„Profesorul emerit” Michael Shafir a murit miercuri dimineață la 78 de ani, a anunțat ȘtiripeSurse. Nu știm cine i-a acordat titlul de „profesor emerit” pentru că de la Facultatea de Studii Europene a UBB fusese dat afară în 2012 prin vot secret. Conform presei locale, dosarul lui Shafir a obținut 12 voturi „împotrivă” și doar 8 „pentru”. Ulterior, prodecanul Facultății, Nicolae Paun, l-a și dat în judecată pe Shafir, pentru injuriile pe care acesta din urmă i le-a adus în public.

„Om de o cultură incomensurabilă și cu o vastă activitate academică, implicat întotdeauna în proiecte de înaltă calitate Michael Shafir a știut întotdeauna să creeze noi viziuni prin munca sa. Activ, cu multe idei bune și de actualitate, în calitatea sa de membru în Consiliul Științific al Institutului "Elie Wiesel", deseori propunea teme academice, care prindeau contur și aveau o mare priză la publicul interesat", se arată în mesajul de pe Facebook al Institutului în cauză, care mai susține și că decedatul „A fost un democrat autentic”.

Aiurea. În realitate, Michael Shafir, alias „Peter” Frish, a fost un personaj care a urât visceral românii în sânul cărora s-a aciuat. La moartea Marelui Român Raoul Șorban, salvator al evreilor din Transilvania, Michael Shafir scuipa pe memoria sa de la tribuna neokominerniștilor bolșevici din GDS, „22”. Acum are ocazia să primească înapoi ceea ce a împrăștiat. Redăm în continuare un articol al regretatului jurnalist Constantin Mustață despre adevărata față a „democratului autentic” de o incomensurabilă... cult-ură:

Nu trebuie sa ne ascundem dupa degete. Uitasem ca (mai) exista Michael Shafir zis Peter fost Frisch (foto sus). Un articol recent din Observatorul cultural al distinsei doamne Carmen Musat ne-a adus aminte ca a venit primavara si, vrand-nevrand, au inviat si mustele. Pensionarul de serviciu in cauza, probabil in calitatea sa de fost amploaiat al „Europei libere”, pledeaza, cum altfel?, pentru cenzura la TVR.  Dl. Shafir considera normal si de bun augur faptul ca fostul Instructor Cultural UTC Stelian Tanase, prim directoras al reviste GDS "22” si ultim gropar al Realitatii-"BBC” a lui Vintu, a eliminat chiar in timpul transmisiei de pe TVR International unul din episoadele aclamatului serial „Mostenirea Clandestina”, premiat la finele anului trecut de catre Asociatia Profesionistilor de Televiziune din Romania. Dl. Shafir, ca cetatean al mai multor tari, a uitat probabil, cand a revenit in Romania, ca, cel putin aici, la noi, cenzura este interzisa. Prin Constitutie. Dl. Shafir considera firesc ca "boss”-ul – vai, interimar – al Televiziunii Publice a Romaniei sa actioneze ca pe propria sa mosie, dupa cum i se… scarpina simpatiile (Mircea Dinescu) sau antipatiile (Larry Watts) sale, ca sa nu invocam si alte legaturi… externe. Este regretabil ca o publicatie ca cea a doamnei Musat a ajuns sa faca apologia publica a unor acte de tip ceausist sau hitlerist, chiar daca acestea vin din partea unuia care ii datoreaza viata Maresalului Ion Antonescu (Conform Familypedia, Michael Shafir s-a nascut pe 4 ianuarie 1944 in Bucuresti, Romania, din Rudolf Frisch (1911-1967) si Ella Weissmann (1918-1995). Daca se nastea la Budapesta ar fi fost demult doar un indice intr-o statistica).

Este scuzabil insa, daca tinem cont ca in aceeasi publicatie de prestigiu, dl. Gabriel Andreescu observa ca, cel putin intr-un caz, Shafir fost Frisch este „de multe ori inexact, citeste inadecvat, face greseli de logica iar de citeva ori minte”. 

In ultima instanta nu stim daca dl. Shafir isi plateste impozitele in Romania, ca sa aiba dreptul sa se exprime asupra programelor Televiziunii Publice, finantate de noi. Pentru cei care nu au auzit insa chiar niciodata bazaitul acestui profesoras de provincie, iata adevărata sa neviață asa cum a fost prinsa in insectarul cu agenti anti-Romania:

Dincolo de colț, cioclii! (sau insolența lui Michael Shafir)
 
Cum Michael Shafir a ajuns la Cluj-Napoca 
 
A murit patriarhul ardelean Raoul Șorban și a venit la Cluj, din beciurile documentare ale „Europei Libere”, arogantul „documentarist” Michael Shafir. El este cioclul-șef! La începutul anilor ’60, când a fugit din România, a blestemat acest pământ și a jurat că nu-l va mai călca niciodată. Dar nici acolo, în Țara Sfântă, nu și-a găsit rosturile.
 
A pornit din nou la drum, spre Europa, chemat de Nöel Bernard și-ai lui. I s-a oferit și-un „job" care i-a satisfăcut orgoliile: timp de 22 de ani a fost șef al Departamentului de Cercetare a Opiniei Publice de la „Europa Liberă"… Când a venit sfârșitul „Europei Libere", a bătut cu disperare pe la porțile Europei, momind curțile cu cele 300 de volume cu documente. L-au primit până la urmă clujenii de la „Studii Europene", cărora, în schimbul bunăvoinței, le-a adus documente, împreună cu dulapul lui special pe care îl ținea în propria-i casă. E drept, suportând greu palma dată de cei care l-au refuzat cu zestrea „documentară" cu tot. Bucureștenii de la Institutul de Istorie Recentă, i-au spus „Nu”, refuzând chiar și „zestrea” documentară. Cea care, în copie, se află și la CIA, dar și la Budapesta, orașul unde s-a născut buna lui bunică!
 
Ajuns în Clujul profesorului Raoul Șorban, a trecut la atac. Și, cum rătăcitorul Michael Shafir a aflat că în 18 iulie a murit patriarhul ardelean Raoul Șorban, s-a așezat la masa de scris, închegând primele atacuri jalnice, la adresa unui bărbat care nu-i mai putea da replica. Ieșit la atac, Michael Shafir scrie: „Raoul Șorban a decedat la venerabila vârstă de 94 de ani. Venerabilă a fost însă numai vârsta, nu și controversata personalitate a dispărutului (…)" Dureroasă și nedreaptă afirmație, aparținând unui individ care se joacă cu destine umane, încercând să impună grile și raționamente dubioase de apreciere a unei vieți închinată exemplar științei și umanismului.
 
Mărturisire 
 
Altfel aș fi dorit să scriu aceste pagini, dar, un personaj care întinează statutul de „universitar”, un profanator de cadavre, m-a obligat să fac recurs la memorie. Textul său, „În loc de necrolog”, publicat cu exces de generozitate de Revista 22, care slujește idealuri stranii, mi-a produs scârbă și revoltă. Cu sau fără voia lui Michael Shafir, sau a lui Randolph Braham, acest de ei hulit, românul Raoul Șorban, Cetățean Onorabil al Universului, și-a câștigat dreptul la eternitate, prin neodihna de 94 de ani pe tărâmurile Culturii și ale Omeniei. N-a scris cărți de conjunctură și nici cărți impuse de clipa politică. A făcut știință, nu speculații. Și-a dus cu demnitate, până la capăt, crezul, chiar dacă i-au apărut în cale destule valuri potrivinice. Cărțile sale au rămas și vor sluji generațiilor acestui mileniu. Cele de conjunctură vor ajunge acolo unde le e locul: în lada de gunoi a Istoriei…
 
Ați fost un om ocupat. Vreme de 22 de ani, cât ați slujit cu maxim devotament idealul „Europei Libere”, a trebuit să alergați prin München și prin Occident să-i intervievați pe cei care puteau depune mărturii despre starea comunismului. Ați adunat, cu hărnicia albinelor, o comoară de informații, atât de utilă omenirii și serviciilor secrete. Și, poate, nici nu v-au fost răsplătite meritele excepționale, încât, salariul de vreo trei mii de dolari, oferit de Facultatea de Studii Europene din Cluj-Napoca, devine o reparație. Chiar dacă mai sunt cârtitori, gata să iasă în stradă, să ceară să li se suplimenteze cele nici 11 milioane cu încă vreo câteva, spre a-și putea plăti întreținerea lunară la bloc. Ei, cârtitorii… Cei care, nici nu prea pricep cum, citez din vulg, „v-ați cocoțat pe scaunul de profesor universitar?” habar n-au că un super-profesionist de talia lui Michael Shafir, prin cursurile pe care le predă, între altele „Gândirea politică” și „Aspecte comportamentale în totalitarism”, este o prezență vitală, indispensabilă, pentru progresul societății românești. Mai aud, ici-colo, fel de fel de bârfe. Cum că, atunci când ați fugit din România, în 1961, aveați în acte alt nume: Frisch. Tot frumos… Ei nu pricep de ce-ați devenit… Shafir. Trebuie să-i lămurim „de ce”. Simplu: când v-ați însurat, ca să-i dovediți soției, care se chema Fischer, cât de mult o iubiți, ați recurs la o anagramare, din care a rezultat… Shafir. Cum n-am habar de regulile anagramării, nu pot comenta. Nu pot comenta nici zicerile celor care vă acuză că ați fi scuipat pe harta României, sub jurământul că nu veți mai călca niciodată în această țară nenorocită. Nici chiar în calitate de turist! Simple bârfe. Eu n-am fost de față. Alții, continuă să vă acuze că v-ați continuat și azi apucăturile de odinioară, indicând și surse documentare, în care, creionul dumneavoastră, nervos și agitat, rar își găsește răgaz pentru o vorbă bună despre țara care v-a reprimit cu brațele deschise, oferindu-vă unul dintre cele mai mari salarii pe care le are un profesor universitar din prea săraca Românie! E drept, a contat și arhiva pe care ați adus-o la Cluj-Napoca, aceasta conținând fondul documentar al „Europei Libere”, cu referire specială la perioada când în Estul Europei se schimbau vremurile, pentru care, dumneavoastră, cercetătorul, v-ați implicat atât de ferm. Și nici nu-i pot înțelege pe cei care v-au refuzat „comoara”, intuind, probabil, pretențiile din spatele ei ale arhivistului-cercetător. N-au înțeles că, de fapt, marea comoară nu era lada de documente, ci omul, cel care a creat-o. S-au supărat, e posibil, și pentru faptul că nu le-ați oferit exclusivitate, același „dar” dându-l mai întâi Budapestei… Falsă și inacceptabilă supărare. Ei n-au putut înțelege, nici accepta, legăturile sufletești pe care le aveți față de Budapesta și de lumea ungurească. Oameni insensibili, care, neavând bunică născută la Budapesta, bârfesc. Eu nu pot trăi nici sentimentele nepotului, al cărui bunic patern își trage rădăcinile tot din bătrânul imperiu bicefal. O lume de poveste în care ați trăit: bunic conțopist, cu soție născută la Varșovia, străbunic arendaș pe moșiile lui Sturza, în vremuri când în familie, așa se zice, limba română se vorbea doar în bucătărie și într-o singură zi pe săptămână. Azi ați devenit un recunoscut holocaustolog. Veți face carieră mondială, veți scrie încă zeci de cărți, ucenicia de la „Europa Liberă”, când ați interogat mii de oameni, devenind merinde pentru tot restul vieții, completând studiile pe care le-ați făcut la Ierusalim, la Universitatea Ebraică – Facultatea de literatură engleză și istorie, cât și pe cele de master și doctorate. Fără a trece nici peste directoratul la Departamentul de Știri de la Kol Israel, sau peste perioada de lector la Facultatea de Științe Politice de la Tel Aviv. Destule merite pentru a nu vi se pune eticheta de „purtător de servietă” al lui Wiesel, așa cum au făcut-o unii. Vă recomandă impresionanta operă pe care ați lăsat-o Planetei, deși nu v-ați spus încă ultimul cuvânt.
 
Cercurile intelectuale, care vorbesc tot mai mult despre dumneavoastră, Michael Shafir, au și o idee cu tâlc profund: dacă se va descoperi o altă civilizație în Univers și se va solicita traducerea celor mai celebre lucrări realizate pe planeta Pământ, numele dumneavoastră nu poate lipsi din marile biblioteci ale Universului…
 
…Dar cu profesorul Raoul Șorban, ce-ați avut?!
 
Noianul de probleme care v-au format personalitatea, nu v-a îngăduit să-l cunoașteți mai profund pe profesorul Raoul Șorban, iar de aici, furibundul atac și nedemn pentru înalta dumneavoastră talie științifică. L-ați înjurat pe acest om, ca la ușa cortului, sau, posibil, v-ați aflat într-o accentuată stare euforică, fericit că acest mare bărbat a murit. N-am mai văzut și nici n-am mai auzit despre un caz similar de vărsare de venin. De ce n-ați făcut-o când era încă în viață? Lașitatea oricui e condamnabilă. Chiar și-n ultimele luni, când era pe patul suferinței, v-ar fi putut răspunde. Era util și folositor un dialog civilizat, pe care profesorul Raoul Șorban nu l-ar fi evitat, așa cum, demn, l-a pus la punct și pe Randolph Braham, care trăiește la New York, unde este profesor la City College of The City University. Trebuie să-l știți: este la fel de mare holocaustolog, ca și dumneavoastră. Profesorul Șorban l-a cunoscut la București, la Institutul de Istorie a Partidului Comunist Român, la o reuniune științifică, în cadrul căreia a surprins auditoriul cu o propunere neașteptată: să se ridice la București o statuie închinată Mareșalului Antonescu, pe care îl considera salvatorul evreimii. Era de față Gheorghe Gaston-Marin, demnitar, și el evreu, care a adus, ca argumente împotriva propunerii, afirmațiile lui Mozes Rosen, care l-a calificat pe mareșal a fi nazist, unealtă a lui Hitler. După ’90, poziția lui s-a schimbat radical, mai ales după ce președintele Ungariei, Arpad Göncz, i-a decernat o importantă medalie.
 
Să vă fi înfuriat concluziile profesorului Raoul Șorban despre comportamentul lui Braham? Vi le reamintesc: „Braham se zbate să intre în grațiile ungurilor! Și, pentru a-i reuși strategia, folosește toate armele. Fabrică scrisori și le expediază în toate ziarele, scrie articole, scoate cărți, mânjindu-le, cu nerușinare, cu minciuni. Incalificabil! Mă atacă pe mine, îi pune la zid, cu neobrăzare, pe rabinii Alexandru Șafran și Moshe Carmilly-Weinberger. Articolul «Allitólagos Mentöackcióc – förtérelem tisztogatás Romániában» („Pretinse acțiuni de salvare; Purificarea istoriei în România”) este o mostră de felul cum se pot construi minciuni, cum se pot răstălmăci fapte. Și, toate acestea, pentru a șterge crimele Ungariei împotriva evreilor, și a-i fabrica documente și mărturii pentru o astfel de istorie. Bineînțeles, Braham, îi acuză pe rabinii Alexandru Șafran și Moshe Carmilly-Weinberger că vor să scoată basma curată atât pe Antonescu, cât și România. Mincinosul și penibilul Braham, acest «Hopa Mitică», neagă totul. Neagă salvarea evreilor cu vapoarele, din Portul Constanța, dar și cu trenuri, prin Bulgaria și Turcia, cu destinația Palestina”.
 
Profesorul Raoul Șorban a trăit evenimentele, fiind implicat direct. Vă cam sună și dumneavoastră acest răspuns, pe care nu vi-l mai poate da astăzi, din mormânt. Și mai afirma profesorul Raoul Șorban despre absurda negare a lui Braham: „După opinia lui, totul este o fantezie ce s-a născut în închipuirea lui Moshe Carmilly-Weinberger și a lui Raoul Șorban, pentru a polei imaginea României și a scoate în evidență barbaria ungurilor. Dar nu toți oamenii sunt în stare de astfel de trădări! Ce vrea Braham? Să participe la rescrierea Istoriei Regatului Ungar. Să șteargă din memoria omenirii cele 618.000 de crime, evrei omorâți de unguri în Holocaustul anilor ’60 și să reînvie vremea amiralului Horthy. O vreme de mărire a Regatului Ungar…” L-a supărat pe Raoul Șorban, și manipularea la care a recurs Braham în cartea sa: „A magyar Holocaust” („Holocaustul ungar”) despre crimele și masacrele săvârșite de armata maghiară la Novi-Sad sau de la Kameneț-Podolsk, în 1941, unde au fost masacrați 36.000 de evrei din zona Maramureșului, a amintit doar discret, într-o notă de subsol. Lipsește și altceva, esențial: tragedia particulară, specială, a evreimii ungare, cum scria György Ránki, fostul director al Secției de Istorie din cadrul Academiei Ungare de Științe. Revista Elet és Irodalom, remarca, de asemenea, faptul că Braham a cosmetizat nepermis comportamentul ungurilor în perioada Holocaustului. Este și motivul – cred că știți – pentru care Comunitatea Evreiască din Budapesta n-a permis difuzarea cărții lui Braham, decât prin biroul Comunității. Este obolul adus de acest „holocaustolog”, pentru decorația și recompensele ce i-au fost oferite de Guvernul Ungariei.
 
E o explicație a unui comportament penibil, mincinos. Negarea eforturilor de salvare a evreilor de către români și de către autoritățile de la București este o sfidare grosieră. Depun mărturie, ca publicist cu o activitate de o jumătate de veac pe acest tărâm. Dețin documente. Păstrez chiar și mărturii înregistrate pe benzi magnetice. Fără să mă intereseze războaiele pe care, cei câțiva, le-ați pornit de-o vreme, pătând memoria și buna-credință a unui popor. Cunosc cazul „Kazbek”, având șansa de a-l afla chiar de la unul dintre organizatori: Cezar Apreotesei. Atunci, în zilele când dumneavoastră vă pregăteați să veniți pe lume, la București, într-o altă zonă de țară, la Constanța, trei vapoare supraîncărcate cu evrei salvați de români luau drumul Palestinei. El, Cezar Apreotesei, pe-atunci ofițer de marină, a avut misiunea să asigure securitatea vaporului „Kazbek”, pe care l-a escortat până la părăsirea apelor teritoriale ale României. Voi publica acest document, pe care, sper, nu-l veți nega.
 
E indignantă pornirea sadică de a-i face mincinoși pe atâția oameni, între ei numărându-se și Raoul Șorban. Mi-a părut însă blasfemiator gestul de a pune astfel de etichete rabinului Clujului din anul când erați în burta mamei, Moshe Carmilly-Weinberger. Aceeași jignire ați adus-o și rabinului-șef al României Alexandru Șafran. V-ați războit, direct sau indirect, și cu rabinul Zwi Kestenbaum. De ce? Pentru că a avut curajul să afirme că România a fost singura țară din Europa care n-a deportat evrei la Auschwitz?! Prea mult, domnule Shafir! Și nici nu sunteți cu nimic credibil. Pe unde ați trecut, ați făcut valuri, lăsând o imagine penibilă, spre a vă satisface orgoliul de cocoțat în fotolii râvnite. Ați râvnit la scaunul ocupat de Annelise Utte Gabany, v-ați ploconit în fața lui Vlad Georgescu reușind până la urmă să deveniți șef. L-ați cunoscut, desigur, pe René Al. de Flers, fostul director al „Europei Libere”… El face public acest episod în cartea sa „Radio Europa Liberă și exilul românesc”, apărută în anul 2005, la Editura „Vestala” din București. Pentru a-mi păstra buna imagine pe care mi-am construit-o despre prea onorabila dumneavoastră personalitate, vreau să cred că toate aceste afirmații sunt simple răutăți pornite din invidia unora.
 
Alte adnotări… „În loc de necrolog”
  
Afirmați că ați discutat doar câteva minute, telefonic, la München, cu profesorul Raoul Șorban. Nu l-ați cunoscut! Și nici n-ați avut curiozitatea (sau, poate, timpul!) să-i cercetați Opera, înainte de a-l nega. Așa i-ar sta mai bine unui cercetător plătit cu optzeci de milioane de lei de către Facultatea de Studii Europene din Cluj-Napoca. Ce-ați scris, este la îndemâna oricărui impostor.
 
Fiți sigur că profesorul Raoul Șorban n-a supraviețuit în umbra părintelui său, Guilelm Șorban. Și-a urmat drumul și vocația de creator. A urmat studii de drept, încheiate în anul 1939, studii muzicale și de pictură la Milano, Viena, Graz și Cluj. Din anul 1943 și-a luat doctoratul în Istoria Artei, Arheologie și Estetică, avându-l conducător pe prof. dr. Zoltán Felvinczi-Takáts. Poate, când ați scris acel revoltător „În loc de necrolog”, ați uitat câteva lucruri esențiale: că, în anul 1946, a devenit director al Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică din Cluj, unde a fost conferențiar până în anul 1948, când a pus bazele Institutului de Arte din Cluj, în calitate de rector. Și de-ar fi singurele ignoranțe la care ați recurs, chinuindu-vă să-i manipulați pe cei care v-ar fi citit „opera”.
 
Vă deranjează, poate, faptul că nu i-au fost indiferente problemele nației lui. E o lecție pe care a învățat-o în familie. Avea doar 11 ani când a murit tatăl său, compozitorul Guilelm Șorban, căruia, cu destulă insolență, îi puneți eticheta de „autor al unor «hituri» din vremuri mai liniștite”. Mama lui, care nu era româncă, a dus mai departe crezul soțului său. L-a educat în spirit românesc, l-a dus la școli românești din Blaj, i-a sădit în suflet dragostea față de neamul românesc. A ținut la neamul lui, dar a respectat cu religiozitate toate celelalte neamuri. Cumva, vă supără, domnule Shafir? Și dumneavoastră vă zbateți pentru dreptatea poporului evreu, cu deosebirea că n-aveți echilibrul uman al lui Raoul Șorban. Sunteți un mărunt declanșator de verbe imaginându-vă că sunteți altcineva. Sunteți un om stăpânit de nevroză, pe care ați contactat-o încă din fragedă pruncie. O și mărturisiți, de altfel, într-un interviu acordat unui săptămânal editat de Media Pro: „…ura față de comunism am învățat-o în familie, la 11 ani”. La vârsta aceea, Raoul Șorban învăța muzică și armonie. Era senin și visa să-și poată sluji neamul, dar și să nu se despartă niciodată de prietenii lui de joacă, fie români, unguri sau evrei. El a învățat să lege prietenii și să le respecte. Le-a învățat și limba… Spuneți că la 11 ani ura anticomunistă v-a dus la jurământul că, dacă în 20 de ani nu veți reuși să fugiți din țară, vă veți sinucide. N-a mai fost cazul: la 17 ani, în 1961, aveați biletul pentru Israel. V-a rămas însă puternic sădită în conștiință, ura, pe care ați revărsat-o nu doar asupra profesorului Șorban. El chiar n-avea nimic în comun cu implantarea comunismului în România. Era „meritul” unora pe care, în calitatea dumneavoastră de cercetător și alcătuitor de dosare, ar trebui să-i știți foarte bine, chiar dacă, mulți, ca și dumneavoastră, și-au schimbat numele, cu sau fără metoda anagramării.
 
Cercetător prin „Metoda presupunerilor”
  
Cât despre metoda presupunerilor în evaluarea unor oameni, cred că nici mie, publicistul, nu mi-ar putea fi permisă. Cu atât mai mult unui cercetător de talia dvs., domnule Michael (e tot o anagramare a prenumelui trecut în Registrul Stării Civile din București?!). Iată câteva mostre de diletant: „S-a zvonit că a beneficiat și de o pensie în Israel (n.n. – Raoul Șorban) și că fiica lui Șorban s-ar fi bucurat de o substanțială bursă la Universitatea Tehnică din Haifa”. Și, cu dezinvoltură, completați: „Nu am putut confirma niciodată (s.n.) zvonul”. Atunci, de ce lansați „zvonul” în murdarul articol pe care l-ați comis, probabil într-o noapte de euforie și insomnii specifice? Ar fi meritat să vă respectați statutul de cercetător plătit gras, de Statul Român și oamenii pe care i-ați urât viseral, supărat pe motivele care v-au împins atât de ferm spre ideea de a părăsi România! Citesc o altă afirmație: „Meritele atribuite lui Șorban s-au datorat unei imposturi. A existat, într-adevăr, o rețea în Ministerul de Externe al României, care a participat la salvarea unor evrei maghiari, transilvani, dar și de alte naționalități, cărora le-a facilitat tranzitul din Ungaria prin România, cu destinația Palestina. Centrul acestei rețele se afla la Legația română din Budapesta. Numai că Raoul Șorban n-a făcut niciodată (n.n.) parte din ea”.
 
Sunteți în eroare, domnule Shafir! Când a pretins Raoul Șorban că a făcut parte din rețeaua de la Budapesta, de la Legația României? A avut legături cu oameni din Legație, inclusiv cu fostul ministru plenipotențiar al României la Budapesta, Eugen Filoti. Rolul său, a fost altul. A acționat la Cluj, colaborând cu locotenent-colonelul Gurgu… Și nu doar cu el! Vă fac o destăinuire de publicist, cu ani mulți de jurnalism, dar și cu Premiul I pentru Publicistică al Uniunii Jurnaliștilor: cu vreo două decenii și ceva în urmă, când am aflat despre aceste rețele ale omeniei, am avut curiozitatea să merg la Aiton, o comună pe unde au tranzitat sute de evrei, spre a fi salvați de lagărele morții, pentru a mă convinge dacă faptele aflate sunt și adevărate. Da, am stat de vorbă cu vreo cincisprezece octogenari, toți participanți la evenimentele de atunci. Oamenii aceia au confirmat sută la sută fenomenul. Cu sacrificiul libertății și chiar al vieții… Nu știau nume. Erau însă convinși că au fost fapte omenești, pentru care au încasat, totuși, o sumă de bani pentru fiecare om salvat. L-am cunoscut și pe omul care a fost „călăuza” rabinului-șef neolog al Clujului… Nu-i știa numele, dar aflase că va trebui să-l treacă peste graniță, de undeva, din zona Gheorgheni, pe cel mai mare conducător al evreilor din Cluj. Atunci, din nefericire, n-am putut scrie despre așa-ceva.
 
Mi-au vorbit mulți oameni despre sacrificiul acestui bărbat, Raoul Șorban. Într-o toamnă, la București, pe strada Herăstrăului, l-am întâlnit pe Francisc Păcurariu. Vreo oră mi-a povestit despre eroismul lui Raoul Șorban. Al lui, dar și al altor români, care au salvat vieți de la moarte sigură. Da, și el mi-a povestit despre meritele importante ale lui Aurel Socol. Oamenii aceștia chiar au fost prieteni, care au avut un ideal comun: chiar îi interesa soarta românilor aflați sub ocupație ungurească, în urma Diktatului de la Viena. Și chiar se implicau, își riscau și viața pentru a se pune capăt crimelor cumplite petrecute în Ardealul cotropit. Citați excesiv o carte (să fie singura pe care ați avut-o la dispoziție, când ați scris josnicul „În loc de necrolog”?!): „Cel mai activ dintre aceștia, un veritabil «Drept între Popoare», a fost, fără îndoială, Aurel Socol. O demonstrează, fără nici un dubiu, jurnalistul clujean Zoltán Tibori Szabó, în palpitantul volum «Frontiera dintre viață și moarte», apărut anul trecut, la Editura Compania. Din nou, Șorban nu a avut nimic de a face cu aceste fapte eroice”. Ciudat, domnule Shafir! Dumneavoastră, cercetător de elită, plătit cu 80.000.000 de lei, stabiliți verdicte, citind câteva pagini dintr-o carte scrisă de un jurnalist, altfel talentat. Jurnaliștii au o regulă de care chiar și țin: să cerceteze trei surse și apoi să încerce să interpreteze un fapt. Mă gândesc că un cercetător de talia dumneavoastră, ar trebui să caute zece surse și abia apoi să-și exprime opinia. Ea trebuie să fie credibilă! Altfel, totul rămâne o poveste urâtă, căreia, titlul de „doctor” nu-i poate asigura acoperire.
 
„Înghițiți" altă informație necontrolată! Citez: „Un interviu luat de către Tibori Szabó, fostei logodnice a lui Șorban, Eva Semlyén. Șorban, însă, avea să pretindă că el este cel ce a salvat viața Evei Semlyén, afirmând mai întâi că cei salvați s-au numărat cu zecile, treptat ajungând la mii". Iar sunteți în eroare inadmisibilă pentru un cercetător versat. Dacă ați fi deschis paginile cărții mele, „Dialoguri cu Raoul Șorban", apărută la Editura „Anotimp" din Oradea, ați fi găsit și răspunsul profesorului Raoul Șorban:
 
„– De ce n-ați mai plecat în Palestina (dle Șorban)?
 
– În zilele acelea, prin intermediul lui Tudor Bugnariu, a ajuns la mine o scrisoare de la prietena mea, Eva Semlyén, evreică din Cluj. Reușise să evadeze din ghetoul de la Cluj și mă implora s-o salvez. N-am ezitat nici o clipă s-o fac. Am renunțat la pașaportul fals și am luat drumul Clujului. Trebuia nu doar s-o salvez, ci și să organizez rețeaua de călăuze. La Cluj, n-am mai găsit-o, însă. Au arestat-o ungurii și o aștepta de-acum deportarea în lagărele morții. A supraviețuit, cu zile, vremurilor de atunci…".
 
Nu prea seamănă opiniile. Dumneavoastră, domnule Shafir, cercetătorul plătit cu vreo 3.000 de dolari, rămâneți, în tabăra inexacților (ca să nu folosesc cuvântul „mincinoșilor"). Din câte puteți lesne realiza, profesorul Raoul Șorban nu-și arogă rolul de salvator. Nici chiar de salvator al bijuteriilor de familie ale Evei! Ar fi meritat să studiați pentru a fi în cunoștință de cauză, atunci când v-ați pornit să încropiți acest „În loc de necrolog" și cartea Danei Deac, „Orașul de dincolo. O istorie a evreilor"!
 
Elie Wiesel, „mistificator”?! 
 
Pe Elie Wiesel l-am cunoscut din amintirile depănate zile în șir de Harry Maiorovici. Au fost, o vreme, conorășeni, în Sighetul românesc. Atunci, când peste Europa au apărut norii negri ai fascismului, Harry a fost deportat în lagărul de la Maidling, dar a avut șansa ca, înaintea lichidării, să fie salvat de intrarea în Viena a armatei sovietice. Era în ’45, spre primăvară… El, Harry, a fost unul dintre cei 16.000 de evrei din Sighet deportați spre lagărele morții. I-au dat lacrimile când mi-a spus finalul acestor oameni: nici cinci dintr-o sută nu s-au mai întors. Când l-am întrebat pe Harry Maiorovici, cel care a realizat muzica pentru 110 filme, obținând 17 premii internaționale, autor, între altele, a muzicii filmelor „Moartea căprioarei", „Ultima noapte a copilăriei", „Aventuri la Marea Neagră" sau „Falansterul", ce destin au avut țăranii-evrei din Maramureș – dintre care s-a ridicat și el, mi-a răspuns ferm: „Hitler n-a ales!” Nimeni n-a fost iertat: toți au avut același destin. Dacă, totuși, au mai rămas copii și bătrâni, asta e mulțumită românilor. Ei i-au salvat. Elie Wiesel, evreu maramureșan, azi Laureat al Premiului Nobel, le-a adus un tulburător omagiu țăranilor români, pentru tot ce-au făcut spre a salva vieți omenești. Ei au riscat, ascunzându-i (n.n. – pe evrei) în propriile case sau în pădurile dintotdeauna prietene ale românilor. Cartea sa, „Porțile pădurii", rămâne un document. Repet ce-a zis Elie Wiesel: toate premiile și onorurile de care s-a bucurat cartea (Premiul Goncourt!), sunt ale țăranului român din Maramureș. Eram vecini și m-am bucurat de privilegiul de a fi în preajma sa până în preajma plecării sale spre „State”. Îmi repeta adesea crezul său despre omenie: „În Sighet, trăiam în armonie români, unguri, evrei, țipțeri, ruteni. Toți eram însă moroșeni!" El, evreul, ocrotit în vremuri tulburi de români și chiar de episcopul greco-catolic,Iuliu Hossu. Timpul avea, însă, să aducă și în sufletul lui Harry umbre peste imaginea despre prietenul său din copilărie, Elie Wiesel. Nu pentru că l-au contestat vehement o serie de evrei americani, Israel Charmi, Norman Finkelstein, Norvick și alții, care i-au contestat obiectivitatea și l-au acuzat pentru lăcomia cu care a vânat profituri materiale, inventând fapte și lansând afirmații fanteziste, care au discreditat memoria Holocaustului. N-a înțeles de ce, profitând de autoritatea pe care i-o conferea Premiul Nobel, i-a băgat în corul criminalilor și pe maramureșeni. L-a revoltat ciudata pierdere de memorie a lui Elie Wiesel, care știa bine ce-au făcut românii pentru salvarea evreilor. Și nu l-a mirat defel eticheta ce i-a pus-o pe frunte Norvick: „Furnizor de mistificări!" Postură descalificantă pentru un purtător al Premiului Nobel, pentru care, firesc, ar trebui să se autodenunțe în fața Comitetului „Nobel"… Cam aceleași gânduri le avea despre acest falsificator al adevărurilor, Elie Wiesel, și Raoul Șorban. Cel care, împreună cu Harry Maiorovici, mi-au oferit numeroase argumente despre sacrificiile românilor spre a-i salva pe evrei, atunci când erau adunați în ghetouri, spre a fi trimiși în lagărele morții. Fapte pe care, se pare, nu le prea știți, domnule Michael Shafir! Ba, mai mult, se pare că recurgeți la aceeași tehnică a mistificărilor, atunci când „analizați" viața profesorului Raoul Șorban. Spre a vă ușura „documentarea" sau „cercetarea" pe care o faceți, redau câteva fragmente din cartea „O istorie a evreilor. Orașul de dincoace" (Editura IRC, 2005): „Întrebată (n.n. – Eva Semlyém) dacă la Turda l-a văzut pe Șorban, Eva a declarat că acesta a venit la Jandarmerie și a vorbit cu colonelul Craioveanu. Ulterior, Șorban i-a spus că a luat legătura cu unii membri ai comunității evreiești din Turda și a încercat să rezolve ceva". (p. 53) Zoltan Tibori Szabo, în cartea sa „Frontiera dintre viață și moarte…", la întrebarea dacă ex-logodnicul ei, Raoul Șorban, a participat, împreună cu rabinul Weinberger, la acțiuni de salvare, a răspuns astfel: „Despre asta eu nu știu nimic, despre asta nu mi-a vorbit niciodată. Mai târziu, când am discutat problema, mi-a răspuns că eu n-aveam cum să știu tot ce se întâmplă. Am fost întrebată și de Yad Vashem, dar și lor le-am spus doar că Raoul Șorban m-a ajutat să trec frontiera; că el a vorbit cu Socol și l-a rugat pe Vaszi Moldovan să mă însoțească…"
 
Dacă eu pricep bine, Eva Semlyén, care a devenit soția fratelui marelui profesor Eduard Pamfil, doctorul în științe farmaceutice, Gabriel Pamfil, confirmă că Raoul Șorban, pe-atunci logodnicul ei, a ajutat-o să treacă frontiera! El n-a pretins, chiar a făcut-o, domnule Michael Shafir! Momentul acesta a fost cercetat în cele mai mici detalii de către un istoric adevărat: dr. Gh.I. Bodea. Puteați evita și această jignire, consultând cartea despre holocaust, care i-ar fi stat bine unui om care pretinde că știe totul despre acest episod trist și dramatic trăit de oameni vinovați doar de faptul că s-au născut evrei. Și acest distins cărturar susține același lucru: între Raoul Șorban și Eva Semlyén a fost o iubire mare, iar Raoul Șorban a fost gata să facă orice pentru a o salva. Deși viața lui era în mare pericol, șansa salvării fiind doar plecarea în Palestina, cu vaporul Kazbek, pentru care avea pregătite și documente sub o nouă identitate,Robert Șmilovici, a renunțat, s-a implicat în organizarea acțiunii, dar fără succes. A fost la mijloc nerespectarea sfaturilor celor două călăuze din Aiton, oprind pentru popas de odihnă unde nu trebuia. Așa s-a produs arestarea… A intervenit peste tot unde avea porți deschise pentru a o salva pe Eva Semlyén. A stat de vorbă și cu colonelul Victor Cupșa, cumnatul său. N-a reușit să ducă la capăt acțiunea de salvare.
 
E absurdă tenacitatea dumneavoastră de contestatar al lui Raoul Șorban, mai ales că o faceți fără argumente. Mai sunt însă oameni în viață care au trăit și au cunoscut evenimentele de atunci. La New York, prof. dr. Moshe Carmilly-Weinberger – și el născut la Budapesta, ca și bunica dumneavoastră, domnule Shafir – se apropie de vârsta centenară.
 
În anul 1934, la 26 de ani, era rabin-șef al Clujului. L-am cunoscut la Cluj-Napoca, unde a venit însoțit de soția sa, nepoata lui Troțki. A ținut să se reculeagă la mormântul lui Emil Hațieganu, din Cimitirul Central al Clujului. Era de față și Raoul Șorban… S-au evocat clipele dramatice prin care au trecut, după care am realizat un amplu interviu, pe care l-am publicat în cartea „Reconstituiri" (Ed. Militară, 1991, pg. 48-66, „Din vâltoarea unor ani dramatici"). Transcriu doar câteva opinii ale rabinului-șef, referitoare la subiectul incriminat în acel de rea-credință „În loc de necrolog": „Conlucrasem mult la Cluj cu Raoul Șorban, pentru a organiza salvarea evreilor. El a înțeles suferința noastră și, cu puterile lui – chiar atunci când și el era hăituit – ca și alți neevrei, oameni cu gândire umanistă, antifascistă, ne-a întins mâna sa protectoare, sfidând pericolele la care se expunea. Era tânăr, plin de energie, venea dintr-o familie de vază a Transilvaniei. Era un om care a refuzat să privească impasibil crimele din nordul transilvănean. Și, mai ales, tot ce se petrecea după 27 martie 1944, când a început să funcționeze la Cluj administrația de tip nazist. Prin el am organizat cele mai multe drumuri de salvare de pe platforma Feleacului, prin intermediul lui am fost primit de Maniu și am obținut 1.200 de legitimații în alb ale Partidului Național Țărănesc, pentru a servi ca documente de identitate evreilor ce urmau să mai treacă din Ungaria în România"; „Raoul Șorban a fost gata să facă orice sacrificiu. Chiar și atunci când viața îi era în pericol și-i propusesem – îi procurasem și acte false, pe numele de Robert Șmilovici – să plece împreună cu mine, în Palestina, a preferat să mai facă încă un drum la Cluj, apoi altul, pentru a mai salva oameni în mare suferință și pentru a mai revedea cum funcționează rețelele de salvare".
 
Păstrez și acum în suflet imaginea acestui sfânt, dar și textul scris pe eșarfa ce învăluia impresionanta coroană: „Lui Emil Hațieganu, curajosul și înțeleptul conducător al românilor din Transilvania de Nord, care, în anii 1940-1944, a contribuit la salvarea a mii de evrei. Cu recunoștință, Moshe Carmilly-Weinberger, fost rabin-șef al Clujului". Un mesaj care i se adresa în mare măsură și lui Raoul Șorban, unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Emil Hațieganu, în vremea de tristă amintire a Diktatului de la Viena. El, Raoul Șorban, pe care dumneavoastră, Michael Shafir, la zece zile după înmormântare, l-ați împroșcat cu noroi și l-ați omorât a doua oară, a fost în anii aceia un personaj providențial pentru viața românească din Ardeal. El este cel care a avut și responsabilitatea de secretar-general de redacție al singurului ziar românesc care apărea în toată Transilvania de Nord, aflată sub cenzură străină.
 
M-am gândit că e bine să știți și cum a fost la prima înmormântare (a doua i-ați făcut-o dumneavoastră, prin acel unic, josnic și descalificant „În loc de necrolog"). A fost lume multă, au fost mai mulți parlamentari, doi episcopi greco-catolici, o suită de preoți și mulți, foarte mulți oameni care au ținut să-l conducă pe ultimul drum. Dejul, orașul său natal, prin primarul județului, ing. Ioan Ungur și echipa sa, a hotărât să organizeze funeralii municipale, ca o impresionantă despărțire, chiar în Sala Festivă a Municipiului. La Catedrala Greco-Catolică am trăit un moment emoționant: între cei care au ținut să vorbească la despărțirea de Raoul Șerban, a fost și un coleg de generație, preotul Alexandru Nicula, înalt prelat papal. Acolo, lângă sicriul cu corpul neînsuflețit al profesorului Raoul Șorban a ținut să vorbească și despre anii Diktatului de la Viena. Era unul dintre secretarii apropiați ai lui Iuliu Hossu… Episcopia devenise un forum al românilor hăituiți de unguri, dar și locul unde se puneau la cale soluții de salvare a evreilor, amenințați de moartea lagărelor de exterminare. „Comandament”, din care prezența lui Raoul Șorban a fost esențială. A confirmat-o răspicat colegul său de generație, înaltul prelat papal, Alexandru Nicula. Dacă erați acolo și mai aveți un dram de credință în Dumnezeu și-n adevăr, ați fi ars acel text, scris în așteptarea morții lui Raoul Șorban, spre a-l publica vitejește și triumfător, încercând să uitați lașitatea care vă domină. Ați fi cerut, cred, Celui de Sus, iertare și v-ați fi plecat în fața celui care n-avea cum să vă mai răspundă atacurilor mizerabile la care v-ați pretat. Să vă mai spun încă ceva: la Paris, trăiește fiul colonelului Victor Cupșa. Poartă numele tatălui și e doctor. Poartă însă și amintiri… Le-a trăit alături de tatăl său, în vremea când Turda devenise prin cedarea Clujului Ungariei, un oraș foarte important. Un centru al durerilor românilor, dar și ale evreilor. Și el poate să depună mărturie despre zbaterea lui Raoul Șorban de a salva de la moarte suflete de oameni. Vă mărturisesc și un secret: o poveste petrecută într-o seară de toamnă târzie, în 2000, undeva în actuala Piață Avram Iancu, spre strada Constanța. N-aveam stabilită o întâlnire cu profesorul Raoul Șorban, dar ne-am trezit față în față, salutându-ne. Apoi, ne-am plimbat un timp, când și-a făcut apariția o doamnă cam la 80 de ani, încă frumoasă. Profesorul i-a strâns afectuos mâna, a sărutat-o, după care m-a prezentat, cum că aș fi unul dintre importanții publiciști ai Ardealului. Era Eva Semlyén-Pamfil. Când i-am auzit numele, am tresărit. Știam că a fost logodnica lui Raoul Șorban, dar și că a rămas pentru el o iubire de taină. Ei, domnule Shafir, cât am stat cu Eva și Raoul, s-au depănat povești, în parte exact cum le știam și eu. Era începutul unui posibil dialog, la pas prin Făget și Dealul Feleacului, spre Turda, după care vremea aresturilor, a drumului spre Auschwitz și reîntoarcerea la Cluj. Era poate una din puținele situații când n-aveam în geantă nici unul din cele două sau chiar trei reportofoane care mă însoțeau oriunde. A rămas să ne întâlnim altă dată… A venit însă ultima zi a anului 2001. Ultima din viața Evei Eva Semlyén, iar dialogul meu a rămas doar un vis nerealizat.
 
Mi-au vorbit mulți oameni despre acest bărbat de mare omenie, Raoul Șorban. Nu-l pot uita, dintre aceștia, pe Iosif Gădălean. Era miezul verii ’89. Citise cărțile mele și mi-a telefonat, propunându-mi o întâlnire. A fost o întâlnire-încântare, în care eroul discuțiilor noastre a fost Raoul Șorban. S-au depănat însă și amintiri. Omul acesta s-a născut în anul 1910 și a fost opt ani cetățean austro-ungar. Până la Unire… I-a fost dat să fie și cetățean ungur. I-a fost greu să accepte înverșunarea administrației ungurești din vremea Diktatului de la Viena. Apoi, amintirile care nu se șterg… Ca să ajungă funcționar la Dermata, a fost supus la examen de limba maghiară. Era anul , toamna. Dermata, fabrică ridicată la Cluj de frații Remer, sași din Reghin, a fost gata-gata să fie mutată în Pastă! În vremea Diktatului de la Viena, pe tot teritoriul „rechiziționat” de armata ungurească, au fost desființate toate școlile românești. Sau, cum poți privi „fabricile” de hârtii care proclamau peste noapte doctori pe bandă rulantă… În vremurile acelea dramatice l-a cunoscut și pe jurnalistul Raoul Șorban. L-a admirat pentru curajul de a se bate cu administrația ungurească pentru drepturile românilor. În câteva rânduri, l-a căutat, iar strigătul lui de durere a apărut în ziar. Problema semnalată n-a fost rezolvată, dar nici nu s-a mai accentuat. Agresiunea antiromânească a staționat… Apoi, după un timp, nu l-a mai găsit. L-a reîntâlnit în ’45, în 13 martie, când s-a reinstalat administrația românească. Omul acesta mi-a mai vorbit și despre fabrica de „ilegaliști”, care funcționa în strada Dobrogeanu-Gherea nr. 21. Și știți cine s-au înfruptat cu aceste privilegii… L-am întrebat și despre drama evreilor. Merită să știți ce-a spus acest om, poate nu veți găsi timp, preocupat de studiile și cercetările pe care le faceți cu neodihnă, să răsfoiți cartea „File din Biblia Transilvaniei”, apărută la editura Daco-Press.
 
Am încercat, cu puterile mele, să fac și eu ceva pentru oamenii aceia, dar n-am reușit. Ce-am văzut, m-a cutremurat. Mai întâi, mi-a fost dat să asist la drama evreilor din azilul de bătrâni. Azilul era undeva, aproape de Sinagoga de pe strada Horea de azi. Acolo își duceau zilele mulți evrei bătrâni, paralizați. Îi așezau pe scaune și așa îi aduceau. Priveau acest sinistru spectacol jandarmii și polițiștii unguri, care se distrau pe seama acestor oameni nenorociți. De acolo, spre ghetoul de la Fabrica de Cărămidă din Cluj, îi duceau cu ajutorul gunoierilor! Urma, după transportarea lor, jefuirea. Luau tot ce întâlneau în casele lor, iar acolo, la Fabrica de Cărămidă, era un calvar: peste 15.000 de evrei, destinați morții, așteptau îmbarcarea în trenuri! Se inventau însă și un fel de taxă de salvare: cine avea bani, putea, totuși, să scape. Cine nu, pornea spre cuptoarele morții. Acolo, de unde s-au mai întors doar câțiva, între care și Pavel Blath…”. Urmează rânduri cutremurătoare, despre drama acestei familii. Caz multipliant în sute de mii!
 
Empirismul unui „mare” cercetător!
  
Referitor la relația Raoul Șorban – Eva Semlyén, apreciați că „trădarea” logodnicii, închipuită de dumneavoastră, domnule Shafir, n-ar fi cea mai întunecată filă din lunga-i viață a lui Raoul Șorban, încât, scrieți ferm: „Arestat de către comuniști, la scurt timp după terminarea celui de-al doilea Război Mondial, sub suspiciunea de a fi colaborat cu naziștii (suspiciune niciodată confirmată sau infirmată), avea să fie salvat de la pușcărie de filosoful marxist Tudor Bugnariu, soțul lui Dorli Blaga. Răsplata? Așa cum arată Dorli Blaga în memoriile publicate în revista Apostrof, după ce a văzut dosarul său la CNSAS, Șorban avea să devină unul din principalii informatori ai Securității împotriva lui Blaga și a lui Bugnariu – ultimul devenind din ce în ce mai suspect, cu cât național-comunismul avea să înlocuiască marxismul vulgar al anilor ’50”.
 
Când aruncați în presă „suspiciuni niciodată confirmate sau infirmate”, trădați statutul de cercetător pe care l-ați avut vreme de 22 de ani la „Europa Liberă”. Un post în care chiar am crezut. Sper că acolo n-ați recurs la aproximări și presupuneri spre a satisface jocurile cuiva. E impardonabil să afirmi că „Se pare că familia Blaga nu a fost singura victimă a lui Raoul Șorban”, sau să ridici la rang de certitudine o răfuială a lui I.D. Sârbu cu Raoul Șorban. Geneza conflictului o și precizați, preluând-o din „Scrisori către bunul Dumnezeu” de Ioan Dezideriu Sârbu: „De la Conferința de Istoria Teatrului am zburat, am fost zburat de un oarecare nobil ungur pe nume Raoul Șorban; acesta este unic în istorie – făcuse doi ani de Litere la unguri, o vară la o universitate mussoliniană, în Italia, dar nu avea licență…”.
 
Chiar, n-ați avut în vedere tonul excesiv polemic al lui I.D. Sârbu? Dacă nu simțul de cercetător, cel puțin termenii precum „zburat”, „oarecare nobil ungur”, „unic în istorie”, „o vară la o universitate mussoliniană”, ar fi trebuit să vă trezească, înainte de a cădea în penibila capcană a alegerii acestui citat. În ’48, aveați doar patru ani și n-ați știut cine hotăra pe-atunci, la Reforma Învățământului… Dar, o viață întreagă ați studiat totalitarismul și ați scris tratate despre promotorii lui. Indivizi de toate națiile și toate culturile. Profesorul Raoul Șorban era rector și venea după trei arestări. Nu i-am ținut lumânarea, dar, probabil, să nu fi fost un sfânt. Ca orice om, a fost supus și el greșelilor, mai ales în acele vremuri dramatice. E cale lungă până la a lua în serios aceste răutăți, prin care acest mare prozator și dramaturg, I.D. Sârbu, a încercat să se răzbune pe rectorul care a întemeiat Institutul de Arte. Iar concluziile supte din deget nu prea miros a știință universitară. E, mai degrabă, un fel de comentariu auzit la colț de stradă.
 
Prin citatul din I.D. Sârbu, vă asumați și afirmația că Raoul Șorban n-ar prea fi avut studii. Fals. Penibil. E bine să știți că, documentându-mă pentru o carte de dialoguri cu acest mare bărbat, am obținut informații directe despre studiile sale la Facultatea de Drept din Cluj, încheiate cu examen de licență, dar și despre cele de Istorie-Filosofie. Vă mai spun și o taină: i-am cunoscut colegi… Cât despre studiile sale de arte, ar merita să dați o fugă prin Italia, la Milano. Cercetați acolo arhivele Conservatorului „Giuseppe Verdi” (1930-1932) și pe cele ale Academiei de pictură Brera (1932-1934), dar încercați să aflați câte ceva și despre studenții lui Oskar Kokoschka. Sper că vă spune ceva numele acestui om… Mai interesați-vă și de relațiile sale cu alți mari artiști: Sándor Szolnay, Alexandru Ziffer sau Aurel Bernáth. Dacă a obținut și licența la Milano, chiar nu știu. Dacă a obținut-o, s-ar putea să fie în arhiva sa, dar și prin cine știe ce depozite ale Securității, „arestată”, împreună cu sute de documente, în desele descinderi în Casa Șorban. Mai există însă și o altă posibilitate, ca și-n cazul lui Aurel Ciupe, care a studiat în Franța, la Academia „Iulian”, una de reputație mondială. Peste ani, stând de vorbă despre anii de-atunci, a ținut să-mi spună: „…Când m-am întors de la Academia Julian, tata, om practic, mi-a cerut diploma… I-am spus că acolo nu se dau diplome, ci se învață. Dar el voia diploma!”. Or, acolo, în Italia, la Milano, Raoul Șorban chiar a studiat!
Prin 1986, spre toamnă, la una din întâlnirile mele cu maestrul Aurel Ciupe, în atelierul său de pe strada general Grigorescu, a venit și Raoul Șorban. S-au depănat amintiri cât pentru un roman, după care, pictorul Aurel Ciupe a ținut să-mi vorbească despre excepționalele merite ale profesorului Șorban în reclădirea învățământului artistic la Cluj. El este cel care a adus două mari personalități, asumându-și toate riscurile vremurilor „realismului socialist”: pe marele sculptor Ion Irimescu și pe celebrul dirijorAntonin Ciolan, împreună cu soția sa, toți reputați dascăli ai Iașiului, pe-atunci huliți de caracatița comunistă, care își întindea tentaculele peste tot, eliminând din calea lor chiar și marile valori ale neamului. Pur și simplu, chemându-i la Cluj, le-a salvat cariera, pentru că nu mai erau păsuiți să lucreze la catedră!
 
Spre onoarea lui, I.D. Sârbu a avut tăria să-i recunoască valoarea: „A făcut carieră la Istoria Artelor în București, l-am auzit conferențiind, nu era rău ca vorbitor. «Trăncănitor de arte abstracte» – cum îl numea un coleg mai rău de gură” (I.D. Sârbu, „Scrisori către bunul Dumnezeu”, Biblioteca „Apostrof” nr. 12/1996, pag. 160-161).
 
Mi-au mai vorbit despre profesorul Raoul Șorban și alți importanți cărturari. În 1946, când încă tragedia românilor ardeleni nu se încheiase, s-a aflat, pe alt plan, alături de studentul-călugăr Valeriu Anania. În anul 2001, când s-a lansat primul volum din ciclul „Student la Cluj”, au participat împreună, destăinuind amintiri din vremurile de-atunci. Erau în sală vreo 400 de oameni, iar pe scenă, în Sala mare de spectacole a Casei de Cultură a Studenților, alți colegi de generație ai lui Raoul Șorban: profesorul Cornel Opriș(azi, aproape de vârstă centenară), artista lirică Susana Coman-Bosica sau distinsa doamnă Elena Daniello, soția celebrului medic clujean Leon Daniello, nepoata lui Sextil Pușcariu. Toți oamenii aceștia n-au uitat despre rosturile lui Raoul Șorban în bătălia pentru România.
 
N-ați avut, poate, nici răgazul să-i răsfoiți cărțile, măcar titlurile lor. Câte? Peste 30, poate 40… Nici profesorul nu le-a numărat. Multe? Puține? Destule, domnule Michael, chiar dacă vreo 15 ani, din cauza unor denigratori precum dumneata, a tăcut. Citiți-i, cel puțin „O viață de artist, între München și Maramureș”. Ar merita, dincolo de „interviurile” luate pentru a întregi informațiile „Europei Libere”, să-l cunoașteți pe Simon Hollósy, mai ales că, la mai bine de o jumătate de veac distanță, ați respirat același aer al Münchenului. Cumva, profesorului Șorban i-ați agățat tinicheaua de „șovin” și pentru faptul că n-a acceptat preluarea acestui mare artist, Hollóssy, în patrimoniul maghiar?! Atunci, aveți dreptate…
 
Ce l-a apucat pe Șorban să sape în istorie, pentru a găsi adevăruri și a desființa minciuni? Putea s-o lase așa, cel puțin și în respect pentru amintirile ce vă leagă de lumea ungurească a bunicii dumneavoastră care a trăit zile atât de senine la Budapesta. Ce i-a trebuit lui Șorban să schimbe povestea școlii de la Baia Mare și să dovedească faptul că Simon Hollósy nu era ungur, ci armean, pe care, de fapt, îl chema Corbul. Simion Corbul… Ce nemaipomenit ar fi fost ca-n cei 22 de ani cât ați slujit Europa Liberă s-aveți inspirația să căutați urmele acestui mare pictor la München!
 
Vă îndeamnă, poate, la o lectură profundă a operei celui pe care l-ați omorât a doua oară la vreo zece zile de la înmormântarea care a avut loc în cimitirul „Dealul Florilor”, din Dej, recomandarea acad. Virgil Vătășianu: „În contextul literaturii de specialitate, o carte ca aceasta – originală și cuprinzătoare – vine să tălmăcească, cu o incontestabilă autoritate, pe de o parte, un capitol neglijat de istoria noastră de artă, pe de alta, opera unui mare pictor, activ la München și în Maramureș între anii 1880-1918. (…) Raoul Șorban – dispunând de o bogată și îndelungată experiență, de un limbaj clar, sugestiv, și de o participare vibrantă – reușește să impună atenției noastre, un pictor a cărui operă a avut meritul de a fi pregătit și impulsionat un climat artistic nou, cu bogate resurse de inspirație”.
 
V-a supărat, poate, și dezvăluirile pe care le-a făcut, cu demnitate, Raoul Șorban, despre cel care a scris, cu siguranță, cea mai injurioasă carte la adresa românilor, în rândul cărora, vă includ și pe dumneavoastră. E vorba de romanul „Împotmolirea” („Zátony”). Autorul, sub pseudonimul Mózes Székely, în fapt fostul teolog reformat și mic moșier din Dej, Daday Lorant, după o puternică și energică acțiune antievreiască, a declanșat o nu mai puțin fermă campanie antiromânească, pentru care Justiția românească l-a condamnat la șase luni de închisoare. În vremea Diktatului, pentru „meritele” anterioare, a fost numit inspector școlar al județului Someș, calitate în care a îndepărtat toți învățătorii români din școlile unui județ locuit în proporție de 87 la sută de români. El este cel care a propus „soluția finală” pentru „rezolvarea eficientă a chestiunii valahilor, care se înmulțesc ca iepurii”. A propus și metoda: „să fie smulse din măruntaiele femeilor valahe făturile lor scârboase…”. Era anul 1943, iarna. Acest criminal a devenit erou al Lexiconului maghiar, iar după eliberare, primar al Dejului. Stupefiant! Profesorul Șorban n-a rămas spectator. A reacționat și a deranjat. N-a putut suporta nici obrăznicia udemeristă de a-i ridica acestui criminal un monument. Dar câte astfel de fapte nu l-au cutremurat! Îmi destăinuia adesea dramele sale… Când contele Bánffy trata în numele „mișcării comuniste ilegale” cu Horthy și cu Dálnoky, comandantul unui corp de armată, și soldații unguri ai acestuia, dezlănțuiau la Sărmaș una dintre cele mai oribile crime colective ale secolului douăzeci: în noaptea de 16 spre 17 septembrie 1940, 126 de evrei, toți câți locuiau în Sărmaș și-n zonă, au fost uciși! Cu ei, au fost lichidați și români, între aceștia aflându-se și tatăl cunoscutului actor Ovidiu Iuliu Moldovan.
 
De-aici au venit neliniștile umanistului Raoul Șorban. Și de la Sărmaș, și de la Ip, și de la Trăznea, și de la Sucutard, și de la Mureșenii de Câmpie. De peste tot unde minți bolnave au săvârșit crime inimaginabile. De aceea s-a zbătut să-și respecte statutul de OM!
 
Ultrașovinul Raoul Șorban? Eroare, don’ Michael!
  
E o afirmație ce ar putea veni doar din partea unui diletant în judecarea oamenilor sau a unuia cu porniri fixe și prea puțină cultură. În cazul „Raoul Șorban”, un cercetător cocoțat pe scaunele înalte ale unei universități de talia celei din Cluj-Napoca, nu! Argumentele: „colaborarea cu Ilie Ceaușescu, în a cărui revistă de așa-zisă istorie tocmai publicase un articol ultrașovinist, cu stridente note antimaghiare”, „…și alte publicații – printre ele una pusă în circuit de către nu mai puțin ultranaționalistul Josif Constantin Drăgan înainte de căderea comunismului”, cărora le-ați mai adăugat cariera politică de după 1989, a lui Raoul Șorban. Oferiți și explicații, care v-au întărit convingerea că verdictul de „naționalist” are acoperire: a fost membru al Partidului Socialist al Muncii verdeț-păunescian, iar apoi, membru al Partidului România Mare…
 
E uimitor cât venin ați adunat în primii 17 ani de viață, pe care, iată, îl vărsați și spre oameni care nu merită acest tratament. Ați coborât mult prea jos, în vecinătatea josniciei. Oamenii vă judecă nu ca pe o țață. pe care o mai și iartă, ci ca pe un mare dascăl, care pregătește România pentru buna-viețuire în lumea Europei. Ați auzit dumneavoastră de un partid „verdeț păunescian”? Eu, nu. Știam doar că Ilie Verdeț a fost „șef” de partid, iar Adrian Păunescu o importantă personalitate a culturii românești, dar și un om angajat ferm pentru destinul neamului românesc. Un om care niciodată nu și-a ascuns nici crezul, nici trecutul. A lăsat o operă demnă să treacă de vama timpului și a spațiului planetar, în vreme ce chiar și numele „accidentului” Michael Shafir, la nici o zi după plecarea pe urmele lui Raoul Șorban, va fi uitat pentru totdeauna. Îl mai acuzați pe Raoul Șorban că i-ar fi găsit merite lui Antonescu în salvarea evreilor. Prin faptul că-l înfruntați fără argumente, în calitatea de cercetător pe care o aveți, nu convingeți. Explicați-vă poziția. Cercetați argumentele profesorului Șorban și analizați-le critic, nu cu porniri ultraviscerale, ca să vă folosesc propriul sistem de etichetare. Și ar fi meritat s-o faceți câtă vreme era în viață, asigurându-vă că aș fi fost unul dintre cei dispuși să modereze o întâlnire Shafir-Șorban. Chiar, vă-ntreb din nou: de ce-ați așteptat, ca un cioclu, la colț, moartea profesorului Raoul Șorban pentru a vă scoate pistolul și a-l secera, deși era căzut?! Sunteți un laș, maestre Shafir. Până și-n război sunt reguli umane: în soldatul rănit, n-ai voie să mai tragi. Devine prizonier… Te condamnă legile umanității, scrise și nescrise! Dacă Dumnezeu i-a dat zile, n-ai voie să i le iei. Dumneavoastră ați tras cu pistolul într-un mort, i-ați întinat memoria, cu o sălbăticie practicată poate doar în triburile în care n-a pătruns civilizația. Este acuzația pe care v-o aduc toți cei care v-au citit insolentul „În loc de necrolog”… Aplecați-vă, cercetați și acuzați în deplină cunoștință. Să fiți credibil. Altfel, oamenii vor ridica din umeri și se vor întreba „de fapt, ce vrea ăsta?”. Și iar vor zbura imaginațiile spre vremurile fericit trăite de bunica dumneavoastră, în Budapesta natală. Și ar fi păcat!
 
Nu uitați nici alte câteva amănunte. Raoul Șorban, cu spiritul său de dreptate, n-a putut rămâne pasiv la dramele celor peste 2.000.000 de conaționali, rămași în teritoriul cotropit de unguri, în Ardeal. I-a fost dat să vadă cu ochii săi noua ediție istorică a suferințelor românești, provocate de șovinismul unguresc, pornit să stingă, cu toate mijloacele, orice pâlpâire de aspirație la existența națională a românilor. Aceste elemente au marcat o nouă etapă în evoluția lui Raoul Șorban. În 1942, el a fost arestat și închis la Miskolc, alături de alți tineri – evrei, români, slovaci, ruteni și cehi, devenind unul dintre prigoniții oficialităților din Regatul Ungar. De ce? Dincolo de argumentele vechi, s-au mai adăugat și alte cauze: el, Raoul Șorban, a devenit principalul organizator al vieții artistice a românilor! A întemeiat și condusEditura Românească din Ardealul de Nord – E.R.A.N., a fost secretar de redacție al unicului ziar românesc din Ungaria, Tribuna Ardealului, al cărui director fusese providențialul Prof. dr. Emil Hațieganu. Tot acest om, atât de nedrept hulit de dumneavoastră, a organizat Sindicatul Mixt al Artiștilor, Scriitorilor și Ziariștilor. A fost profesor universitar, decan, directorul Conservatorului și rector al Institutului de Arte din Cluj. A fost pictor și, împreună cu acad. Virgil Vătășianu și prof. univ. dr.Gyula Szabo, a organizat primul Salon de Artă Plastică al Transilvaniei. O vreme a fost chiar și pictor-scenograf la Teatrul Național din Cluj.
 
Veți accepta, domnule Michael Shafir, că era mai bine ca înainte de a vă înarma rudimentarele pistoale, să cercetați ce-a făcut acest distins profesor universitar. Găseați, poate, și un cuvânt bun, revizuindu-vă pornirea primară: „Raoul Șorban a decedat la venerabila vârstă de 94 de ani. Venerabilă a fost însă numai vârsta, nu și controversata personalitate a dispărutului”. Și, tot mai sper că veți avea tăria morală să corijați ce se mai poate corija, fie și în fața propriei conștiințe. Mai ales după ce veți parcurge câteva din cele peste 40 de cărți ale sale, fie „G.A. Boltraffio” (Milaano, 1935); „Tonitza” – Scrieri despre artă, prefațată de Tudor Arghezi (București, 1962 și 1965); „C. Baraschi” (Ed. Meridiane, 1965); „Th. Pallady”, „Aurel Ciupe”, „Aurel Popp” (1968), „Frederich Bömches” (1974); „Szervátius” (1973); „Vide” (1982); „Ter Borch” (1985); „O viață de artist între München și Maramureș” (1986).
 
Mai stați de vorbă și cu puținii oameni care l-au cunoscut îndeaproape. În Israel trăiește Alexandru Anca, publicist român, coleg cu Raoul Șorban la Tribuna Ardealului, unicul ziar românesc care apărea în vremea Diktatului de la Viena. Dați o fugă acolo și-l veți găsi la Hedera. Căutați-l la Cluj-Napoca pe profesorul universitar Virgil Salvanu, a cărui admirație pentru omul hulit atât de urât de dumneavoastră, îl îndeamnă spre ideea realizării unui monument, în vreme ce foarte mulți clujeni așteaptă ca numele său să fie purtat de o stradă importantă a Clujului. Ar merita să-i știți și gândurile profesorului Crișan Mircioiu, ale lui Florin Piersic, sau ale lui Dorel Vișan. Eu am fost un pic mai norocos: în întâlnirile mele cu alți mari bărbați care l-au cunoscut bine pe Raoul Șorban, am aflat alte fapte remarcabile, pe unele consemnându-le în cărți deja publicate. Mă gândesc la Francisc Păcurariu (colegul său de redacție), laGeorge Sbârcea, alt coleg și prieten al său, la scriitorul Vasile Copilu-Chiatră, la cel mai important publicist clujean al jumătății veacului trecut, Miko Ervin, prof. dr. Coriolan Tătaru, fostul rector al Academiei de Înalte Studii Comerciale din Cluj, sau prof. dr. Victor Jinga, fost ministru al Cooperației, în vremea când Raoul Șorban era șeful de cabinet al Rezidentului Regal al Ținutului Someș.
 
Citiți, domnule cercetător! Documentați-vă și apoi așezați-vă la masa de lucru. Încercați să vă lepădați de impulsurile primare și chiar de șoptitorii de subiecte la comandă. Și din cartea ultimă a lui Raoul Șorban – sunt convins că vom avea șansa să asistăm și la momentul apariției altora, postum – aveți multe de înțeles despre viața exemplară a acestui om. În preajma apariției ei, am stat de vorbă cu Raoul Șorban, înserând câteva pagini și în volumul „Dialoguri cu Raoul Șorban” (Ed. Anotimp Oradea, 2002):
 
– Ce nume va avea?
– „Invazie de stafii”…
– …Și mesajul?
– Să nu uităm trecutul! E foarte important. Mai ales, că mașina politică merge spre a uita. Este posibil să poarte și un subtitlu: „Însemnări și mărturii despre o altă parte a vieții”. Cea pe care eu n-aș fi vrut s-o trăiesc.
– Vă temeți de stafii?
– Nu. Nu m-am temut în viața asta de nimic, decât de eventualele slăbiciuni ale mele, sau de eventualele mele comodități…
– Este o carte autobiografică?
– Va fi o carte despre o lume trăită…
*
 
Raoul Șorban, omul pe care l-ați luat la țintă chiar în mormânt, convins că veți țopăi în voie pe cadavrul său, n-a inventat fapte. Le-a trăit. Sunteți chiar atât de enervat că a ținut să le transfere memoriei omenirii, spre a fi cunoscute?
 
În ce vă privește, cu un pic de imaginație, vă cam puteți închipui ce cred despre dumneavoastră, cei din preajmă, sau mai de departe. Expresii ca „antiromân”, „ultrașovin”, „rău din naștere”, sunt între cele mai blânde. Eu cred însă în onestitatea care vă caracterizează, iar episodul „Raoul Șorban” rămâne doar o rătăcire. Că vă luptați pentru adevărul despre holocaust, meritați să culegeți admirația oamenilor de bună credință, dar și aprecierea poporului evreu, din care v-ați născut. Fără să vă poată pune cineva eticheta de șovin. E prea mult. Să nu negați însă că nu vă bateți pentru dreptatea evreimii. Chiar dacă, cum cârcotesc unii, a ține la propria nație, fără a le nesocoti pe celelalte, înseamnă să fii naționalist… Dacă e așa, atunci profesorul Raoul Șorban a fost un naționalist. Nu s-a ferit să afirme că a fost un om de stânga, chiar dacă provenea dintr-o familie cu moșii întinse în Ardeal, pe Valea Someșului. Fără să se răsfețe în bogăție, mai ales că la vârsta de 11 ani a rămas orfan…
 
S-a opus cu fermitate revizionismului unguresc!
  
Apar ca ciupercile după ploaie cărțile revizioniste ungurești, după un program bine concertat. Strigătul lui Raoul Șorban, de stopare a acestui „fix”, care datează încă de la Marea Unire a Românilor, n-a fost niciodată îndreptat împotriva poporului maghiar, ci a grupurilor de nebuni, care tulbură viața și liniștea acestei părți a Continentului. N-a fost și nici nu s-a considerat vreodată politician. A fost un om care, prins de valuri, a încercat să ajungă la mal. Și nu i-a fost ușor. A pătimit mult, mai mult decât dumneavoastră, puștiul care, la 17 ani, se zice, că ar fi blestemat pământul românesc și a plecat în Israel. El n-a avut unde să plece. A rămas aici, în singura lui țară… Știți, desigur, zbaterea lui de întemeiere a Institutului de Arte din Cluj. Era în anul 1948… Peste un an, prin octombrie, pictorul Zoltán Kovács, rectorul Institutului de Artă Maghiar, pentru a duce la îndeplinire un program revizionist, l-a denunțat pe Raoul Șorban la Regionala P.C.R. (unde șef de cadre era Marcinkievics) și la Ministerul Învățământului (unde director general era Öcsi Tóth) cum că și-ar fi ascuns din actele de cadre, originea socială de nobil și moșier. Denunțul a fost susținut și de șeful de cadre al Institutului, István Szekely, despre care, mai târziu, avea să se afle că ar fi fost șef în Partidul Crucilor de Săgeți din Ungaria, de orientare nazistă. Urmarea? A fost destituit și trimis să lucreze ca vopsitor, la o cooperativă din Cluj, de unde, peste un an, a fost dat afară. Se apropia ziua stabilită a arestării: 10 iulie 1952. De el, avea să se ocupe de acum „tovarășul căpitan Barany”. Erau pașii mărunți spre împlinirea unui plan urzit de Edgár Balogh, de a elimina Institutul de Arte, condus de Raoul Șorban, încât Clujul să devină capitala culturală a maghiarimii din România. Șorban voia altceva: Clujul să rămână al tuturor! Din acea încrâncenare absurdă, a rezultat, după rețetele vremii, condamnarea de 4 ani de detenție a rectorului Raoul Șorban!
 
Sunteți total descoperit, domnule Shafir! Dacă, în urmă cu câteva decenii, ați fi avut intuiția, prin mijloacele care vă erau la îndemână, să stați de vorbă cu Iosif Bălaș din Cluj, ați fi avut șansa să cunoașteți direct ce a făcut Raoul Șorban pentru salvarea evreilor. Omul acesta l-a cunoscut, în închisoare, pe un subofițer din cadrul Gestapoului din Cluj, care, trecând cu misiuni oficiale peste Feleac, la Turda, a fost unul dintre cei care au răspuns chemării profesorului Șorban. El a trecut peste graniță mai multe grupuri de evrei, concentrați în detașamente de muncă forțată. Salvarea evreilor avea, în acele împrejurări dramatice, o cale unică: România. Până la urmă, a fost prins, arestat și închis într-un penitenciar din Ungaria, în așteptarea judecării. Acolo, în închisoare, era și Iosif Bălaș, condamnat la 10 ani. I-a spus clujeanului că știa ce-l așteaptă, dar că nu regretă nimic. Își făcuse doar datoria de om, salvând oameni de la moarte. Omul acesta, care a răspuns apelului lansat de Raoul Șorban, a fost condamnat la moarte și executat chiar în curtea închisorii, în fața deținuților, ca un avertisment: cine face ca el, tot ca el va sfârși! Se numea Wilhelm Müller și era din Zwentendorf, din Austria, dar avea rădăcini la Bistrița, în Transilvania. E încă un moment trist din viața Ardealului.
 
Ați cunoscut vreodată „Cazul Balogh Edgár”? Erau și-n vremurile postbelice cât și-n cele ale Diktatului de la Viena „Shafiri”, gata de dat lovituri nimicitoare. Cei doi, Șorban și Balogh, se-ntâlneau la o cafenea, pe strada Ferdinand de azi. El, Balogh, era omu’ zilei, purtând toate decorațiile pe care le-a zămislit statul socialist, în vreme ce Raoul Șorban era muritor de foame. N-avea slujbă, nici casă n-avea. Era hulit, pentru că puterea se afla în mâinile comuniștilor și securiștilor unguri și evrei. Și unii, și alții, îi reproșau că nu s-a pliat pe vrerile lor, păstrându-și cu fermitate poziția de român. El n-a trădat. La o astfel de întâlnire, a vrut să-l înduplece pe Balogh, pe-atunci redactor șef al revistei Korunk, în mare vogă, să intervină pentru salvarea lui Aurel Socol. Era grav bolnav, cardiac, exclus din avocatură și trimis să-și câștige pâinea, la munca de jos: dulgher pe un șantier! Nu i-a cerut să-l susțină pentru o slujbă înaltă, ci pentru una de simplu funcționar. Știți ce i-a replicat „ilegalistul” Balogh Edgár? Că „nu-i treaba lui, nici a alor mei (n.n. – a ungurilor!), ci a voastră, a românilor”. Balogh îl știa. Se cunoșteau… Nu i-a păsat. Privea totul, ca și azi U.D.M.R.-ul, din perspectivă ultrașovină.
 
Chiar, domnule Shafir! De ce n-ați scris o singură frază în care să-i dați dreptate și acestui om, mai ales că, după apele în care v-ați scăldat, ați înțeles că nu există nici negru-negru, nici alb-alb?! Așa, ați dat apă la moară celor care vă acuză și pe dumneavoastră, și pe Randolph, și pe Wiesel, că sunteți în slujba Budapestei, plătiți să faceți aceste jocuri antiromânești, pentru a scoate basma curată Guvernul Ungariei din vremea Diktatului de la Viena. Cel care ar trebui să poarte marile răspunderi pentru „holocaustul” atât de mult mediatizat.
 
În Maramureș, românii au făcut front comun pentru salvarea evreilor!
 
Știți, desigur, câte ceva din Istoria Românilor, chiar dacă atunci, în vremea Diktatului de la Viena, băteați la ușa lumii, de acolo, din burta mamei. Era anul 1944 și erați la București. Știți, desigur, că Maramureșul românesc era ocupat de cizma ungurească, iar ordinele Budapestei erau ascultate, sub amenințarea puștilor, pe tot teritoriul Ungariei. Ca să pricepeți „vina” românilor, vă voi povesti o întâmplare petrecută în Maramureșul istoric, în urmă cu trei ani.
 
Era anul 2004… Spre sfârșitul lui august, eram la Rozavlea, la Festivalul „Roza Rozalina”, invitat de primarul ing. Gheorghe Vișovan, într-un fel, chiar ca fiu al comunei. Aici eram în anul 1940, împreună cu toată familia, tata fiind șef de post. În fața invaziei ungurești, el a fost cel care a pus în practică planul de evacuare. Camioanele cărau agoniseala fruntașilor români ai Rozavlei, spre gara de la Baia Mare, iar de aici, urmând să fie dirijată mai departe, spre țară. O tragedie care n-a ocolit nici chiar statuile. Cu trenul în care a fost evacuată și familia mea, în unul din celebrele „bou-vagon”, și-a început exilul chiar și statuia lui Vasile Lucaciu, salvată astfel de la dinamitare, spre a nu avea soarta altor semne și simboluri românești, cum au fost monumentul lui Mihai Viteazul de la Guruslău, sau troița lui Baba Novac de la Cluj.
 
În ziua aceea, Rozavlea își chemase acasă și fii, indiferent de unde ar fi fost ei. Programasem câteva intervenții în direct, de la fața locului, pe postul de Radio Cluj, între care și una de o oră. Seara, la sala specială de nunți și ceremonii comunitare, invitasem bătrânii satului, cei trecuți de 80 de ani… Veți vedea și de ce! Am trăit atunci la Rozavlea un eveniment unic: am întâlnit o echipă israeliano-americană, de vreo 20 de persoane, venită să realizeze un film comandat de o Casă de Filme din New York.
 
Atunci am aflat povestea. O poveste-reportaj, o poveste-carte, o poveste-film. O poveste senzațională, începută prin anul 1996, la Haifa, în Israel. Se pornise Campania „Holocaust în România”, și jurnaliștii din Israel, în atacarea subiectului „gras”, au pornit la atac. Episodul „Haifa”, a fost cel dintâi care a făcut ocolul lumii. Într-o zi din anul 1994, doi jurnaliști din Haifa băteau la poarta unei familii de evrei veniți din Maramureșul românesc. Au bătut la ușă, și după un timp, le-a apărut în față o bătrână trecută de 80 de ani, care s-a prezentat „Perla”. Tema „băieților” era clară: să dea în vileag holocaustul românesc. Biata femeie, i-a privit mută. Ei, jurnaliștii, dar și lansatorii ideii, nu prea aveau habar de geografia… politică a Europei, și nici de drama românească impusă de Diktatul de la Viena. I-a lămurit până la urmă… octogenara „Perla”. Când biata femeie a-nceput să le vorbească despre comportamentul românilor, nefericiții jurnaliști au crezut că se află pe o altă planetă: „Nu, domnilor, românii din zonă au făcut tot posibilul să ne salveze. Ne-au îmbrăcat în hainele lor maramureșene, au încercat să ne ascundă și chiar să ne salveze din ghetouri, unde ne-au adus apă și mâncare”. Replică neașteptată!
 
Așa a-nceput povestea familiei lui Eizick Shimshon din Rozavlea – Maramureș, un sat aflat la vreo 20 și ceva de kilometri de Sighetul Marmației. Când avea 53 de ani, Eizeck, a trăit un moment aparte. Soția sa,Batia Ovici, i-a adus pe lume al zecelea copil zdravăn, sănătos, cu greutatea de peste 3 kilograme și înălțimea de 50 centimetri. O fetiță normală, așa cum doar 2 dintre ceilalți 9 au mai fost. Șapte au fost pitici și n-au depășit niciodată înălțimea de 90 de centimetri.
 
Când jurnaliștii au auzit de povestea celor șapte pitici ai familiei Shimshon, au tresărit și-au pornit să scrie un reportaj cu titlu de senzație: „Cei șapte pitici de la Rozavlea – România”. Numai că nu le prea ieșea misiunea de a înfierea holocaustul pus pe seama românilor. Oricum, reportajul publicat de Eliot Negev în „Sunday Telegraph” a făcut senzație, fiind preluat și tradus în peste 40 de publicații de pe toate continentele.
 
Perla le-a vorbit nu despre holocaust, ci despre omenia românilor din Maramureș și despre armonia care a existat între români și evrei până la instalarea regimului unguresc de ocupație. Le-a povestit cum le-a dat haine maramureșene și i-a ascuns cum au putut, pentru a nu-i prinde spre a fi duși în lagărul de la Dragomirești. Le-a mai spus că și acolo au încercat să-i ajute: le-a adus apă și mâncare. Fapte care aveau apoi să fie consemnate într-o carte întreagă, scrisă la solicitarea editurii „Econ” din München de Eliot Negev și Yehuda Koren: „In Herzen waren wir Riesen”, purtând și adnotația „Uber Lebensgeschichte einer Liliputanerfamilie”. O carte despre viața unei familii de pitici din România.
 
Poveste adevărată, domnule Shafir! La Cluj, între cei care au scris-o, a fost și Raoul Șorban. La Rozavlea și-n tot Maramureșul, au fost alți Șorbani. Mi-a fost dat să fiu martor ocular al unei tulburătoare reconstituiri în comuna de pe malul Izei, unde s-a născut familia Shimshon, care deținea multe magazine în zonă. Echipa de filmare, una complexă, a filmat câteva zile în șir regizoarea americancă Debbie Bruckman și producătorul Ilan Kirmaier (evreu născut în România, un foarte competent cunoscător al subiectului!). Au fost clipe extraordinare. Echipa de filmare, la care s-au atașat și autorii cărții, a reconstituit vremea de odinioară, când părinții și cei zece copii trăiau în liniștita Rozavlea, înainte ca autoritățile de la Budapesta să-i trimită în lagărele morții. Au regăsit Casa piticilor, casa rituală, iar dincolo de Iza, cimitirul. L-am văzut emoționat pe primarul Gheorghe Vișoran, cu eșarfa tricoloră pe piept, depunând o coroană de flori la mormântul familiei Shimshon. Încercați să vă imaginați și întâlnirea cu bătrânii satului, cei care au cunoscut celebra familie de evrei, decimată în bună parte în cuptoarele morții de la Auschwitz.
V-am povestit acest episod – urmat de drumurile echipei de filmare spre Sighetul lui Elie Wiesel, apoi spre Budapesta bunicii dumneavoastră și, mai departe, spre Auschwitz. Știu că o tânără regizoare s-a documentat amplu despre acest subiect și la Cluj-Napoca. Profesorul Șorban, nu mai este, dar sunt zeci de cărți și documente, rămase mărturii despre vremurile tulburi când norii negri au întunecat cerul Transilvaniei. Cine neagă aceste fapte, este de totală rea-credință, urmărind interese străine adevărului. O echipă din care, alături de Randolph Braham și un oarecare Bogdán Tibor, alt condeier cu pană otrăvită de minciuni, ați făcut parte și dumneavoastră.
 
Tot mi-e greu să pricep ce v-a mânat spre acest condamnabil atac asupra unui om, aflat de nici zece zile înmormântat. Să vă fi supărat fermitatea cu care a apărat memoria celor oameni, uciși de Albert Wass, la Mureșenii de Câmpie? Pentru crimele de-atunci, din 23 septembrie 1940, Tribunalul Poporului din Cluj l-a condamnat la moarte. Și pe el, și pe tatăl lui. Doi criminali. Și Tribunalul de la Budapesta le-a dat aceeași pedeapsă: condamnare la moarte. A fugit, a ajuns în America, unde, mult prea târziu, mustrat de conștiință, și-a ciuruit capul cu gloanțe. Oricât de greu atârnă Ordinul Republicii Ungare la gâtul tovarășului dumneavoastră de idealuri, Randolph Braham, înmânat chiar de președintele Árpád Göncz, spre care onor, probabil, tânjiți și dumneavoastră, cu destulă invidie, e nevoie și de onestitate, de bun simț. Strălucirea „Ordinului” l-a orbit. S-a făcut preș, preamărind personalitatea umanistă și literară a luiÁrpád Göncz, „uitând” subit cărțile sale revizioniste, una dintre ele retipărind-o chiar în timpul mandatului de președinte al Ungariei. Fie să citez doar câteva rânduri din pledoaria acestui traficant de conștiințe, care a fost Árpád Göncz: „Națiunea ungară este gata în orice clipă să ia arma în mână pentru a-și exercita acest drept (n.n. al națiunii maghiare asupra întregii Transilvaniei) sacrificându-și chiar viața în luptă, fiindcă fără Transilvania nu poate exista un stat ungar, nici o misiune ungară și nici viață ungurească”. Astfel de idei a slujit acest analist și specialist în Holocaust. Cu astfel de aberații, evident, Raoul Șorban n-a putut fi de acord. N-a acceptat nici lipsa de elementar bun simț a celor care au sărit la atac împotriva celor care n-au intrat în corul antiromânesc. Fie să mă gândesc doar la Rabinul-șef al României, Alexandru Șafran și la Șef-Rabinul Clujului din anii Diktatului de la Viena, Moshe Carmilly-Weinberger. E dureros. E o blasfemie… Cum tot blasfemie e să negi fapte evidente, cum au fost cele privind participarea lui Raoul Șorban la salvarea evreilor din Transilvania de Nord vremelnic ocupată de armata ungurească.
 
Să vă fi lezat poziția sa față de reinstalarea la Arad a Grupului Statuar „Hungaria”, într-un Parc al Reconcilierii? Monumentul celor 13 generali, nu poate fi unul al Reconcilierii. Este, de fapt, cum susținea profesorul Raoul Șorban, Monumentul „Hegemoniei rasei ungare”. Din memoria românilor nu s-a șters holocaustul unguresc, care a dus la săparea a 40.000 de morminte. Șorban, n-a tăcut. Locul acelui monument, altfel o adevărată operă de artă, nu putea fi acolo unde a fost așezat cu aprobarea primului-ministru Adrian Năstase… Un gest făcut împotriva voinței unui popor, care, a găsit o singură cale de pedepsire: n-a mai votat „puterea” care i-a nesocotit voința.
 
Raoul Șorban s-a războit și cu fărădelegile UDMR-ului. A ținut la neamul lui, dar n-a făcut nici un gest nepotrivit față de alte neamuri. De fapt, vă-ntreb din nou: ce-aveți cu profesorul Raoul Șorbaan, domnule Michael Shafir?! Cum dumneavoastră țineți la neamul din care vă trageți, așa ține și Raoul Șorban la neamul românesc. Este neamul lui. Este o conștiință plină de demnitate, pe care orice om cu bun-simț trebuie s-o respecte. Iar cei ce-o întinează, vor primi, cu siguranță, blamul istoriei.
 
Beția cuvintelor nu ține loc de argumente!
 
Culeg cuvinte din „dizertația” dumneavoastră: „I-am reproșat colaborarea cu Ilie Ceaușescu, în a cărui revistă de așa-zisă istorie tocmai publicase un articol ultrașovinist, cu stridente note antimaghiare”; „Șorban a fost și a rămas până la ultima suflare un șovin. O dovedesc și alte publicații – printre ele una pusă în circuit de către nu mai puțin ultranaționalistul Iosif Constantin Drăgan înainte de căderea comunismului”; „Institutul Yad Vashem are cunoștință de această impostură, dar se pare că nu dorește să se pună în penibila situație de a-i retrage titlul”…
 
Vă preocupă și punerea la punct a „nealiniatului” la ideile și ideologia dumneavoastră, a lui Victor Roncea, care, presupuneți că ar fi semnatarul unui necrolog (și nu al unui „În loc de necrolog”, ca al lui Michael Shafir!), în care „și-a permis” să scrie „În ultima perioadă a vieții sale, tinerii apropiați ideilor naționale îl numeau un «sfânt între oameni»”. Și conchideți, plin de triumf: „…despre ce este sfânt pentru prezumtivul autor voi scrie în altă publicație. Și chiar foarte curând”.
 
Scrieți, domnule Shafir. Când terminați pixul, cumpărați altul nou. Merită. Ardelenii v-au oferit vreo 3.000 de dolari. Suficienți și pentru pixuri. Scrieți cât vă ține pixul. Dar, cât de cât, respectați-vă și statutul de cercetător. Posibilele erori ale unui jurnalist, le mai poți scuza. Gafele unui mare cercetător, nu. Cum adică? Nu primează ce a scris cineva, fie într-o revistă sau alta (cu, sau fără viza ideologică a lui Shafir!), ci asocierea cu nume pe care le decretați… „ciumate”? Scrieți, dar și gândiți. Oricum, încercați să vă convingeți că beția cuvintelor nu ține loc de argumente. Cu atât mai puțin ficțiunile sau goana după lauri. Nu fiți invidios pe Braham. Medalia pe care i-a dăruit-o chiar șeful suprem al Ungariei, Arpád Göncz, i-a cocoșat binișor conștiința, aruncându-l spre gunoaiele acestor timpuri, în care, căutând tot ce este mai urât, se uită că sunt și destule fapte care nu țin de astfel de granițe și viziuni. Iar de la cei, ca dumneavoastră, care ați făcut parte din celebra „Comisie Wiesel”, oamenii așteaptă decență și echilibru, nu calități specifice agresorilor. Că, altfel, se pot înmulți afirmații gen „Cu așa oameni, așa Comisie”! Și e păcat. Nu, domnule Shafir?
 
Păcat că n-ați ajuns să-l cunoașteți pe compozitorul Harry Maiorovici, a cărui admirație față de Raoul Șorban, era fără limite. Și a lui, și a Evei Katona, soția sa, amândoi supraviețuitori ai lagărelor de exterminare: Harry la Meidling, iar Eva, la Auschwitz. Au iubit Israelul, dar au respectat România, căreia, acest mare artist, Harry Maiorovici, i-a dăruit muzica pentru peste 110 de filme, între care și pentru filmul de notorietate „Moartea căprioarei”, după poemul lui Labiș. Harry Maiorovici este autorul cantatei Kaddish, despre tragedia holocaustului, cu versuri recitate de Eva Katona. O familie care n-a acceptat niciodată holocaustizarea României, vorbind admirativ despre implicarea românilor ardeleni în ocrotirea și salvarea evreilor. Chiar dacă nu ați avut șansa să-l cunoașteți, ați fi avut obligația morală, înainte de a-l împroșca pe Raoul Șorban cu noroi, să vă documentați. Cu o elementară documentare, ați fi evitat „spectacolul” penibil în care v-ați aventurat, pentru motive pe care, probabil, a trebuit să le slujiți.
 
Pentru a vă limpezi gândurile și a vă spăla rușinosul atac la cadavrul lui Raoul Șorban, încercați să-i găsiți pe cei câțiva colegi de acțiune din vremurile de atunci. La Cluj-Napoca trăiește încă doctorul Ioan Macovei. Are 95 de ani și memoria vie. Vă poate spune tot ce vă interesează despre „ținta” Raoul Șorban, în care trageți fără discernământ, din toate pozițiile. Ar merita să mergeți, cum v-am mai sugerat, și-n țara-mamă, unde, abătându-vă pe la Hedera, v-ați putea întâlni cu Alexandru Anca. Au suferit împreună în vremurile ocupației horthyste, lucrând la unicul cotidian de limba română, Tribuna Ardealului. S-a atașat trup și suflet de cauza românilor, realizând rezistența prin cultură în fața tragediei tâlhărești, provocată de guvernul de la Budapesta. Cel care a gratulat entuziasmul antiromânesc al colegului dumneavoastră de „Comisie Wiesel”, e Randolph Braham. Poate îl iubiți și pe Lorand Dadai. Profesorul Șorban l-a dezavuat. El a fost autorul cărții „Mincs Kegyelem”, pe care a semnat-o cu pseudonimul Dücsö Csaba. Criminal, instigator la crime… Și el a primit onorurile Budapestei, ale cărei programe le-a slujit exemplar.
 
Unii încearcă să vă pună în cârcă tot o astfel de slujire, în memoria Budapestei natale a bunicii dumneavoastră și a bunei colaborări pe care ați avut-o în timp. Oamenii aceștia, știindu-vă preocupat de cercetarea Holocaustului, cred că ați dovedi corectitudine dacă ați cerceta și holocaustul trăit de românii din Ardeal, dar și dacă v-ați arăta, cât de cât, preocupat de vinovații de drama evreilor care au trăit pe teritoriul Ungariei în anii 1940-1944. Care, sub nici o formă, nu sunt românii! V-ar fi de folos și o întâlnire cu fostul prefect al județului Someș, Gheorghe Neamțu. Trăiește, e lucid, scrie o nouă carte despre vremurile trăite. Vă pot conduce să vă documentați pe viu.
 
Oamenii aceștia, care au făcut istorie, vă pot spune cu precizie cine a fost Raoul Șorban. El s-a opus cu înverșunare „soluției finale” aplicată de aparatul de stat al Regatului Ungar. E de neînțeles cum un cercetător de talia dumneavoastră, domnule Michael Shafir, poate să rămână indiferent în fața memoriei celor 618.000 de evrei din Ungaria, deportați în lagărele morții, oricât de dragi v-ar fi rămas amintirile budapestane ale bunicii dumneavoastră, mai ales știind că din acel drum al morții, au scăpat doar cei 15-16 mii de evrei care au trecut hotarul dintre viață și moarte, ajungând în România. Iată ce scriaAlexandru Anca în cartea sa „Din București în Țara Făgăduinței” (Ed. Limes, 2004, pag. 224):
 
Ca o amară ironie a soartei, oamenii de bine care, urmând apelul episcopului Hossu, «au ajutat evrei nu cu gândul, ci cu jertfa lor», în loc de laudă și recunoștință, au avut parte după terminarea războiului de crunte și nedrepte represalii. Profesorul Emil Hațieganu, avocatul Emil Socol, profesorul Raoul Șorban, episcopulMárton Áron, episcopul Iuliu Hossu însuși, au fost aruncați în închisoare, supuși la incredibile umilințe”.
 
Niciodată Raoul Șorban n-a pretins și nu și-a arogat rolul de „mare dirijor”. Chiar ați ținut să-i atrageți atenția, făcând aluzie la titlul „Drept între popoare”, care i-a fost atribuit la 7 aprilie 1987, la Ierusalim, de către Institutul „Yad Vashem”, că omul cu mari merite este Aurel Socol. Dacă i-ați fi citit, fie și-n diagonală, cuvântul profesorului Raoul Șorban la festivitățile de la Yad Vashem, aveați un răspuns al său:
 
Dacă într-una din operațiile de salvare a celor urgisiți, participarea mea a devenit astăzi mai vizibilă decât a altora, datorită titlului ce mi-a fost acordat de Yad Vashem, îmi revine obligația de a releva pe cei ce au contribuit la reușita acestei acțiuni, datorită căreia s-au salvat de la deportare în lagărele morții câteva mii de evrei, în primăvara și vara anului 1944, prin trecerea lor peste graniță, din Ungaria în România. Aceștia au fost: dr. Areul Socol, avocat; dr. Emil Hațieganu, conducătorul Comunității Române din Ungaria; episcopul greco-catolic dr. Iuliu Hossu și secretarul său, preotul Vasile Aștilean; studentul Vasile MoldovanGh. V. Giurgiu, redactorul șef al ziarului Tribuna Ardealului; prof. Tudor Bugnariu; preotul greco-catolic Titus Moga din Apahida; Ministrul Plenipotențiar al României la Budapesta, Eugen Filotti; consulul României la Oradea, Mihai MarinaIon Isaiu, consilier la Consulatul din Oradea; lt. col. Gurgu și șoferul său, Releanu”. O listă lungă, prezentată cu recunoștință și respectul cuvenit, din care n-au lipsit niciDumitru Foica, funcționar la Prefectura din Turda; lt. col. Victor Cupșa, comandantul Cercului de recrutare Turda; dr. Ghiță Bran, din Turda; avocatul dr. Iuliu Micșa din Dej, ministrul plenipotențiarVasile Stoica – din Președinția Consiliului de Miniștri din București; prof. dr. Coriolan Tătaru din Sibiu; scriitoarea Letiția Papu ș.a.
E strigător la cer să-i negați sacrificiul pe care l-a făcut în acele vremuri atât de tulburi. Fiecare acțiune de salvare, însemna condamnare la moarte, pentru toți cei implicați. La scurt timp după ce a trecut granița în România, în 17 mai 1944, un agent al Siguranței, Dumbrăvițeanul, alcătuia următoarea notă informativă:
 
Un oarecare Raul Șorban a trecut săptămâna trecută din Transilvania de Nord în România și cu această ocazie – prin cine, e o enigmă – a ajutat trecerea clandestină a unei familii de evrei din Cluj, cari evrei sunt din familia logodnicei sale. (…) Rugăm să interveniți ca să se caute acest domn Șorban Raul, să i se pună mâna în ceafă și să fie trimis, împreună cu jidoavca lui, acolo unde i-e locul”.
 
Veți inventa, poate, și pentru acest document, aflat în Arhivele Naționale din Cluj, „argumente” cum că ar fi minciună, cum mincinoși au fost, după logica dumneavoastră, și rabinii Alexandru Șafran, Zwi Kestenbaum sau Mashe Carmilly-Weinberger, și Alexandru Anca, și istoricul clujean Gh. I. Badea și alte sute de oameni pe care i-am contactat, în calitate de publicist, pentru a-mi elucida semnele de întrebare asupra acestui subiect. Am avut până și confirmarea celui care a fost Președinte al Tribunalului Poporului din Cluj, avocatul Nicolae Matei. Evident, n-am nici cea mai ică îndoială privind contribuția profesorului Raoul Șorban la organizarea acțiunilor de salvare a evreilor din Ardealul ocupat de armata ungurească. Ca atare, vă acuz de totală rea-credință, de denigrare a profesorului Șorban și de ostilitate față de o acțiune demnă a românilor!
 
…Și totuși, Kazbek!
  
Pe măsură ce scriu aceste rânduri, revolta mea crește. Primesc zeci de telefoane de la oameni cunoscuți și necunoscuți, care, știind că am scris o carte despre acest bărbat, îmi cer să-mi spun punctul de vedere, care să cuprindă și strigătul lor ferm. Nimeni n-a înțeles ce v-a determinat să recurgeți la gestul de incalificabilă insolență, fără să vă ceară cineva să nu vă exprimați punctul de vedere. Atât vă cer oamenii: decență! Decență, respect și, evident, o dezbatere civilizată, nu atacuri la care un cadavru nu mai poate răspunde. Eu cred în buna-credință a dumneavoastră, dar, din ce a ieșit, cei care vă condamnă vă cred sadic. Chiar profanator de cadavre zic c-ați fi. Sau, că ați dorit să vă faceți propagandă.
 
Simt nevoia să nu mai amân povestea „Kazbek”, punându-vă, totuși, o întrebare simplă: de ce credeți că Raoul Șorban a fost sfătuit și implorat să plece necondiționat în Palestina? Excursie? Ar fi o glumă sinistră, domnule Shafir! Să se fi temut de represiunile naziste? Păi, încercați să insinuați, prin informații neconfirmate, că ar fi colaborat cu naziștii. Atunci, logic, survine un paradox: se știe că tânărul asistent de-atunci, Raoul Șorban, de la Universitatea din Cluj, a procurat de la cei doi protopopi ai Clujului, greco-catolic și ortodox, Vasile Aștilean și respectiv Florea Mureșan, certificate de botez. Cu ele a „botezat” zeci de evrei și neevrei, scăpându-i de la deportarea în lagărele morții. Cu noile identități, oamenii aceștia au ajuns în România, iar de aici, mai departe, spre Palestina sau alte locuri unde viața nu le mai era în pericol. Știți când se-ntâmplau aceste acțiuni? Atunci când inventatorii „soluției finale”, Hitler și Horthy, i-au transferat execuția lui Eichmann! Grea și riscantă misiune și-a asumat în acele împrejurări dramatice Raoul Șorban, ca alături de rabinul Moshe Carmilly Weinberger, publicistul dr. Ernö Marton și alți evrei din Turda, să organizeze acțiunile de salvare, pe care, dintr-un condei, veniți dumneavoastră, domule Shafir, să i le anulați. Dar cele 1.200 de legitimații în alb, de membru al P.N.Ț. primite de la Maniu, pe care le-a împărțit evreilor?! De ce credeți atunci că i s-au făcut și lui acte false pentru a emigra în Palestina, cu vaporul Kazbek?
 
Chiar știindu-vă disprețul și față de Rabinul-șef al României, Alexandru Șafran, mai stărui asupra opiniei sale cu privire la salvarea consângenilor dumneavoastră. Știți, desigur, domnule Shafir, că atunci când presiunea germană asupra guvernului de la București, pentru a pregăti urgent vagoanele pentru transportul evreilor din Transilvania de Sud și din Vechiul Regat, a căpătat forme maximale, Rabinul-șef al României, Alexandru Șafran, după o suită de încercări eșuate, declanșate împreună cu dr. Fildermann, s-a adresat mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, rugându-l să vină la București. Voia să-l roage să se implice… (cu toate că se… autoimplicase!). Ar fi dorit să meargă el la Sibiu, dar n-avea voie să părăsească Bucureștiul. Era, pur și simplu, ostatic. Mitropolitul n-a stat pe gânduri. S-a deplasat la București. Despre acel moment, Rabinul-șef declara solemn în fața Parlamentului României: „S-a ridicat, s-a dus și a intervenit în favoarea celor osândiți (…) Evreii din Ardealul de Nord, ocupat de către unguri, nu au avut norocul să se găsească în dioceza vajnicului mitropolit Bălan, nu au putut, deci, beneficia de oblăduirea lui, a acestui mare suflet românesc. Ei, sărmanii, au fost expediați, cu mare cruzime, la Auschwitz, pentru a fi înăbușiți acolo, în camerele de gazare, și mistuiți în dogoarea cuptoarelor. Iar acei evrei răzleți din Ardealul de Nord, care au izbutit să scape de la deportarea de la Auschwitz, datorează salvarea lor simțului nobil românesc al prof. Raoul Șorban (…) și al aceluia al prietenilor săi. Ei s-au căznit ca acești evrei, răzleți, să poată să treacă în România, la noi, și, de aici, din acest liman al izbăvirii, să ajungă apoi în Țara Făgăduinței, în Țara Sfântă.
 
Cuvântarea l-a înfuriat pe Randolp Braham, iar ce a spus în continuare a considerat că este, nici mai mult, nici mai puțin decât… „manevră politică”: „Așadar, România, din acest punct de vedere, al deportării evreilor în Polonia, se situează în rândul celor puține țări europene cotropite de armatele lui Hitler, ca Bulgaria, Danemarca, Finlanda, care nu și-au trimis copiii de obârșie evreiască să piară în gazul și focul de la Auschwitz”.
 
Cum v-ați înfrățit cu ideile lui Braham? Sunt iarăși mirat de obrăznicia de a-l nega pe Rabinul șef al evreilor din România, ca și pe Rabinul Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger. Să vă fi supărat și faptul că n-a uitat sacrificiile lui Raoul Șorban? Braham și-a dat cărțile pe față: orbit de onorurile pe care i le-a dat chiar președintele Árpad Göncz, pentru serviciile aduse Ungariei, e gata să continue să falsifice adevărurile istoriei. E calea bătătorită pe care, se pare, defilați și dumneavoastră, cu entuziasm, chiar dacă n-ați fost încă medaliat. Legătura sufletească cu amintirile din inima bunicii dumneavoastră, care s-a născut și a trăit o vreme la Budapesta, este la fel de puternică…
 
Povestea „Kazbek” poate să se-ntindă pe dimensiunile unui veritabil roman. Și n-a fost doar „Kazbek”. Au fost încă trei veliere, care au fost închiriate din Turcia pentru a-i salva pe evreii din România. Plecarea era din portul Constanța… Între ei, era și locul lui Raoul Șorban, care avea deja acte românești „fabricate” la București. Chestiune complicată, mai ales că Raoul Șorban era la acea oră cetățean ungar, deoarece locuia în Transilvania, la Cluj, în teritoriul vremelnic cedat Ungariei. I s-a ales și un nume, care să corespundă inițialelor numelui adevărat, încât, pe pașaportul său, era… Robert Șmilovici. Atunci, în zilele acelea, când se apropia plecarea vaporului Kazbek, Raoul Șorban a primit o scrisoare de la Eva Semlyén, transmisă prin intermediul lui Tudor Bugnariu. Eva, logodnica lui, îl implora s-o salveze. A renunțat la pașaportul fals și a luat drumul Clujului, pentru a organiza rețeaua de călăuze. Acțiunea a eșuat. Au arestat-o ungurii și o aștepta de-acum deportarea în lagărele morții. A avut însă zile și a fost între puținii supraviețuitori care s-au întors, devenind pentru o vreme soția fratelui prof. univ. dr. Eduard Pamfil, Gabriel, care avea studii farmaceutice și doctorat susținut în anul 1938.
 
În aceste împrejurări n-a mai plecat Raoul Șorban cu vaporul Kazbek, în Palestina. Kazbek a plecat din portul Constanța la 7 iulie 1944, ajungând în Bosfor două zile mai târziu, sub pavilion turcesc. Era vreme de război… Pe vas, s-a instalat un grup de pază și control, alcătuit din șase marinari români, sub comanda căpitanului Dumitru Trandafirescu. Escorta a fost asigurată și de submarinul VS-3, comandat de Cezar Apreotesei, pentru a da, la nevoie, riposta. Între 3-5 august, au plecat și celelalte trei veliere:Marina, Bülbül și Mefkure cu 1.000 de refugiați. În primăvara anului 1944, mai plecaseră din portul Constanța, vasele Milka, cu 360 de emigranți și Marița, cu 200. Pe Kazbek, vasul pe care se afla și Rabinul Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger, s-au înghesuit 750 de refugiați, mai mult decât dublu față de capacitate (300), 256 fiind copii. Avea să se-ntâmple și o drama: în zona Burgas, velierul Mefkure a fost scufundat. Din cei 320 de oameni, doar cinci și echipajul turcesc au fost salvați de velierul Bülbül.
 
V-am povestit toate aceste amănunte, știute de la ofițerul de marină Cezar Apreotesei, – și sper că nu v-am plictisit prea tare – să pricepeți că românilor nu le-a fost indiferentă soarta evreilor. Altfel, de ce atâta grijă pentru ca vasele, fie Milka și Marița, fie Kazbek, Marina, Bülbül și Mefkure, în mod sigur și altele, necontabilizate de noi, să iasă în siguranță din apele teritoriale ale României. Multă vreme, ofițerul de marină Cezar Apreotesei, care, după ce am publicat un amplu interviu cu Rabinul Moshe Carmilly-Weinberger, în Almanahul „Flacăra” din anul 1989, m-a căutat, pentru a-mi oferi mărturii cutremurătoare din acele vremuri, trăite de el, în acțiunile de salvare, în calitate de comandant al „vânătorului” de submarine VS-3. Tot din acel interviu a aflat și de destinul unei alte mari personalități, salvată cu acel transport asigurat de vasul Kazbek: Maie Rose, care avea să devină ambasador al Israelului în SUA. În 3 iunie 1987, după încheierea mandatului său, vorbind la Radio Washington, a evocat cu emoție călătoria sa de la Iași la Constanța, și îmbarcarea, la 7 iulie 1944, pe vasul Kazbek.
 
Vă mai întreb ceva, domnule Michael Shafir: chiar credeți că este posibil ca și această amplă mișcare de salvare a evreilor să fi fost făcută fără știința sau aprobarea tacită a conducătorilor României din acea vreme? Fiți sigur că nu! Iar în lanțul acesta al salvării evreilor, și-a avut și Raoul Șorban locul lui. Fie cât de modest… Ar merita să-l respectați, iar într-o zi, să-l sunați la telefon în America pe Randolph Braham și pe ceilalți câțiva denigratori de meserie, să ajungeți la Dej, în cimitirul de pe Dealul Florilor, să-ngenuncheați, cu lumânările aprinse în mână, să-i cereți iertare, iar apoi, să-i mulțumiți pentru marile sacrificii făcute în ani buni din viață, pentru salvarea evreilor. Atunci când Hitler și Horthy, în bună înțelegere, au creat Proiectul „Soluția finală”, spre a scăpa Europa de evrei. Gest pentru care amiralul Horthy n-a ajuns nici măcar printre acuzații de la Procesul de la Nürenberg, iar peste ani, Ungaria i-a organizat chiar funeralii naționale, cu prilejul reînhumării.
 
De dincolo de viața demnă pe care a trăit-o alături de români, Harry Maiorovici, soția sa Eva și miile de oameni la a căror salvare a contribuit omul, profesorul, criticul de artă, conducătorul de doctorate, doctorul Honoris Causa al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” și al Universității din Oradea, Cetățeanul de Onoare al Clujului, Gherlei și Dejului, dar și „Drept între popoare” și Cetățean de Onoare al Statului Israel, vă privește cu milă și scârbă pentru aventura de a declanșa necugetatul act de profanator de cadavre.
 
E bine să știți, domnule Shafir!
  
Un cercetător de talia dumneavoastră, plătit în România la nivelul marilor savanți, ar fi fost bine să-l cunoască pe Raoul Șorban, cu bunele și relele lui, iar abia apoi să verse venin. Profesorul pe care îl incriminați atât de dur, poate n-a făcut chiar degeaba umbră pământului, cum vreți să-i convingeți pe cititori. Poate, pe cei neinformați! Strecurând ici-colo și câte o rază de lumină din viața sa, ați fi devenit și credibil.
 
Să punem lucrurile la punct. M-am gândit că n-ar fi rău să vă ajut în documentare, oferindu-vă extrase din câteva opinii ale celor care l-au cunoscut. Persoane autorizate, nu amatori de însăilat denigrări, atâtea cât poate suporta coala de hârtie. Mai ales că v-ați anunțat triumfător intenția de a continua acțiunea de ucidere a unui om care ar fi meritat să fie lăsat să-și doarmă în liniște somnul veșniciei.
 
De ce ați așteptat să moară, profesorul Raoul Șorban, pentru a-l ataca? Ar fi trebuit s-o faceți, cu decența și deferența cuvenită, cât timp era în viață. Cred că o discuție purtată între doi intelectuali, ar fi fost binevenită, iar eu, autorul acestor rânduri, n-aș mai fi avut nici un motiv să vă sugerez să îngenuncheați lângă mormântul familiei Șorban, spre a-l ruga să vă ierte. Cel puțin pentru lașitate. N-ați avut curajul confruntării. Și morții nu mai pot vorbi! Așa vreți să vă asigurați triumful, domnule Michael Shafir?!
 
Ați atacat în mod condamnabil un om, la zece zile de la deces, uitându-i și triumfurile, dar și marile suferințe. L-au prigonit legionarii, a fost apoi prigonit de oficialitățile din Regatul Ungar, iar mai apoi, a venit vremea închisorilor comuniste. Ați uitat până și faptul că profesorul Raoul Șorban a fost eliminat din viața academică și a fost exclus din viața socială, câștigându-și existența în calitate de zugrav la o cooperativă din Cluj. Chiar, omenește, nu v-au înduioșat cei șase ani de închisoare?! Dar faptul că un om care a trecut prin atâtea necazuri, a fost în stare să devină autor al monografiei Terborch, sau al altora destinate altor mari personalități ale artei mondiale precum Friedrich Bömches, Theodor Pallady, Vida, Boltraffio și alții.
 
Oameni de bună credință vă condamnă pentru lașitate, domnule Michael Shafir. Ar mai trebui doar atât: să se afle, într-o bună zi, că ați fost și colaborator al cine știe căror Servicii Secrete. Le-ați da apă la moară celor care abia așteaptă o posibilă răfuială.
 
„Găselnița”… Tudor Bugnariu – Dorli Blaga
 
Și-n acest caz lansați ipoteze. Timpul, va lămuri situația, pe care o aruncați în presă, cum că profesorulRaoul Șorban a fost unul dintre principalii informatori ai Securității împotriva lui Lucian Blaga și Tudor Bugnariu. Cercetătorii adevărați nu emit ipoteze. Dau verdicte, pe baza unor studii profunde. Îl acuzați pe Raoul Șorban pe baza memoriilor publicate de Dorli Blaga în revista Apostrof, după ce a văzut dosarul părintelui său, Lucian Blaga, la CNSAS. Chiar, domnule Shafir, nu v-ați pus întrebarea că memoria oamenilor ar putea juca feste, sau că anumite documente ar putea fi creația imaginației unor securiști? Merita să aveți ezitări, înainte de a da verdicte. Sunteți cercetător de elită și n-aveți voie să lăsați loc îndoielilor. Nici unui jurnalist, în căutare de senzațional, nu-i este admis așa-ceva. Îl obligă regula celor trei surse. La gafele lui, mai poți închide ochii, la ale unui mare cercetător, nu. În plus, el, jurnalistul, câștigă de vreo zece ori mai puțin decât dumneavoastră.
 
Chestiunea Bugnariu – Șorban e complexă, după cum și relația Bugnariu – Blaga își are conotațiile ei greu de descifrat. Cum le știți pe toate, ați găsit repede vinovatul: profesorul Raoul Șorban! Pe el l-ați „descoperit” a fi stat în coasta lui Bugnariu, în slujba Securității, mai ales în etapa când „național-comunismul avea să înlocuiască marxismul vulgar al anilor ’50”.
 
Cei doi, Bugnariu și Șorban, s-au cunoscut prin 1935, într-o închisoare din Cluj, unde Tudor Bugnariu era… pușcăriaș, condamnat pentru binecunoscuta sa activitate comunistă. O mișcare la care a aderat sincer. Una din surorile sale, a fost soția acad. Constantin Daicoviciu, iar alta a acad. Virgil Vătășianu. Era un om curajos, implicat în lupta pentru dreptatea socială a celor mulți. Era asistent universitar la catedra de filosofie, dar nu s-a adaptat convențiilor vieții universitare. A fost căsătorit cu Kató Balázs, evreică, simpatizantă a mișcării comuniste. Tudor Bugnariu a trăit o viață zbuciumată, luptând pentru împlinirea idealurilor. A fost eliminat din corpul profesoral, a fost cercetat, anchetat și condamnat la închisoare în mai multe rânduri, fiind internat chiar și în lagărul de la Caracal. Prin anii ’39-’40, pentru a-l salva, soția sa, Kató Balázs, s-a adresat Rezidentului Regal din Ținutul Someș, cu sediul la Cluj, prof. univ. dr. Coriolan Tătaru. Atunci, pentru eliberarea lui Tudor Bugnariu, a intervenit și directorul de cabinet al Rezidenței, Raoul Șorban, asigurând-o pe Kató Balázs că va face toate demersurile necesare.
 
Drama românească adusă de Diktatul de la Viena i-a unit și mai mult. Bugnariu a fost trimis pe front, ca soldat al armatei ungare, acolo unde ar fi trebuit să fie lichidat împreună cu cei peste 100.000 de români, mai ales că era membru marcant al Partidului Comunist. Când s-a-ntors de pe front, în anul 1943, era muritor de foame. Fără ezitare, Raoul Șorban, care era secretar de redacție, a intervenit pe lângă directorul ziarului Tribuna Ardealului, Emil Hațieganu, asumându-și întreaga răspundere, să fie angajat cu un salariu corespunzător, trecând peste faptul că Tudor Bugnariu nu era membru al Colegiului Ziariștilor. Despre acele împrejurări, Raoul Șorban avea să scrie peste ani: „Sarcina de a organiza și conduce un ziar de importanță Tribuna Ardealului era prea mare pentru mine. Tudor Bugnariu a devenit sfetnicul meu. Domol și delicat, el m-a atras în tărâmul său propriu de gândire. Ar fi fost mulțumit dacă aș fi înțeles marxismul în profunzime, lucru repetat de-a lungul mai multor decenii, deși am apelat mereu la sfaturile sale, respectându-le, în general, mai ales în probleme de politică. După 19 martie 1944, când Armata Germană s-a instalat în Ungaria, o dată cu mine și Tudor Bugnariu s-a văzut obligat să părăsească ziarul, nevoind să lucreze sub îndrumarea și controlul Consulatului general al Germaniei”.
 
Știți, desigur – sau ar fi trebuit să știți! – că, după ce nepoții doamnei Kató Balázs au fost exterminați în lagărul de la Auschwitz, unde nu Antonescu i-a trimis, ci Horthy, s-a sinucis! Dramă care l-a marcat pentru tot restul vieții pe Tudor Bugnariu. Între cei care i-au rămas credincioși, s-a numărat, în toate etapele, și Raoul Șorban. Și atunci când Tudor Bugnariu era primar, și când era la Ambasada României de la Belgrad, și când era prorector al Universității din Cluj sau mai apoi ministru adjunct al învățământului. Fără a deveni susținătorul lui Raoul Șorban, fiecare urmându-și drumul. Nu vă sunt, în mod sigur, necunoscute desele și nedreptele suferințe pe care i le-au adus închisorile prin care a trecut. În 20 martie 1945, era din nou în închisoare, în timp ce primar al Clujului era Tudor Bugnariu. Se punea atunci la cale chiar lichidarea fizică a lui Raoul Șorban. Trecuse doar o săptămână de la festivitățile de reinstalare a administrației românești în Transilvania de Nord, iar dumneavoastră, ca autentic cercetător, știți ce rosturi a avut Șorban: a fost comisar al Guvernului României, pentru organizarea festivităților! Momentul acela, știți tot atât de bine, n-a convenit unora, adică foștilor ocupanți, care tot mai sperau că la Paris se va hotărî altfel, o absurditate de care epigonii nu s-au despărțit nici până azi… Ar fi trebuit să se-ntoarcă la București cu trenul guvernamental, dar a preferat să rămână în Ardeal, pentru a-și vizita mama, la Stoiana, lângă Cluj. Atunci l-a arestat chiar șeful poliției, care se chema… Cioclu. Nume predestinat! S-ar putea să nu știți că la grefă a fost înregistrat cu alt nume: Farkas László. Era numele unui activist, considerat trădător al mișcării comuniste din Transilvania, a cărui moarte n-ar fi regretat-o nimeni. Cum și-a recăpătat identitatea? Grație unui polițist, care, în anul 2002, mai trăia. El i-a destăinuit și faptul că în pivnița închisorii îi era pregătit și coșciugul. Spre cinstea lui, n-a vrut să fie părtaș la o astfel de crimă și, cu orice risc, i-a pus la dispoziție o bucată de hârtie și un creion, spre a se adresa unui prieten, care să intervină. Biletul, dus de polițist, a ajuns la Tudor Bugnariu. La intervenția lui, și-a recăpătat imediat identitatea. Peste câteva luni, când s-a eliberat, a intentat și un proces împotriva lui Lajos Jordáki și Teofil Vescan, pentru abuz de putere. Din ordinul lor a fost arestat Raoul Șorban…
 
Cât de elegant ați fi fost, domnule Shafir, dacă ați fi descifrat astfel de enigme, în loc să mânjiți cu noroi memoria unui om, cu o obrăznicie fără egal. Oamenii aceștia, profesorii Bugnariu și Raoul Șorban, s-au cunoscut bine. Au colaborat. Merită să studiați atent referința pe care a dat-o, în decembrie 1955, prof. dr. Tudor Bugnariu, membru corespondent al Academiei R.P.R. și prorector al Universității „Victor Babeș”:
 
Subsemnatul Tudor Bugnariu (…) domiciliat în Cluj, str. Türr István, nr. 22, cu privire la activitatea politică din trecut, precum și la orientarea ideologică a tovarășului Raoul Șorban, știu următoarele:
 
Pe tovarășul Raoul Șorban îl cunosc de multă vreme, dar până în anul 1941 știu puține despre el; îl consideram un tânăr animat de sentimente democratice, fără a fi însă hotărât să tragă concluziile practice ale atitudinii sale. Am dobândit convingerea că e un democrat, cu prilejul deținerii mele în închisoarea militară a Corpului VI Armată, în 1935 sau 1936, când Raoul Șorban a fost din puținii care m-au cercetat în închisoare, manifestându-și astfel simpatia pentru cauza care a determinat arestarea mea.
 
Mai târziu, în calitate de secretar al prof. Coriolan Tătaru, rezidentul regal al Ținutului Someș, Raoul Șorban a dat sprijinul de care era capabil, datorită funcțiunii pe care o avea, diferitelor manifestări progresiste din acel timp. Știu că era în raporturi destul de bune cu unii tovarăși, pe care îi cunoșteam ca membri de partid și că a ajutat organizația MADOSZ. de asemenea, știu că s-a interesat de soarta mea, în aceeași calitate de secretar al prof. Tătaru, când împreună cu alți tovarăși, am fost arestat și închis în lagărul de la Caracal. (…) În acești ani de opresiune fascistă Raoul Șorban s-a comportat ca un bun compatriot, în înțelesul adevărat al cuvântului și un sincer democrat. (…) Am ajuns la convingerea că e un adversar convins al hitlerismului de orice formă, deși firea sa de boem și lipsa unei orientări ideologice marxist-leniniste l-au împiedicat să aibă o atitudine și mai consecventă.
 
Raoul Șorban a fost întotdeauna alături de intelectualii antifasciști rămași în nordul Transilvaniei. În mai multe rânduri am ținut consfătuiri în atelierul său, elaborând planuri pentru editarea de cărți progresiste în limba română, pentru scoaterea unei reviste, pentru înființarea unui teatru românesc de amatori și pentru organizarea unor expoziții (…)
 
Planurile intelectualilor antifasciști n-au putut fi duse însă la îndeplinire, deoarece, fiind denunțați, autoritățile horthyste au împrăștiat gruparea antifascistă ce se înfiripase, trimițând pe front pe Teo Bindea și subsemnatul, întemnițând la Miskolc pe alții, între care și Raoul Șorban. (…) Întorcându-mă de pe front în august 1943, am fost chemat să colaborez la Tribuna Ardealului. Raoul Șorban mi-a dat posibilitatea de a propaga prin scris ideile democrației și ale păcii, în limitele în care puteam dejuca cenzura – prin aceea că legea (n.n. ungurească) nepermițând participarea în redacție decât a membrilor Colegiului Ziariștilor, Raoul Șorban și-a asumat răspunderea în fața autorităților pentru scrisul meu. Într-adevăr, Raoul Șorban a acceptat să răspundă pentru articolele și cronicile mele care interpretau evenimentele dintr-un punct de vedere antihitlerist, care dezbăteau problemele viitoarei păci și care căutau să trezească simpatia cititorilor pentru Uniunea Sovietică, sau în care se vorbea despre «falimentul mareșalilor».
 
După intrarea trupelor germane în Ungaria (19 martie 1944), linia Tribunei Ardealului se sschimbă din nou și Raoul Șorban fu nevoit să plece de la ziar. Peste câtva timp, când autoritățile horthyste au luat măsuri pentru deportarea evreilor, Raoul Șorban, fiind implicat într-o acțiune de trecere clandestină peste graniță a unor cunoscuți de-ai săi evrei, a trebuit să fugă în România (s.n.) În legătură cu aceasta, persoane rău intenționate au vânturat o serie de bârfeli și calomnii la adresa lui Raoul Șorban. Acțiunea lui Raoul Șorban făcea parte dintr-o acțiune mai largă a grupării antifasciste din Cluj, având ca scop salvarea evreilor și despre această acțiune a lui am fost informat în amănunt în cursul desfășurării ei. (…) De altfel, calomniile au fost spulberate chiar de evreii în cauză și dintre care mulți se află în prezent la Cluj (Eva Pamfil de la Institutul de Arte Plastice; dr. Hugo Semlyén, str. Apáczai Cseri 26; Ernest Fischer, str. Berthelot 19 etc.).
 
(…) După fuga lui în România, câtva timp am ținut prin scris legătura cu el, în vederea organizării condițiilor de trecere clandestină a altor evrei (s.n.), dar, firește, o dată cu creșterea încordării politice de pe urma apropierii frontului de România și Ungaria, orice legătură între noi s-a întrerupt. (…) Raoul Șorban a fost un „tovarăș de drum”, dar un tovarăș de drum care nu ne-a părăsit în vremuri grele și care s-a străduit să ne însoțească și să ne ajute.” (…)

*

 
Sunt referințe date de Tudor Bugnariu la 5 decembrie 1955. Trei decenii mai târziu, avea să se producă o metamorfoză ciudată. Amnezie? Interese și presiuni comandate din zone gri? Răzbunare? Descoperirea unor fapte „mascate” mai bine de o jumătate de veac? Rămâne, așadar, o mare enigmă: când a fost corect academicianul Tudor Bugnariu? În 1955, când afirma că Raoul Șorban „s-a comportat ca un bun patriot, în înțelesul adevărat al cuvântului și un sincer democrat” sau că a fost „implicat într-o acțiune de trecere clandestină peste graniță a unor cunoscuți de-ai săi evrei…”, sau în anul 1986, când insinua cu ironie că „ceea ce Șorban a salvat în mod absolut sigur, prin trecerea la Turda, a fost averea logodnicei sale (respectiv bijuteriile acesteia)…”. După 30 de ani, pentru Tudor Bugnariu, Raoul Șorban devine din „sincer democrat”… naționalist, iar salvarea evreilor o închipuire inventată spre a manipula opinia publică internațională.
 
Când își răstălmăcea propriile-i afirmații, Tudor Bugnariu avea 76 de ani, fiind născut la Budapesta, la 30 iulie 1909. Presupun că v-a căzut în mână, pentru documentare, și cartea „Holocaust Romániában” („Holocaust în România”), cu subtitlul „Exod prin Porțile de Fier”, apărută în limba maghiară, la Viena, în Editura „Galeria”, scrisă de un personaj care se ascunde sub semnătura „Maghiar”. Lasă să se înțeleagă că este un intelectual ungur, care, trăind în Ardeal, are obligația morală, în fața morții, pe care o simte foarte aproape, să spună tot adevărul. O carte construită pe argumente oferite de Tudor Bugnariu, într-o scrisoare pe care i-a trimis-o scriitorului Mihai Ungheanu (în prezent senator în Parlamentul României), scrisoare care, se zice că ar fi circulat peste tot, fără să ajungă însă la… destinatar. Hrană bună pentru revizioniștii de la Budapesta și pentru anonimul „Maghiar”.
 
Scrisoarea lui Tudor Bugnariu are conținutul sintetizat și în titlu: „Pe marginea problemei deportării evreilor din Transilvania de Nord”. În calitatea dumneavoastră de holocaustolog de înaltă clasă, cititorii celebrului dumneavoastră articol „În loc de necrolog”, publicat în generoasa revistă 22 (online) nr. 856, apărută în 4 august 2006, ar fi avut de câștigat, dacă ați fi recurs la o analiză profundă a fenomenelor pe care le persiflați, folosind metoda… vulgului. Altfel, ce-ați însăilat, seamănă a plată de polițe, sau „servicii” slujite fără demnitate profesională. Chestiune etică, pe care o știu și studenții dumneavoastră, de la Facultatea de „Studii Europene” din Cluj-Napoca, încă din primele zile de școală.
 
Direct sau indirect, vă războiți nu doar cu Raoul Șorban, ci și cu respectații istoriei Gheorghe I. Bodea – care v-ar putea consilia în problemele „holocaustului”, pentru a evita gafele monumentale pornite din entuziasmul primar care vă domină, dr. Vasile T. Ciubăncan, autor al unor cărți scrise cu respectul adevărului (vă recomand pentru bibliografia obligatorie a oricărui holocaustolog, lucrarea „Drumul Holocaustului”, realizată împreună cu Maria I. Ganea și Ion V. Rancea) sau Moshe Carmilly-Weinberger („Istoria Evreilor din Transilvania”), chiar dacă v-ați declarat detașarea de acest fost șef-rabin al Clujului, ca și despre Alexandru Șafran, rabinul-șef al României. Cât îl privește pe Aurel Socol, citându-l, se pare că ați reușit să frunzăriți cartea sa „Furtună deasupra Ardealului”… Are mai puține pagini și litere ceva mai mari.
 
Nici în publicistul Adrian Riza nu credeți. E ardelean get-beget, din Nojorid, o comună apropiată de Oradea. Vă postați sută la sută de partea lui Tudor Bugnariu, care, din „ilegalitate”, a pus serios umărul la instalarea regimului comunist, făcând corp comun cu grupul consângenilor dumneavoastră. A fost și rămâne o importantă personalitate a culturii și vieții ardelene în general. Nimeni nu-i neagă rolul jucat, chiar dacă n-a fost întotdeauna pozitiv. Ce i se reproșează? Și Raoul Șorban și Gh. I. Bodea, și V.T. Ciubăncan, dar și alții, nu i-au înțeles resorturile și rosturile acelei scrisori stranii, adresate, chipurile, luiMihai Ungheanu, drept la replică la opiniile sale și ale altor participanți la dezbaterea despre Holocaustul ardelean, publicată în anul 1986, în Almanahul „Luceafărul”. Ținta era una precisă: Tudor Bugnariu a bătut șaua să priceapă iapa. Și „iapa” era la Budapesta, acolo unde sunt cele mai înverșunate „laboratoare antiromânești”, cum subliniază adesea patrioții ardeleni.
 
Cartea „anonimului”, care semnează… Maghiar, a fost disecată, cum e și normal, de unul dintre cei care au pătimit grav datorită planurilor hungariste, Raoul Șorban. Mesajul ei este „de a demonstra că românii i-au nimicit fără milă pe evreii lor naționali; că românii sunt «extirpatori» de evrei («zsidóirtók») și că, în acest scop, s-au folosit până și de unități ale Armatei Române; că românii continuă să fie antisemiți și în prezent, dar propaganda oficială a României caută să demonstreze că numai ungurii i-au prigonit pe evrei” (Raoul Șorban, Invazie de stafii, p. 397). Cine poate sta cu mâinile în sân la astfel de acuze gratuite? Cu atât mai puțin Raoul Șorban, bărbatul cu sufletul vibrând pentru adevăr! Și totul pornit de la sursa „Bugnariu”, aflat cu arme cu tot în solda Budapestei… Este imaginea lăsată de trecerea sa prin viața publică și frământările din Ardeal.
 
Legături ciudate
 
„Dragostea” e oarbă. Ana Blaga (Dorli), născută la 2 mai 1930, se căsătorește cu Tudor Bugnariu (n. 30 iunie 1909), la un an de la trecerea licenței în fizică, la Universitatea din Cluj (22 mai 1956), cu teza „Descărcări în gaze”. Era 17 mai 1957… În anul următor, vine pe lume și copilul lor, Tudor. Tudor Bugnariu. Primul nepot al lui Lucian Blaga. O căsnicie privită cu multe semne de întrebare. Un ultracomunist se căsătorea cu fata unuia dintre cei mai mari poeți români, ostracizat de regimul comunist. Apoi, diferența de vârstă, 21 de ani! Mulți căutau explicația și în prima căsnicie, eșuată, a Anei (Dorli) Blaga, dar și în speranța că acest mariaj îl va ocroti pe Lucian Blaga. Memorii scurte, chinuite… S-a trecut până și peste penibilul moment de la Academia Română față de violența comunistă. În vreme ce ginerele, Tudor Bugnariu, intra în triumf, pe criterii politice, în Academia Română, Poetul era eliminat. Acolo își găseau locul, atunci, propagandiștii comunismului și apologeții lui Marx, Engels, Lenin, Stalin și Dej. Ceilalți, între care și Lucian Blaga, au devenit impostori.
 
Raoul Șorban n-a tăcut. Mai ales că a știut pe pielea lui ce-nseamnă nedreptatea, cu toate că ar fi avut motive să stea deoparte și să privească în liniște „spectacolul” penibil care se derula și în România lui. Originea lui socială era „nesănătoasă”. Provenea dintr-o familie de nobili ardeleni, care au avut o moșie frumoasă, chiar și o moară. Chiaburi! Ba, mai mult: și-a întărit convingerile de om de stânga… Azi, Dorli Blaga, la 76 de ani, își varsă amarurile vieții pe Raoul Șorban, considerându-l neprietenul soțului său. Sigur, scrisoarea pe care a ticluit-o primul primar comunist al Clujului, Tudor Bugnariu, spre a sluji „industria antiromânismului ungar, ca armă împotriva românilor și a României” l-a obligat la prudență în relații, găsindu-i chiar și o scuză: poate n-a cunoscut suficient de bine realitatea! E drept, scrisoarea i-a asigurat lui Tudor Bugnariu și ceva notorietate, mai ales că au apărut și contestatorii titlurilor științifice aduse de meritele sale de comunist din ilegalitate, o notă bună dându-i-o și căsătoria cu evreica Kató Balázs, la modă pentru urcușurile științifice și politice din anii de după al II-lea Război Mondial. În cartea „Holocaust Romániában”, anonimul autor „Maghiar” (mulți analiști se întreabă: n-o fi chiar el, T.B.?) îi aduce elogii lui Tudor Bugnariu (drept „tain”?): „Român curat, de altfel căsătorit cu fata lui Lucian Blaga, una dintre figurile cele mai mari ale poeziei românești din acest secol – legat profund, prin numeroase fire, de vechea intelectualitate română – care odinioară, ca tânăr intelectual, s-a orientat spre stânga și a participat la mișcarea de rezistență antifascistă, desfășurându-și cariera universitară ca marxist, după război, la Cluj, și, apoi, la București. (…) În același timp, printre românii din categoria sa, cu aceleași concepții politice, foarte puțini au luat poziție față de naționalism. Mai mulți dintre românii clujeni, numeroși oameni de stânga pe vremuri – între ei Raoul Șorban, ca și Francisc Păcurariu, autorul cărțilorLabirintul și Geneza, astăzi urlă împreună cu lupii naționalismului-extremist” (pag. 194).
 
După ce Tudor Bugnariu a studiat atent Almanahul „Luceafărul” din anul 1986, realizat de scriitorulMihai Ungheanu, a „descurcat” ițele și a descoperit scopul în care a fost scris reportajul „România – pământ al speranței; Fascism și antifascism pe meleagurile Transilvaniei; Rețeaua omeniei”: „A devenit limpede pentru mine că atât prezentarea Holocaustului din Nordul Transilvaniei, cât și condamnarea horthysmului sunt doar pretexte pentru a participa la campania, declanșată în ultimele luni, împotriva ungurilor și, în general, împotriva Ungariei”.
 
Chestiune delicată. Ei, Mihai Ungheanu, Adrian Riza și Raoul Șorban, n-au ținut cont de sensibilitatea și legătura sufletească sădite în sufletul său de anii trăiți la Budapesta, la începutul veacului trecut. Atunci când se plămădeau sentimente de acest fel și-n inima bunicii dumneavoastră, acolo, în Capitala Ungariei, Budapesta, de unde continuați să primiți semnalele intime de ajutor, în apărarea amintirilor de familie. Ecourile nu se pot stinge niciodată!
 
„Bomba” din noiembrie 2003, a făcut „fâs”!…
  
Atunci, în noiembrie 2003, ca din senin, s-a iscat zarvă mare. Cu un triumf necontrolat, „Evenimentul Zilei” titra în numărul său din 21 noiembrie că „CNSAS a dezvăluit cine a fost, timp de 20 de ani, informatorul Securității infiltrat în familia marelui poet și filosofRaul (?!) Șorban, turnătorul din casa lui Lucian Blaga”. Jurnalistul Alexandru Dida, cunoscut pentru rigurozitatea documentară, a purtat o amplă discuție, pe această temă, cu „sursa”, scriind un amplu articol în „Flacăra lui Adrian Păunescu” din 27 noiembrie 2003, cu titlul „N-am turnat pe nimeni niciodată la Securitate!”. A simțit nevoia unei mărturisiri-prolog: „Pe distinsul profesor Raoul Șorban l-am cunoscut în urmă cu doi ani. Întotdeauna mi-a făcut impresia unui om extrem de echilibrat, foarte tolerant cu semenii săi, un excepțional istoric ce și-a dăruit întreaga viață adevărului. De aceea, la vederea articolului „Raul Șorban, turnătorul din casa lui Lucian Blaga”, am rămas complet înmărmurit. Chiar dacă documentele incriminate în respectivul articol apărut în „Evenimentul Zilei” de vineri, 21 noiembrie 2003, proveneau de la CNSAS, nu mi-am putut imagina că, timp de 20 de ani, profesorul Raoul Șorban ar fi putut fi informatorul Securității, infiltrat în familia marelui poet și filosof. Că pictorul Raoul Șorban și-ar fi turnat , ca agent, pe bunul prieten, Tudor Bugnariu, ginerele lui Lucian Blaga. Cu inima strânsă, dar dornic de aflarea adevărului, l-am contactat la Cluj-Napoca, pe profesorul Raoul Șorban, care, cu detașarea-i și seninătatea-i recunoscute, ne-a oferit amănuntele pe care vi le dezvăluim în continuare”.
 
Ați avea de câștigat, domnule Michael Shafir, să zăboviți prin biblioteci și să căutați și acest material. Până atunci, încerc să sintetizez câteva din opiniile consemnate în mass-media ale profesorului Șorban, nu atât pentru informarea dumneavoastră, cât pentru marele public, pe care, prin articolul-injurie „În loc de necrolog”, l-ați supus, cu insolență, unui adevărat bombardament cu neadevăruri:
 
1. Între anii 1948-1988, m-am aflat (s.n. Raoul Șorban) permanent sub ancheta Securității, iar între anii 1952-1954, m-am aflat chiar în stare de arest, unde mi se cereau numeroase explicații suplimentare. Lucrurile grave s-au limpezit în perioada arestării mele. E le țineau de perioada în care am fost director de Cabinet la Rezidența Regală din Cluj.
 
2. Pe Bugnariu l-am cunoscut în 1935, când se afla arestat la Închisoarea Militară din Cluj, fiind condamnat pentru activități comuniste. După cum a recunoscut ulterior, eu am fost printre puținii care l-au vizitat la închisoare. Eu am fost în relații destul de bune și cu prima lui soție, Kato Balazs, care era evreică-maghiară. În 1942, atât eu, cât și Tudor Bugnariu, am fost trimiși pe frontul ucrainean, eu pentru a culege mine, iar el, pentru a lupta în armata maghiară, la Cotul Donului. La revenirea acasă, eu am fost numit secretar de redacție la „Tribuna Ardealului”, unicul ziar de limbă română din Ungaria, unde am avut posibilitatea să-l angajez în redacție pe Tudor Bugnariu, el devenind sfetnicul meu, pe probleme de politică.
 
3. Amândoi am fost nevoiți să părăsim redacția ziarului, atunci când acesta a fost pus sub cenzura Consulatului general al Germaniei. Tot în acea perioadă a început și prigoana împotriva evreilor. Începând cu sfârșitul lunii aprilie 1944, la chemarea Mișcării Sioniste, eu am început să particip la acțiunea de salvare a evreilor, operațiune la care și-au adus contribuția Bugnariu și soția sa Kato Balazs. La 1 Mai 1944, de teama arestării, am părăsit Clujul, aflat atunci în Ungaria și am venit la Turda, unde am păstrat în permanență legătura cu Bugnariu, care, astfel, știa exact ce se petrece cu mine. Bugnariu era un adept înfocat al lui Marx, era înscris în PCR, motiv pentru care, după eliberarea țării, el a beneficiat de o serie de funcții importante: primar al Clujului și, apoi, delegat al PCR în conducerea Statului Independent Transilvania – moment despre care istoria de astăzi nu pomenește absolut nimic -, în vreme ce eu mă aflam în arest, învinuit de unii evrei că aș fi organizat deportarea unora dintre ei, din nordul Transilvaniei, la Auschwitz.
 
4. Cine m-a salvat de la închisoare? Tudor Bugnariu! Când m-au arestat, în primăvara anului 1945, la Cluj, la scurt timp după ce am participat la organizarea festivităților de reinstalare a administrației românești în Ardeal, m-au înscris la grefă sub numele de Farkas Lásló. În timp ce eu am urmat destinul familiei, cel al unei clase înstărite, Tudor Bugnariu a urmat o carieră politică: prorector al Universității din Cluj, consilier al lui Tudor Vianu la Belgrad, academician, ministru adjunct la Educație. Pe Tudor Bugnariu aveam să-l revăd la înmormântarea primei sale soții, care s-a sinucis din cauza asasinării nepoților ei, la Auschwitz. Acestea au fost relațiile mele cu Bugnariu, până prin anii ’60. L-am considerat un om foarte onest, care mă judeca pe motiv că nu sunt marxist, dar mă considera un tovarăș de drum foarte util. În perioada 1958-1986, pe Tudor Bugnariu îl vedeam o singură dată pe an.
 
5. Dacă l-am cunoscut pe Pavel Apostol? Da, în 1948, la Cluj. L-am cunoscut mai bine când eram amândoi la Cluj, în beciurile Securității, într-o cameră comună, în care se mai aflau încă 18 deținuți. Mai târziu, când mă aflam la București, am avut tot timpul impresia că el mă ținea permanent sub supraveghere. Era un colaborator apropiat al lui Bugnariu, care, după propriile spuse, îi redacta cursurile acestuia.
 
6. Dacă mi-am văzut „dosarul”? Vreme de zece ani (1991-2000) n-am reușit, dar l-au văzut Randolph Braham, profesor la New York, specialist în holocaustul din România și Ungaria, Rabinul Moses Rosen și cercetătorul clujean dr. Gh. I. Badea, care a și publicat pasaje din el.
 
7. Cum privesc articolul din „Evenimentul Zilei”? Cu îngăduință față de cei ce se zbat, din varii interese, să inventeze istorii false. Bugnariu nu făcea parte din anturajul lui Blaga. Era chiar un dușman ireductibil al acestuia, încât, de la începutul anilor ’30, l-a considerat a fi un tip dăunător societății, un antimarxist. Dorli, fiica lui Blaga, a avut un comportament extrem de jenant față de familia sa, pe care, până la urmă, a părăsit-o.
 
8. O inepție: Dorli Blaga m-a acuzat că eu aș fi acel „Șerban”, turnătorul Securității! Nu, nicidecum! Multă lume îmi spune Șerban. În urmă cu doi ani, Dorli Blaga a făcut cunoscut unui grup de prieteni că în dosarul tatălui său a dat de un anume Șerban, pe care a crezut că îl poate identifica cu persoana mea. Atunci mi-a spus că e dispusă să ajungem la o înțelegere. Cum nu am reacționat în nici un fel, se vede treaba că, de aceea, am fost chemat la CNSAS, de către o funcționară, care mi-a comunicat oficial, că acel Șerban, din dosar, sunt chiar eu. E revoltător! Cu această instituție, CNSAS, am refuzat orice legătură, pe motiv că un membru din conducerea acesteia, a declarat public, la o ședință la care am luat parte și eu, la Centrul Universitar de Partid București, că, în calitate de membru al PCR, am fost informatorul Securității! (E bine să știți, domnule Michael Shafir, că o galerie importantă de personalități ale Ardealului – demnitari, profesori universitari, rectori, iar ultimul, Alexandru Șerban, provin dintr-o ramură a Șorbanilor. O străveche familie de patrioți ardeleni.)
 
9. Olimpiu Andrei, securistul care m-a recrutat? E prima oară când aflu despre așa ceva. Că mă-ntâlneam cu el, în casa conspirativă „Magheru”? E o nedreaptă dezonoare! Pe bulevardul Magheru am avut o singură cunoștință, pe care am frecventat-o: Miron Radu Paraschivescu. Și, în mod sigur, nu era securist!
 
10. De unde a apărut campania declanșată împotriva mea? De la teama că apariția anunțatei cărți „Invazie de stafii”, îi va îngenunchia pe mincinoși. E o țesătură murdară. Doamna Bugnariu (Blaga) afirmă aceste lucruri de aproape trei-patru ani. Față de afirmațiile pe care mi le-a adresat Braham mie, insinuările doamnei Bugnariu sunt floare la ureche. Atâta doar că, în presa de limba română, ele nu au avut succes, dar au făcut ocolul lumii în publicațiile de limbă maghiară și engleză, fără ca autoritățile competente din Israel să le fi acordat vreo importanță. Împrejurarea de acum, în care e implicată doamna Bugnariu, mă face să cred că ea a fost declanșată de anunțul meu, făcut public în emisiunea „Bătălia pentru România”, a lui Adrian Păunescu, despre iminența apariției cărții mele „Invazie de stafii”, în care, un capitol consistent, îi este rezervat lui Tudor Bugnariu. (Vai, domnule Shafir, cum a fost posibil să vă aruncați într-un bazin fără apă. V-ați zdrobit corpul și capul! Invectivele nu țin loc de argumente!)
 
Un dram de decență, domnule Shafir! 
 
Când povestea „deconspirării” oficiale, ca turnător la Securitate, a profesorului Raoul Șorban, a fost lansată furtunos cu trei ani în urmă de CNSAS, doi jurnaliști de la „Clujeanul”, Bety Blagu și Paul Niculescu, au publicat, sub genericul „Senzațional” articolul, subtitrat „CNSAS a provocat un adevărat cutremur în intelectualitatea din Cluj: profesorul Raoul Șorban a fost deconspirat ca turnător la Securitate”. Jurnaliști tineri, dornici de afirmare, la început de carieră… Acești tineri, au avut bunul simț să stea de vorbă cu cel acuzat, și chiar să-i publice opiniile, deși, uneori, accentele au alunecat spre zone pe care, firesc, n-au reușit să le descifreze până la capăt. Au avut bunul simț al confruntării. Dumneavoastră, n-ați avut nici această minimă decență. Ați avut doar „curajul” să vă confruntați cu un cadavru, sperând ca astfel să vă declarați învingător. Penibil!
 
Las deoparte bâjbâielile tinerilor jurnaliști, dispuși să dea crezare necondiționată fiicei poetului și filosofului Lucian Blaga, Dorli, cum că Raoul Șorban ar fi cel care l-a „turnat” la Securitate pe soțul ei, Tudor Bugnariu. Dorli Blaga a declarat că agentul „I. Dragomir” este chiar… Raoul Șorban. E bine să știți și punctul de vedere al profesorului Șorban: Nu l-a „cunoscut” și nu știe nimic despre acel „Dragomir”! Știe însă altceva: „Mă căutau periodic (n.n. cei de la Securitate) și-mi puneau întrebări. Dar, toate temele pe care le-au abordat cu mine, au privit perioada de dinainte de 1944. Nu țin minte să fi dat vreodată declarații despre viața mea de zi cu zi, din care să poată fi extrase discuții cu alte persoane”.
 
A precizat și motivele „regii orchestrate de dușmanii mei, unguri, care nu vor să mai exist pe acest pământ”. „Am făcut imprudența ca în emisiunea lui Adrian Păunescu, să pomenesc despre faptul că voi lansa o nouă carte. S-au simțit, probabil, amenințați și atunci s-au gândit că e nevoie să reacționeze”. Și a mai completat ceva: „În ultimii cinci ani nu mi-au mai dat atenție, pentru că și-au dat seama că, mediatizându-mă, riscă să atragă oameni care să-mi ia apărarea”.
 
Clujeanul”, pe baza deducțiilor lui Dorli Blaga (neconfirmate niciodată și respinse ferm de profesorul Raoul Șorban!) a titrat că „Dragomir este Raoul Șorban”. Săptămânalul care apare în Cluj-Napoca, editat de Mediapro, care se autodefinește ca fiind „singurul ziar din Cluj cu tiraj auditat”, și-a pus întrebarea cine poate fi „agentul Vasile”. Comenta astfel: „Alături de «I. Dragomir» și deja deconspiratul informator Pavel Apostol («Agentul Șerban») în dosarele întocmite de Securitate ginerelui lui Lucian Blaga, Tudor Bugnariu, mai apare un nume: «Agentul Vasile»Dorli Blaga a cerut CNSAS deconspirarea informatorului, despre care spune că a fost „un personaj sinistru”. A cerut să fie puși sub urmărire cei care nu au votat pentru sancționarea soțului meu (în ședința din 1965, când Tudor Bugnariu a fost înlăturat din funcția de decan – nota redacției „Clujeanul”), Dorli Blaga menționând în special numele lui Tudor Bugnariu. Cercetările „Clujeanului” au mers cu presupusul spre un coleg de generație al lui Tudor Bugnariu. Un psiholog, cadru didactic, al cărui nume nu l-a mai deconspirat, fiind decedat. El n-ar mai fi avut șansa să-și apere cu argumente demnitatea.
 
De ce credeți, domnule Michael Shafir, că profesorul Raoul Șorban era revoltat pe Randolph Braham, născut în București, dintr-o familie de evrei ardeleni? Ați citit, poate, interviul acordat cotidianului „Kronika”, de Braham, șeful Institutului Rosenthal pentru cercetarea Holocaustului, referitor la atribuirea titlului de „Drept între popoare”, profesorului Raoul Șorban… Afirma atunci că acest titlu a fost o „plată” pentru serviciile aduse Institutului „Yad Vashem” de Moshe Carmilly-Weinberger. El reproșează în acel interviu că Institutul din Ierusalim n-a solicitat și opinia unor cercetători români caJean Ancel, autorul cărții „Antonescu and the Jews”, sau Radu Ioanid, specialiști în holocaustologie, pe-aproape de faima pe care ați atins-o și dumneavoastră. Merită să știți și ce a declarat profesorul Raoul Șorban ziariștilor de la săptămânalul „Clujeanul”: „Până în 1998, mulți evrei au dat declarații în care spun cum s-au comportat românii (în anii Diktatului de la Viena, când s-a declanșat cumplitul și nedreptul Holocaus! – n.n.). Carmilly a formulat foarte clar că au fost două posibilități să te salvezi de nazism: una în Spania lui Franco, alta în România. Acest lucru nu convinge. Agenții ideii că în România a fost Holocaust, sunt evreii maghiari, cei din SUA, Canada, Israel etc. Realitatea este că nu s-au găsit decât români care au colaborat cu evreii, nici un ungur!” („Clujeanul”, nr. 193/2003, pag. 5).
 
V-ați cam bătut joc de bruma de prestigiu pe care visați c-o aveați, domnule Shafir. V-ați aventurat într-un joc al altora, care au de plătit polițe. Vreau să vă fac o mărturisire: m-au întrebat adesea și s-au întrebat aproape fără excepție toți cei ce l-au cunoscut: de fapt, ce nație e Șorban?! Puțini au acceptat că ar putea fi român, având ca argument indiscutabil sacrificiul de-o viață și marele respect pe care l-a purtat poporul evreu! Nu hârtiile – eventual contrafăcute, adunate la Siguranță, sau la Securitate, m-au convins, ci confruntările directe. Mi-a povestit atât de des invocata Eva Semlyen despre ce-a însemnat „Casa Șorban”, aflată pe actuala stradă I.C. Brătianu, în apropierea Teatrului Național, pentru evreii clujeni, hăituiți și amenințați cu moartea de către administrația ungurească. Aceeași mărturie au făcut-o Alexandru Anca, azi octogenar în Israel, viitorul protopop greco-catolic al Clujului, Petre Rebreanu și mulți alți interlocutori ai dialogurilor publicate în cărțile mele.
 
Alături de alți câțiva „combatanți”, continuați, domnule Shafir, să intoxicați cu neadevăruri comunitatea evreiască de azi și încercați să ștergeți din memoria istoriei un adevăr: românilor le-a păsat de soarta evreilor! S-au implicat să-i salveze, riscându-și propria existență. Cei care v-au lecturat „opera”, publicată în „22”, „În loc de necrolog”, s-au întrebat dacă ați știut că, în vremea „Holocaustului”, ucigașii n-au ținut cont de nație. Au lichidat tot ce le-a căzut în cale. Și români, și evrei, chiar și unguri, de-ai lor. Oamenii aceștia au găsit în gestul dumneavoastră un fel de a cerși onorurile Budapestei, spre a nu fi mai prejos de Braham, care vă e călăuză și tovarăș de idei. Cât despre acuza de „naționalism” ce i-o aduceți profesorului Raoul Șorban, n-a supărat pe nimeni. Omul acesta și-a respectat neamul, dar n-a făcut-o în detrimentul altora. Și dumneavoastră țineți la neamul evreilor. Atât de mult, încât sunteți perceput ultranaționalist. Unii v-au stabilit chiar și eticheta aspră de… șovin. Deși, sunt sigur, că, privindu-vă în oglindă, vă vedeți și frumos, și deștept, și senin, și bărbat de corectitudine universală.
 
Nu v-ați făcut lecțiile, domnule Shafir!

Constantin Mustață

De notat: Tatăl lui Raoul Șorban, Guilelm Șorban, este cel căruia statul Israel îi mulțumește zilnic la intonarea imnului său național, care este melodia „Cucuruz cu frunza-n sus”, culeasă de muzician din folclorul românesc. INTERVIU cu Raoul Șorban pe această temă:

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews