ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Scriu aceste rânduri sub impresia filmului atât de cutremurător a lui Andrzej Wajda. Sunt cărți, filme, emisiuni tv etc. care dau corp unor gânduri sau sentimente aflate într-o stare difuză în conștiință. Lucruri la care te-ai gândit îndelung, capătă dintr-odată o limpezire, un riguros contur ideatic, sub impactul unei stări de moment. Așa ceva s-a întâmplat și cu mine, după ce am văzut la televizor filmul regizorului polonez.

De mult timp, ca istoric îmi dădusem seama că al doilea război mondial continuă să fie văzut prin ochelarii învingătorilor. Am scris și am spus la diverse dezbateri despre războiul dintre 1939-1945, că suntem prizonierii viziunii biruitorilor, care au depus toate eforturile pentru a se prezenta – reluând formula lui Herodot despre geți – drept „cei mai viteji și cei mai drepți”. Strania alianță dintre cele două mari democrații occidentale – Marea Britanie și SUA – și Uniunea Sovietică, strânsa colaborare dintre Churchill, Roosevelt și Stalin pun sub semnul întrebării atașamentul primilor doi față de principiile Cartei Atlanticului, în numele cărora susțineau că duc războiul.

Voiau, într-adevăr, Churchill și Roosevelt ca popoarele să fie libere în a-și decide soarta? Cum se împăca o astfel de afirmație cu alianța care-i făcea partenerii unui regim – cel sovietic – la fel de odios ca și cel nazist?

Churchill și Roosevelt au sfârșit prin a ceda în fața exigențelor lui Stalin, hotărât să creeze un mare brâu protector al frontierelor sovietice. Acordul de procentaj Churchill-Stalin, din octombrie 1944, a fost o înțelegere care nu se deosebea, în esența ei cinică, de Pactul Molotov-Ribbentrop.

Cel de-al doilea război mondial nu a însemnat – așa cum se pretinde – o bătălie între bine și rău, o confruntare între libertate și opresiune, ci competiția dintre două bande de răufăcători. În august 1941, Goebbels scria în jurnalul său personal: „O investigație la ambasadele sovietice din Paris și Berlin a scos la iveală surprinzătoare arme de teroare. Aceste ambasade sovietice sunt, în fapt, refugii de criminali. Este inevitabil. Dacă o bandă de criminali ajunge la putere, ea va folosi mijloace criminale pentru a-și desfășura politica. Este bine că se termină cu bolșevismul, odată pentru totdeauna, prin campania noastră din Est. La urma urmei, pe termen lung, nu era loc pentru noi doi în Europa” (David Irving, Hitler’s War, New York, The Viking Press, 1977, p 210).

Liderul nazist, prin formularea sa, exprima, cu sau fără voie, realitatea marelui conflict: lupta între două bande de criminali, una condusă de Hitler, alta de Stalin. Un Stalin, ale cărui crime erau acoperite de cei doi complici ai săi, Churchill și Roosevelt. Nu cred că victoria bandei sovieto-anglo-americane trebuie celebrată. Pentru țările baltice și cele din Europa de Est ea a adus o robie de peste patru decenii. Este momentul să ne întrebăm: victoria cui o sărbătorim la 9 mai 1945? Personal, cred că nu este nimic de sărbătorit.

Academician Florin Constantiniu  (1933 - 2012, Revista Istorie și Civilizație, nr.8/2010, pag. 3)