Pe 8 iunie 1978, marele scriitor rus Aleksandr Soljenițîn a ținut celebrul său discurs de la Universitatea Harvard, eveniment în cinstea aniversării a 327 de ani de la înființări acestei instituții de educație.

În cuvântul său, rămas faimos și profetic, Soljenițîn a menționat „libertatea distructivă și iresponsabilă” care a permis societății occidentale să rămână „fără apărarea în fața abisului decadenței umane,  bunăoară în ceea ce privește proasta folosire a libertății în materie de violență morală asupra copiilor, prin filme care abundă în pornografie, crime și groază. Se consideră că toate acestea fac parte din ceea ce numim libertate și că poate fi contrabalansată, teoretic, prin dreptul pe care acești copii îl au să nu se uite sau să respingă asemenea spectacole. Organizarea legalistă a vieții și-a dovedit astfel propria sa incapacitate de a se apăra împotriva eroziunii răului…”

Laboratorul ImunoMedica


Acesta a amintit că atunci când au fost create „statele occidentale moderne, a fost stipulat ca principiu faptul că guvernele se află în slujba omului, a cărui viață este orientată spre libertate și căutarea fericirii (lucruri evidențiate de către americani în Declarația de Independență). Astăzi, în sfârșit, după atâtea decenii de progres social și tehnic, s-a ajuns la îndeplinirea acestei aspirații: un Stat care să asigure bunăstarea generală. Fiecare cetățean și-a văzut libertatea atât de mult dorită, calitatea și cantitatea bunurilor materiale ce-i stau la dispoziție, pe care oricând poate să și le procure, cel puțin teoretic, o fericire completă, dar o fericire în sensul unei sărăciri, dacă avem în vedere felul în care s-au scurs aceste decenii.”

Marele tradiționalist rus a deplâns faptul că „Statele devin fără încetare din ce în ce mai materialiste. Occidentul a apărat cu succes și chiar cu asupra de măsură drepturile omului, însă omul a văzut cum i se ofilește de tot conștiința propriei responsabilități față de Dumnezeu și de societate. În tot timpul ultimelor decenii, acest egoism juridic al filosofiei occidentale a fost definitiv realizat, astfel încât lumea se găsește într-o cruntă criză spirituală și într-un impas politic. Iar toate izbânzile tehnicii, inclusiv cucerirea spațiului, a Progresului atât de mult trâmbițat, n-au reușit să răscumpere mizeria morală în care a căzut veacul al XX-lea și pe care nimeni nu a bănuit-o în veacul al XIX-lea”.

Acesta a spus că nu există mari diferențe între Estul comunist (de-atunci) și Occidentul liberal. „ La prima vedere este vorba de o apropiere rușinoasă: cum ar putea exista astăzi puncte comune între gândirea occidentală și cea a Estului? Aici este logica materialistă…”. Soljenițîn spunea că nu ar propune Vestul ca model de dezvoltare pentru Rusia.

„Nădăjduiesc că nimeni dintre cei prezenți aici nu mă va suspecta că doresc să fac critica sistemului occidental în ideea de a sugera socialismul ca alternativă. Nici gând! Dat fiind că am cunoscut o țară unde socialismul a fost pus în lucrare, nu mă voi pronunța câtuși de puțin pentru o asemenea alternativă […]. Dar de aș fi întrebat invers, dacă aș putea propune Vestul, în stadiul său actual, ca model pentru țara mea, aș da cu toată onestitatea un răspuns negativ. Nu, nu voi lua societatea voastră drept model de transformare pentru țara mea. Bineînțeles o societate nu poate să rămână în abisurile anarhiei, cum este cazul țării mele. Dar este la fel de înjositor pentru o societate să se complacă într-o stare fadă, lipsită de suflet, cum este cazul vostru. După ce a suferit vreme de decenii din pricina violenței și agresiunii, sufletul omenesc aspiră la lucruri mai înalte, mai arzătoare, mai pure decât cele oferite astăzi de stereotipiile unei societăți masificate, modelate prin revoltătoarea invazie a publicității comerciale, prin abrutizarea venită prin intermediul televizorului și printr-o muzică intolerabilă”.

Iată discursul integral, în traducerea lui Răzvan Ionescu, via Bucovina Profundă
 
Sincer, sunt foarte fericit că mă aflu aici, în mijlocul vostru, cu prilejul celei de-a 327-a aniversări de la înființarea acestei atât de vechi și de ilustre universități. Deviza Harvard-ului este VERITAS. Adevărul însă e foarte rar plăcut auzului; el este mai întotdeauna amar. Discursul meu de astăzi conține o parte de adevăr. Vi-l aduc fiindu-vă prieten, nu adversar. Acum 3 ani am fost adus în S.U.A. să spun lucruri care au fost respinse, care au părut inacceptabile. Astăzi sunt numeroși cei care le consimt…

Căderea „elitelor”

Pentru un observator din exterior, declinul curajului este, poate, caracteristica cea mai puternică a Apusului. Lumea occidentală și-a pierdut curajul civic, atât în ansamblu, cât mai cu seamă în fiecare țară, în fiecare guvern și, desigur, în Organizația Națiunilor Unite. Acest declin al curajului este sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare și predominant în pătura intelectuală, de unde senzația că întreaga societate este lipsită de curaj. Politicienii și intelectualii în mod deosebit manifestă această slăbiciune, această șovăială, în acțiunile lor, în discursuri și mai ales în considerațiile teoretice pe care le oferă cu solicitudine, tocmai pentru a demonstra că acest fel al lor de a acționa, care fundamentează politica unui stat pe lașitate și servilism, este unul pragmatic, rațional, legitim, situându-se chiar la o anume altitudine intelectuală și chiar morală. Acest declin al curajului, care, pe ici pe colo, merge până la pierderea oricărei urme de bărbăție, este subliniat cu o ironie aparte de cazurile politicienilor și/sau intelectualilor cuprinși de un acces subit de vitejie și de intransingență, în fața guvernelor slabe, a țărilor slabe pe care nu le susține nimeni sau ale mișcărilor condamnate de toți și incapabile de orice ripostă. În schimb, limbile li se usucă și mâinile le înțepenesc atunci când se află în fața guvernelor puternice, a forțelor amenin-țătoare, în fața agresorilor și a Internaționalei terorii. Mai este cazul să amintim că declinul curajului a fost întotdeauna socotit ca semnul premergător al sfârșitului?

Atunci când s-au format statele occidentale moderne, a fost stipulat ca principiu faptul că guvernele se află în slujba omului, a cărui viață este orientată spre libertate și căutarea fericirii (lucruri evidențiate de către americani în Declarația de Independență). Astăzi, în sfârșit, după atâtea decenii de progres social și tehnic, s-a ajuns la îndeplinirea acestei aspirații: un Stat care să asigure bunăstarea generală. Fiecare cetățean și-a văzut libertatea atât de mult dorită, calitatea și cantitatea bunurilor materiale ce-i stau la dispoziție, pe care oricând poate să și le procure, cel puțin teoretic, o fericire completă, dar o fericire în sensul unei sărăciri, dacă avem în vedere felul în care s-au scurs aceste decenii.

O societate în depresie

În tot acest timp a fost neglijat un detaliu psihologic: dorința de a poseda mereu mai mult și de a avea o viață și mai bună, iar lupta permanentă pentru acestea a întipărit pe numeroși obraji din Apus, trăsăturile adânci ale anxietății și chiar ale depresiei, cu toate că e obișnuit firește, să ascundă cu grijă astfel de sentimente. Această competiție intensă și activă sfârșește prin a acapara gândirea umană, nedeschizând deloc lumii calea spre libertatea unei creșteri spirituale.

Independența individuală în fața mai multor forme de presiune a fost garantată de stat, majoritatea oamenilor a beneficiat de bunăstare la un nivel pe care părinții și bunicii lor nu și l-au putut imagina; a devenit posibilă creșterea tinerilor în conformitate cu aceste idealuri, de a-i pregăti și chema la dezvoltarea fizică, la fericire, la divertis-ment, la posesia de bunuri materiale și bani, la recreere, la o libertate practic nelimitată în alegerea plăcerilor. Pentru ce să renunțe la toate astea? În numele a ce să-și riște prețioasa existență pentru apărarea binelui comun, mai cu seamă când, în mod suspect, securitatea națională ar trebui apărată undeva, într-o țară îndepărtată?

Biologia însăși ne învață că un nivel exagerat de confort nu este bun pentru organism. Astăzi confortul vieții din societatea occidentală începe să-și dea de-o parte masca vătămătoare. Societatea occi-dentală și-a ales tipul de organizare cel mai potrivit scopurilor ei, o organizare pe care aș numi-o legalistă. Limitele drepturilor omului și ale binelui sunt fixate în cadrul unui sistem de legi; aceste limite însă sunt foarte relative. Occidentalii au dobândit o impresionantă ușurință în a utiliza, interpreta și manipula legea, în același timp în care legile tind să devină mult prea complicat de înțeles pentru o persoană de nivel mediu, fără sprijinul unui specialist. Orice conflict este rezolvat prin recurgerea la litera legii, cea care trebuie să-și spună ultimul cuvânt. Dacă cineva se situează pe un punct de vedere legal, nimic nu i se poate opune; nimeni nu-i poate atrage atenția că s-ar putea afla totuși într-o situație ilegitimă. De neconceput să-i vorbești despre jenă, reținere sau renunțarea la aceste drepturi; cât despre a-i cere vreo jertfă sau un gest dezinteresat, asta ar părea cu totul absurd. Nu vom auzi niciodată vorbindu-se despre o abținere, o renunțare de bună voie. Fiecare luptă pentru a-și extinde propriile drepturi până la limita extremă a cadrului legal.

„Mediocritate spirituală”

Toată viața mea am trăit sub un regim comunist și pot să vă spun că o societate fără o raportare legală obiectivă este ceva absolut îngrozitor. Însă o societate bazată doar pe litera legii, fără să meargă puțin mai departe, eșuează lipsindu-se de folosirea în propriul ei beneficiu a unui spectru mult mai larg de posibilități umane. Litera legii este prea rece și prea formală pentru a avea o influență benefică asupra societății. Când întreaga viață, în ansamblul ei, este înțesată de relații în spiritul legii, se degajă o atmosferă de mediocritate spirituală care paralizează și cele mai nobile elanuri ale omului. Și va fi pur și simplu imposibil să facem față provocărilor secolului nostru, înarmat amenințător, doar cu armele unor structuri sociale legaliste. Astăzi societatea occidentală ne arată că împărățește peste o inegalitate între libertatea de a îndeplini binele și libertatea de a săvârși răul. Un bărbat de Stat care vrea să facă un lucru efectiv constructiv pentru țara sa trebuie să acționeze cu o sumedenie de precauții, chiar cu timiditate, am putea spune. Încă de la început se izbește frontal de mii de critici pripite și iresponsabile. Se află expus constant directivelor Parlamentului European și presei. Trebuie să-și justifice pas cu pas deciziile, cât de bine sunt întemeiate și lipsite de cea mai mică greșeală. Iar un om excepțional, de mare valoare, care are în cap proiecte neobișnuite și neașteptate, nu are nici o șansă să se impună. Încă de la început i se vor întinde mii de capcane. Rezultatul este acela că mediocritatea triumfă sub masca restricțiilor democratice. Este ușor să subminezi de oriunde puterea administrativă și, de fapt, ea chiar s-a diminuat considerabil în toate țările occidentale. Apărarea drepturilor individuale a căpătat asemenea proporții, încât societatea ca atare se află acum complet lipsită de apărare împotriva oricărei inițiative. În Apus este timpul de a apăra nu atât drepturile omului, cât mai cu seamă îndatoririle sale. 

Pe de altă parte, s-a acordat un spațiu nelimitat unei libertăți distructive și iresponsabile. Se adeverește că societatea nu are decât infime mijloace de apărare în fața prăpastiei decadenței umane, bunăoară în ceea ce privește proasta folosire a libertății în materie de violență morală asupra copiilor, prin filme care abundă în pornografie, crime și groază. Se consideră că toate acestea fac parte din ceea ce numim libertate și că poate fi contrabalansată, teoretic, prin dreptul pe care acești copii îl au să nu se uite sau să respingă asemenea spectacole. Organizarea legalistă a vieții și-a dovedit astfel propria sa incapacitate de a se apăra împotriva eroziunii răului…

Evoluția a fost treptată, însă pare să fi avut ca punct de plecare binevoitoarea concepție umanistă conform căreia omul, stăpân al lumii, nu poartă în sine nici un fel de sămânță a răului, și tot ceea ce existența noastră ne oferă în materie de viciu este pur și simplu rodul sistemelor sociale greșite, ce trebuie amendate și corectate. Totuși, este destul de straniu să vezi cum crima nu a dispărut în Occident, chiar dacă aici par a fi fost atinse cele mai bune condiții de viață socială. Ba chiar crima este mai prezentă decât în societatea sovietică mizerabilă și fără lege…

Media confecționează un „spirit al vremii”

Desigur, presa se bucură și ea de cea mai mare libertate. Dar ce folos? Ce responsabilitate se exercită asupra jurnalistului sau jurnalului, la întâlnirea cu cititorii săi, ori cu istoria? În cazul în care aceștia au fost înșelați prin divulgarea unor informații sau concluzii false, ori chiar au contribuit la erori ce s-au comis la cel mai înalt nivel de Stat, există un singur caz de jurnal sau jurnalist care să-și fi exprimat public regretul? Nu, bineînțeles că nu, asta ar afecta vânzările. Din asemenea erori, care pot provoca tot ce e mai rău pentru o nație, jurnalistul „se scoate”, scapă întotdeauna. Având în vedere că este nevoie de o imediată și credibilă informare, el se vede nevoit să recurgă la zvonuri, conjuncturi, ipoteze, pentru a umple golurile, și nimic din toate astea nu e dat la o parte; însă minciunile astea se instalează în memoria cititorului. Câte judecăți pripite, fără discernământ, superficiale și înșelătoare sunt astfel emise zilnic, revărsând tulburare asupra cititorului și lăsându-l pradă ei? Presa poate juca rolul de opinie publică sau de a amăgi. Așa se face că vedem teroriști zugrăviți cu trăsăturile unor eroi, secrete de Stat ce ating securitatea națională divulgate în piața publică, sau amestecul fără pic de rușine în viața intimă a persoanelor cunoscute, în virtutea sloganului „Toată lumea are dreptul să știe tot”. Numai că este un slogan ipocrit, al unei societăți ipocrite. De o mult mai mare valoare este confiscarea acestui drept, dreptul oamenilor de a nu ști, de a nu vedea sufletul lor dumnezeiesc sufocat de bârfe, prostii și vorbe în vânt. O persoană care duce o viață plină de trudă și sens nu are deloc nevoie de acest șuvoi apăsător și neîntrerupt de informații […]

Alt lucru care nu va scăpa observatorului sosit din Estul totalitar, cu presa sa riguros univocă: descoperirea unui curent general de idei privilegiate în sânul presei occidentale în ansamblu, un fel de spirit al vremii, după criterii de judecată recunoscute de toți, de interese comune, suma acestora dând sentimentul nu al unei competiții, ci al unei uniformități. Există poate o libertate nelimitată a presei, dar cu certitudine nu și una pentru cititor. Ziarele nu fac decât să transmită cu putere și emfază toate aceste opinii care nu contrazic curentul de opinie dominant. Fără să aibă nevoie de cenzură, curentele de gândire, de idei la modă sunt separate cu grijă de cele care nu le cântă în strună, iar acestea din urmă, fără a fi propriu-zis interzise, nu au decât puține șanse să pătrundă printre celelalte reviste literare și periodice, ori chiar să fie transmise în învățământul superior. Studenții voștri sunt liberi în sensul legal al termenului, dar sunt prizonierii idolilor purtați goi de entuziasmul modei. Fără să fie vorba, ca în Est, de o violență fățișă, această selecție operată de modă, această nevoie de a te conforma modelelor standardizate, împiedică pe gânditorii cei mai originali să-și aducă contribuția lor la viața publică și provoacă apariția unui primejdios spirit gregar, care se opune unei creșteri în adevăratul sens al cuvântului. În S.U.A. mi s-a întâmplat să primesc scrisori din partea unor persoane de o eminentă inteligență… poate un profesor de la un mic colegiu uitat, care ar fi putut contribui mult la renașterea și mântuirea țării sale, dar țara nu avea cum să-l audă, pentru că mediei nici nu-i trecea prin cap să-i dea cuvântul. Iată ce dă naștere unor puternice prejudecăți de masă, unei orbiri care, în epoca noastră, este în mod special primejdioasă […]

Eroarea materialistă a gândirii moderne

Toată lumea acceptă că Vestul este cel care arată lumii calea către reușita dezvoltării economice, chiar dacă în acești ultimi ani a putut fi serios zdruncinat de o inflație haotică. Cu toate astea, o mulțime de oameni din Vest nu sunt satisfăcuți de societatea în care trăiesc. O desconsideră, sau o acuză că nu se situează la nivelul de maturitate cerut de umanitate. Și mulți se simt îndemnați să alunece spre socialism, ceea ce reprezintă o tentație falsă și periculoasă. Nădăjduiesc că nimeni dintre cei prezenți aici nu mă va suspecta că doresc să fac critica sistemului occidental în ideea de a sugera socialismul ca alternativă. Nici gând! Dat fiind că am cunoscut o țară unde socialismul a fost pus în lucrare, nu mă voi pronunța câtuși de puțin pentru o asemenea alternativă […]. Dar de aș fi întrebat invers, dacă aș putea propune Vestul, în stadiul său actual, ca model pentru țara mea, aș da cu toată onestitatea un răspuns negativ. Nu, nu voi lua societatea voastră drept model de transformare pentru țara mea. Bineînțeles o societate nu poate să rămână în abisurile anarhiei, cum este cazul țării mele. Dar este la fel de înjositor pentru o societate să se complacă într-o stare fadă, lipsită de suflet, cum este cazul vostru. După ce a suferit vreme de decenii din pricina violenței și agresiunii, sufletul omenesc aspiră la lucruri mai înalte, mai arzătoare, mai pure decât cele oferite astăzi de stereotipiile unei societăți masificate, modelate prin revoltătoarea invazie a publicității comerciale, prin abrutizarea venită prin intermediul televizorului și printr-o muzică intolerabilă.
Toate acestea reprezintă un lucru sensibil pentru numeroși observatori din orice colț al planetei. Modul de viață occidental reprezintă din ce în ce mai puțin un model de urmat. Sunt simptome relevante prin care istoria lansează avertismente înspre o societate amenințată ori aflată în pericol. Astfel de avertismente sunt, în cazul de față, declinul artelor, sau absența unor bărbați de Stat. Și se întâmplă uneori ca semnele să fie în mod particular concrete și explicite.
 
Centrul democrației și culturii voastre a fost lipsit de curent vreme de câteva ore [în ziua de 13 iulie 1977 o pană de curent a afectat nouă milioane de oameni în New York, rămași în întuneric pentru 25 de ore – n. tr. ], și iată că brusc o mulțime de cetățeni americani s-au dedat la jafuri și scandal. Ceea ce înseamnă că tencuiala mai trebuie finisată și că sistemul social e instabil și chiar slab într-un anume punct. Dar lupta pentru planeta noastră, o luptă fizică și spirituală, o luptă de proporții cosmice, nu se află undeva într-un viitor îndepărtat, ea deja a început. Forțele Răului au început ofensiva lor decisivă. Deja simțiți presiunea pe care o exercită, și, cu toate astea, ecranele și scrierile voastre sunt pline de zâmbete la comandă și pahare ridicate. De ce această bucurie? Cum oare de a putut Vestul să alunece din mersul său triumfal în debilitatea lui de azi? A cunoscut cumva în evoluția sa momente fără întoarcere care să-i fi fost fatale, a rătăcit drumul? Nu pare a fi cazul. Vestul a continuat să avanseze cu pași fermi, adecvați intențiilor proclamate pentru societate, braț la braț cu un progres tehnologic uluitor. Și absolut dintr-o dată s-a pomenit în starea de slăbiciune de azi. Asta înseamnă că eroarea trebuie să se afle la rădăcină, la fundamentul gândirii moderne. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident, în epoca modernă. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident și care s-a născut în Renaștere, și ale cărei dezvoltări politice s-au manifestat începând cu Secolul Luminilor. Ea a devenit baza doctrinei social-politice și ar putea fi numită umanismul raționalist sau autonomia umanistă; autonomia proclamată și exercitată de om la întâlnirea cu toate forțele superioare lui. Putem vorbi, de asemeni, de antropocentrism: omul este văzut ca fiind centrul a tot și a toate.

Din punct de vedere istoric, este posibil ca ușorul declin care s-a petrecut în Renaștere să fi fost inevitabil. Evul Mediu ajunsese la epuizare din pricina represiunii intolerabile asupra naturii carnale a omului, în favoarea naturii sale spirituale. Însă, îndepărtându-se de spirit, omul s-a înstăpânit de tot ceea ce este material. Cu exces și fără nici o măsură. Gândirea umanistă, care s-a proclamat drept călăuză a noastră, nu admitea existența unui rău intrinsec în om și nu vedea altă îndatorire mai nobilă decât răspândirea fericirii pe pământ. Iată ce angaja civilizația occidentală modernă, nou născută, pe panta primejdioasă a adorării omului și nevoilor materiale. Tot ceea ce se afla dincolo de bunăstarea fizică și de acumularea bunurilor materiale, toate celelalte nevoi umane caracteristice unei naturi subtile și superioare, au fost zvârlite în afara câmpului interesului de Stat și a sistemului social, ca și cum viața n-ar avea nicidecum un sens mai înalt. În acest fel s-au lăsat falii deschise, prin care s-a năpustit răul, iar halena lui putregăită suflă astăzi liberă. Mai multă libertate în sine nu reduce câtuși de puțin din problemele umane ale lumii, ba chiar adaugă unele noi.

Vestul la fel de materialist ca și Estul

Cu toate astea, în tinerele democrații, precum democrația americană nou născută, toate drepturile individuale ale omului se întemeiază pe credința că omul este o creatură a lui Dumnezeu. Altfel spus, libertatea este acordată individului condiționat, supusă constant responsabilității sale religioase. Aceasta a fost moștenirea secolului trecut [XIX].

Toate limitările de acest fel s-au atenuat în Occident, unde a survenit o emancipare deplină, în pofida moștenirii morale a veacurilor creștine, cu miracolele lor de îndurare și jertfă. Statele devin fără încetare din ce în ce mai materialiste. Occidentul a apărat cu succes și chiar cu asupra de măsură drepturile omului, însă omul a văzut cum i se ofilește de tot conștiința propriei responsabilități față de Dumnezeu și de societate. În tot timpul ultimelor decenii, acest egoism juridic al filosofiei occidentale a fost definitiv realizat, astfel încât lumea se găsește într-o cruntă criză spirituală și într-un impas politic. Iar toate izbânzile tehnicii, inclusiv cucerirea spațiului, a Progresului atât de mult trâmbițat, n-au reușit să răscumpere mizeria morală în care a căzut veacul al XX-lea și pe care nimeni nu a bănuit-o în veacul al XIX-lea .

Umanismul devenind în creșterea sa din ce în ce mai materialist, permite, cu o incredibilă eficacitate, conceptelor sale să fie utilizate mai întâi de socialism, apoi de comunism, astfel încât Karl Marx a putut spune în 1894 că „comunismul este un umanism naturalizat”. S-a adeverit ulterior că această judecată era departe de a fi falsă. Vedem aceleași pietre care stau atât la baza unui umanism alterat, cât și la cea a tuturor tipurilor de socialism: un materialism de nestăvilit, o eliberare față de religie și de responsabilitatea religioasă, o concentrare de spirite asupra structurilor sociale cu o abordare pretins științifică. Nu este întâmplător că toate aceste promisiuni retorice ale comunismului se centrează pe Omul cu O mare și fericirea lui terestră. La prima vedere este vorba de o apropiere rușinoasă: cum ar putea exista astăzi puncte comune între gândirea occidentală și cea a Estului? Aici este logica materialistă…

Nu mă gândesc la cazul unei catastrofe aduse de un război mondial și la schimbările ce ar putea surveni în societate. Atâta vreme cât ne sculăm în fiecare dimineață sub un soare blajin, viața noastră inevitabil se va țese din banalitățile cotidiene. Însă este vorba de un dezastru care pentru mulți este deja prezent în noi. Mă refer la dezastrul unei conștiințe umaniste perfect autonome și nereligioase. Ea a făcut din om măsura tuturor lucrurilor pe pământ, omul nedesăvârșit, care nu este niciodată complet dezbrăcat de mândrie, egoism, invidie, pofte, vanitate și atâtea alte păcate. Plătim astăzi pentru greșelile care n-au apărut așa hodoronc-tronc la începutul călătoriei noastre. Pe drumul care ne-a purtat din Renaștere până astăzi, experiența noastră s-a îmbogățit, dar am pierdut ideea unei entități superioare care, odinioară, mai înfrâna din patimile și iresponsabilitatea noastră.

Ne-am pus prea multe nădejdi în transformările politico-sociale, iar acum iese la iveală faptul că am dat la o parte tocmai ce aveam mai de preț: viața noastră interioară. În Est ea e călcată în picioare de bâlciul Partidului unic, în Vest de bâlciul Comerțului. Ceea ce e înfricoșător nu este nici măcar realitatea unei lumi sfărâmate, ci faptul că părțile ei suferă de aceeași boală. Dacă omul, așa cum o declară umanismul, ar fi fost născut numai pentru fericire, cu atât mai mult nu ar fi fost născut ca să moară. Însă, dedicat trupește morții, sarcina lui pe acest pământ este cu atât mai spirituală. Nu un urlet zilnic, nu căutarea celor mai bune mijloace de achiziție, iar apoi cheltuiala veselă de bunuri materiale, ci împlinirea unei dure și permanente îndatoriri, astfel încât drumul întregii noastre vieți să devină experiența unei înălțări spirituale: să părăsim această lume ca niște creaturi mai înalte decât cum am intrat în ea.

A privi în sus la scara valorilor noastre umane

Este imperativ să privim în sus, în ascensiune, scara valorilor umane. Precaritatea ei actuală este înspăimântătoare. Nu mai este posibil ca vechea măsură cu care se cuantifică eficiența unui președinte să se limiteze doar la cât de mulți bani pot fi câștigați, ori la cât de îndreptățită este construcția unui gazoduct. Este vorba de o mișcare acceptată de bunăvoie, care să atenueze patimile noastre, o mișcare acceptată cu seninătate, astfel încât umanitatea să se ridice deasupra curentului materialist care a încătușat lumea. Chiar dacă am reușit să o ferim a fi distrusă de un război, viața noastră trebuie să se schimbe, dacă nu vrem să piară prin propriul ei păcat. Nu ne mai putem lipsi de ceea ce este fundamental pentru viață și societate. Este adevărat că omul se află deasupra tuturor și a toate? Nu este nici un spirit superior deasupra lui? Activitățile umane și sociale pot fi ele legitim reglate doar prin expansiunea materială? Avem dreptul de a promova această expansiune în detrimentul integrității vieții noastre spirituale?

Dacă lumea nu a ajuns încă la final, atunci ea atins o etapă hotărâtoare în istoria ei, asemănătoare cu importanța cotiturii care a dus dinspre Evul Mediu spre Renaștere. Această cotitură pretinde din partea noastră o dragoste spirituală. Va trebui să ne ridicăm la o perspectivă mai înaltă, la o nouă concepție de viață, în care natura noastră carnală să nu mai fie diabolizată, așa cum s-a întâmplat în Evul Mediu, iar firea noastră spirituală să nu mai fie călcată în picioare, așa cum s-a întâmplat în epoca modernă. Ascensiunea noastră ne îndreaptă spre o nouă etapă antropologică. Nimeni, pe acest Pămînt, nu mai are altă soluție decît să se ridice spre înălțimi. Mereu mai sus.

Traducere de
Răzvan Ionescu