ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Tratat de patologie politică

Despre clasa politică și, în genere, despre elitele care ajung să guverneze popoarele, se spune că sunt produsul spiritual al acestor popoare. Ideea de sorginte hegeliană cum că fiecare popor își are conducătorii pe care-i merită este eronată.

În realitate, elitele care guvernează asupra popoarelor europene au o genealogie spirituală europeană, adică sunt mai degrabă produsul civilizației europene, a fazelor sale de evoluție, decât al popoarelor, ele însele cu stările lor de spirit profunde. Popoarele sunt depozite ale tradițiilor, stărilor de spirit conservatoare, ale memoriei, miturilor, ale credințelor religioase profunde, ale amintirilor și sentimentelor comune etc. Elitele, în schimb, sunt inovatoare, revoluționare, ele vin din valurile istoriei și ale dinamismelor civilizaționale mai mult decât din adâncurile de suferință și amar ale sufletului popular. Ele aduc invenții și odată cu ele și primejdia unor patologii ale spiritului director în istoria popoarelor, o specie de maladii spirituale pe care le vom denumi, împreună cu C. Rădulescu Motru, patologii politice. Ideea profesorului Virgil Măgureanu de a elabora un tratat de patologie politică mi s-a părut o extraordinară provocare și totodată o datorie întârziată a intelectualului român. La începutul veacului al XX-lea, cei doi mari intelectuali români de frunte, Nicolae Iorga și C. Rădulescu-Motru au scris două cărți emblematice pentru marca întregului secol: „Viața intelectuală la români” și „Cultura română și politicianismul” (apărute, una, în 1901 și alta la 1904). Ambele propuneau un diagnostic al maladiilor spirituale care vor devasta secolul, mai precis viața claselor politice, a elitelor guvernante românești în secolul al XX-lea. Elitele guvernante (în politică, în cultură, în administrație, în învățământ etc) de după decembrie 1989 nu s-au ivit nici ele prin generație spontanee, fie chiar și sub forma emanației politice din revoluție, ci au o genealogie răsăriteană și europeană în care continuitățile sunt mult mai importante decât discontinuitățile. Iar aceste continuități coboară adeseori în mediul elitelor comuniste răsăritene, dar adeseori ele au rădăcini adânci fixate fie în solul Quatrocento-ului și în solul revoluțiilor franceze și mai apoi bolșevice ori în atmosfera unor internaționale de stânga precum Kominternul sau de dreapta precum mișcarea nazistă. Vom iniția un serial găzduit de către revista Clipa, dedicat acestei chestiuni a genealogiei europene a elitelor și a patologiei politice care ne afectează pe toți. Startul acestui material este prilejuit de două studii ale profesorului de la Universitatea Hawai, J R Rummel, Death by Government, (1994), New Brunswick, N,J. și Power, Genocide, and Mass Murder, în Journal of Peace Research, vol 31, no. 1, 1-10, http/www.hwaii.edu/powerkills/POWER.ART.HTM. Ideea profesorului hawaian este că „puterea ucide” și în argumentarea lui prezintă moartea provocată la scară unor popoare de către guvernele lor, ceea ce este mai mult decât înfiorător.

Rudolph J Rummel (1994), așadar, creatorul paradigmei „power kills”, consideră că secolul XX stă sub semnul „democidului” de proporții înspăimântătoare (apud Ficeac, 2011, 26). Democidul, care atinge praguri teribile, se referă, în accepția sa, la „uciderea cetățenilor nevinovați și neînarmați de către guverne” (apud ibidem, 27) ale căror politici au fost întemeiate fie pe idolatrii fie pe ideologii seculariste, precum este, de pildă, ideologia care-a inspirat sistemul colonial (acesta a ucis în circa 200 de ani 50 de milioane de oameni nevinovați). În mai puțin de o sută de ani (între 1917 – 1987) cifra „victimelor democidului” a atins circa 170 milioane de morți (apud ibidem) și aceștia sunt raportați doar la trei state: China comunizată, URSS, Germania regimului nazist, adică trei guverne și regimuri inspirate de idolatrii și cârmuite de ideologi care au ridicat disprețul creației dumnezeiești și deci al popoarelor, ca expresii ale acestei creații, la praguri terifiante pentru care avem mărturia celor două holocausturi. Stephane Courtois estimează doar victimele comunismului la 85-100 de milioane de morți (Ficeac, 27). „Rummel susține că guvernele totalitare au ucis de șase ori mai mulți oameni neînarmați decât au murit în toate conflictele armate ale veacului” (ibidem). „În total, pe parcursul primilor optzeci și opt de ani ai acestui secol (al XX-lea, n.n. IB), circa 170 000 000 de bărbați, femei și copii au fost împușcați, bătuți, torturați, înjunghiați, uciși prin ardere, înfometare, îngheț, zdrobire sau muncă silnică; au fost îngropați de vii, înecați, spânzurați, bombardați sau omorâți în nenumărate alte moduri de către guvernele ce au adus moartea asupra propriilor cetățeni neajutorați și neînarmați” (Rummel, 1994 b, apud Ficeac, 28).

Puterea absolută ucide absolut”, conchide Rummel. Reproducem și noi, folosind aceeași sursă, datele de pe site-ul lui Matthew White (2003) pentru a ilustra progresul omuciderii, al masacrelor în masă pe măsură ce ne apropiem de veacul XX, adică de pragul care consemnează o escaladare a îmbrățișării axiomelor modernismului, ale acelui tip de civilizație care a mizat, în asumpțiile sale de bază, pe omul autonom, despărțit de Dumnezeu în toate sferele vieții. Iată datele asupra „morților veacului”:

  • Genocid și tiranie: 83 de milioane
  • Militari uciși în războaie: 42 de milioane
  • Civili uciși în războaie: 19 milioane
  • Foamete provocată de om: 44 de milioane

Total: 188 de milioane

În circa 70 de ani au fost uciși circa 180 de milioane de oameni nevinovați, ceea ce înseamnă aproape 3 milioane de persoane nevinovate ucise anual. Modernitatea se prezintă, iată, în fața scaunului judecății civilizațiilor cu o asemenea tragică performanță. Să ne mai amintim că la Katyn au fost uciși 20 000 de ofițeri polonezi, iar la Fântâna Albă, în Bucovina românească, au fost uciși în două ore, 3000 de români neînarmați doar pentru că voiau să fie români, să părăsească teritoriile ocupate de sovietici, după ce tot sovieticii difuzaseră știrea că o atare plecare este îngăduită de noua guvernare bolșevică.

„În data de 1 aprilie 1941, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuții-de-Jos, Cupca, Corcești, Suceveni), purtând în față un steag alb, icoane, prapuri și cruci din cetină, a format o coloană pașnică de peste 3.000 de persoane și s-a îndreptat spre noua graniță sovieto-română. În poiana Varnița, la circa trei kilometri de granița română, grănicerii sovietici au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supraviețuitorii au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia. La finalul măcelului, răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la cinci gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropați, unii fiind în viață încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morți sau muribunzi. Supraviețuitorii au fost arestați de NKVD din Hliboca (Adâncata) și, după torturi de neimaginat, au fost duși în cimitirul evreiesc din acel orășel și aruncați de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat și s-a stins var, fără ca Rusia să recunoască aceste crime împotriva umanității”. „În 1940, românii constituiau 80% din populația Bucovinei, astăzi abia mai sunt 20%… Un popor care uită astfel de evenimente tragice își riscă viitorul și identitatea națională”, a precizat deputatul Tudor Panțâru prezent la o slujbă de sfințire a troiței ridicate întru comemorarea acestei adevărate comunități de mucenici, slujbă oficiată atunci de vrednicul de pomenire ÎPS Pimen al Sucevei și Rădăuților. „Aici avem de-a face cu un masacru premeditat al unor oameni neînarmați care nu voiau decât să nu mai trăiască sub ocupație străină, fără a opune vreo rezistență armată”.

Din punctul nostru de vedere, exemplul acesta ne arată cât de adâncă este ruptura dintre sentimentul național și impulsurile nutrite de idolatriile veacului. Cu primul este prezent Dumnezeu în istorie, cu impulsurile dictate de idolatriile ideologice sunt prezente „puterile căzute”, duhurile văzduhurilor de care ne vorbește Sf. Apostol Pavel. Prin urmare nu magnitudinea vreunei stăpâniri este cauza urgiei, căci, la urma urmelor, Însuși Dumnezeu a făcut dintr-unele popoare și chiar dominații „vase ale mâniei” din altele „vase ale milei”, ci despărțirea de Dumnezeu.

Am selectat aici numai câteva ilustrări la consecințele induse asupra familiei popoarelor de actele acelor civilizații care se rup de Dumnezeu. Dacă ar fi să facem o comparație privitoare la prețul pe care l-au plătit popoarele în schimbul actelor de civilizare cu care-au venit asupra lor diversele civilizații, vom fi nevoiți să consemnăm „superioritatea” civilizației moderne în privința morților veacului.

„Din nefericire, acest progres al civilizației nu s-a realizat și la nivel moral, subliniază Zb Brzezinski, politica reprezentând cel mai mare eșec al secolului XX. Contrar cu ceea ce promitea, secolul XX a devenit cel mai sângeros și plin de ură secol al omenirii, un secol de politici halucinante și masacre sângeroase. Cruzimea a fost instituționalizată la o amploare fără precedent, iar moartea a fost organizată pe baza producției de masă” (Brzezinski, 4-5, apud ibidem, 25). Geopoliticianul și strategistul american formulează sintetic ideea unei patologii politice care a însângerat veacul, preschimbându-l în „cel mai sângeros și plin de ură secol al omenirii” în albia căruia se precipită asurzitor „politici halucinante și masacre”.

Pacea popoarelor n-a sporit în lume, elitele directoare ale popoarelor n-au slujit pacea ci războiul și exterminarea, iar, de vreo câteva decenii aceleași elite au inventat un tip nou de război care a îmbrăcat forma unei ciocniri planetare pe care strategistul american S. Huntington o numea război al civilizațiilor.

Civilizațiile au atins tristul prag la care etalează tragica performanță de a refuza învățăturile Dumnezeului iubirii, primele învățături din istoria revelației zidite complet pe fundamentul iubirii, pe refuzul absolut al războiului, pe Dumnezeul păcii universale îmbrățișând, în schimb, direcții care au mai multe în comun cu furioasele zvârcoliri ale monștrilor înfățișați profetic de Capriciile lui Goya. Desigur că patologia cârmuitorilor nu este mai puțin cumplită când survine în alte epoci și civilizații, deși se pare că veacul al XX-lea pune culminație acestei întorsături patologice. În istorie, proporția masacrelor erei moderne este depășită în magnitudine și grozăvie numai de cel din timpul dinastiei chineze Tang, în perioada 756-763, dinastie care a provocat 35 de milioane de morți, în doar 7 ani, deci circa 5 milioane pe an, un adevărat interludiu al domniei totalitare a morții. (Cifrele acestea, dimpreună cu celelalte, referitoare la morții veacului, sunt preluate după Bogdan Ficeac, op. cit., p 23). Patologia puterii pare a fi umbra terifiantă a veacurilor. Un alt exemplu celebru pentru magnitudinea masacrelor și a exterminărilor și deci a magnitudinii efectelor patologice ale puterii este acela al invaziei mongolilor, care, după datele aceluiași autor, au provocat moartea a circa 40 de milioane de oameni, doar în decursul secolelor al XIII-lea și al XIV-lea, deci în decurs de circa 100 de ani, ceea ce însumează circa 400 000 pe an. Față de cele circa 3 000 000 de morți pe an în decursul celor 80 de ani cât au durat războaiele ideologice ale veacului al XX-lea aceste exemple istorice ne arată în ce constă adevăratul „progres moral” al civilizației moderne. El este doar un progres al eficacității „maladiei” asupra corpului demografic în era modernă. Examinarea chestiunii este mai mult decât o urgență. Ipotezele noastre își propun să aducă unele unghiuri noi de abordare a unei maladii vechi, maladia politică și efectele ei în istoria omenirii.

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews