și Catargiu știau că țară trebuie condusă de un grup restrîns de oameni politici hotărîți și influenți, capabili de orice reprimare și în stare să adoarmă vigilența dușmanului extern. Fiecare dorea să conducă România pe calea lui. Cu o precizare: Catargiu vedea în stabilitatea internă argumentul forțe pentru anularea oricărei intervenții externe, în timp ce Brătianu vedea în stabilitatea internă (adică în păstrarea structurilor conservatoare) exact ceea ce trebuia distrus cu orice preț, chiar cu acela al riscului unei intervenții externe. De aici, miza totală pe Franța, stat protector ce putea bloca o intervenție străină și ocroti astfel actele de curaj aleliberalilor radicali. Proiectată în istorie, miza exclusivă pe Franța s-a dovedit o gravă eroare.
 

Așa cum am arătat, legile fundamentale care puteau înscrie România pe un drum sau altul erau cele ale reformei agrare și electorale, în jurul soluțiilor diferite susținute de cele două tabere politice a evoluat viață politică românească pînă în ziua de 8 iunie 1862. Atunci, o mînă criminală a sfărîmat craniul primului ministru care gîndea altfel. Tot atunci, românii l-au asasinat pe cel dintîi prim-ministru al lor, inaugurînd istoria modernă a României cu o crimă politică”.
 
Tot istoricul citat mai sus ne oferă și ultimul discurs din Parlament al premierului Catargiu despre interzicerea manifestației preconizate de liberali în ziua de 11 iunie pe Dealul Filaretului în amintirea revoluției din 1848:

„Voiți să vedeți și d-voastră florile, trandafirii din acele buchete, cu care se găteau să serbeze ziua de 24 ianuarie? N-aveți decât să mergeți la Văcărești și veți vedea că buchetele se compuneau din topoare, cuțite, sulițe, ciomege și chiar pusei, și îndată veți înțelege ce scopuri nevinovate avea și acea serbare! Dar, domnilor, să credem, să sperăm, cel puțin, că vor înceta de a mai crește pe pămîntul României asemenea trandafiri, asemenea buchete, al căror profum este otravă cea mai ucigătoare ce revarsă peste societatea noastră. Pacea, domnilor, pacea și odihnă sunt scăparea țării, și voi preferă moartea mai înainte de a calcă sau a lasă să se calce vreuna din instituțiile țării!"