Academicianul Ioan Aurel Pop: Nu am primit Transilvania cadou. Tratatul de la Trianon nu a făcut decât să recunoască justețea deciziilor luate de românii înșiși. A însemnat recunoașterea granițelor etnice aproape firești ale statului nostru înspre vest
Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România), pe de o parte, și de Ungaria, de altă parte.
Prin acest act, României i-au fost recunoscute ca părți integrante ale teritoriului ei Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, consfințind realitatea existentă pe teren.
Academicianul Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș Bolyai din Cluj, a vorbit, pornind de la Tratatul de la Trianon, despre națiune, identitate românească și europenism.
„Tratatul este un document foarte detaliat și greu de rezumat aici, dar esența sa este următoarea: Ungaria, țară învinsă în Marele Război, revenea la granițele sale etnice, adică recunoștea - silită de puterile aliate și asociate (Anglia, Franța, SUA, Italia, Japonia și multe altele) - că o mare parte din fostele sale „provincii istorice", cu majorități altele decât cea maghiară, aveau să facă parte din Croația, Cehoslovacia, România, Austria. Prin urmare, Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul deveneau din punctul de vedere al dreptului internațional părți integrante ale României, așa cum hotărâseră românii înșiși, în mod democratic, la 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Prin urmare, Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, ca de altminteri tot sistemul de tratate de la Paris, din anii 1919-1920, nu a făcut decât să recunoască justețea deciziilor luate de românii înșiși.
Conferința de pace de la Paris a fixat noua hartă a Europei valabilă, în multe privințe, până astăzi și reprezintă prima decizie din istorie a marilor puteri, care au ținut seamă, în mare măsură, de voința popoarelor (polonez, ceh, slovac, român, sârb, croat, sloven, lituanian, leton, eston), consfințind și destrămarea imperiilor multinaționale (german, austro-ungar, rusesc, otoman). Pentru România, Trianonul a însemnat recunoașterea granițelor etnice aproape firești ale statului nostru înspre vest. Actul respectiv a consfințit controlul oficial al statului român asupra a încă circa 100.000 km pătrați. Să nu uităm că România antebelică avea doar 137.000 km pătrați (Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Moldova dintre Carpați și Prut, fără Bucovina și fără Basarabia) și că după Marea Unire avea 296.000 km pătrați. Tratatul de la Trianon a pus o anumită ordine în regiunea Europei Central-Orientale, dând Slovacia slovacilor, Croația croaților și Transilvania românilor, în acord cu dreptul popoarelor majoritare la autodeterminare.”, a spus Academicianul Ioan Aurel Pop pentru ZiarulLumina.ro.
În continuare, academicianul vorbește despre planul Ungariei de a face propagandă împotriva acestui acord.
„De fapt, nu este vorba despre un departament guvernamental, cum înțelesesem și eu inițial, și cum a preluat greșit presa noastră, prin analogie cu ceea ce s-a petrecut în România. Ungaria nu face asemenea erori de imagine. Este, de drept, un departament de „cercetare", intitulat modest „grup de lucru" sau „echipă de cercetare", plasat în cadrul Academiei Ungare de Științe, care a câștigat un „grant" guvernamental eșalonat pe cinci ani. Numele său oficial ales, „Elan-Trianon 100". Cu alte cuvinte, acest colectiv de aproape 25 de oameni are bani de cercetare și de diseminare în Ungaria și în lume a rezultatelor „cercetării". Uniunea Europeană nu se amestecă în asemenea chestiuni, pentru că problemele de acest fel – bine gândite – nici nu vizează în mod oficial propaganda ostilă cuiva. Dar noi, care nu ne-am născut ieri, știm care este poziția de fond a Ungariei în ultimul secol: de a nu accepta apartenența Transilvaniei la România, de a vorbi mereu de drepturile sale „istorice" asupra Transilvaniei, de a susține emigrarea târzie a românilor din Balcani, ca păstori necivilizați etc. Eu însumi am participat la multe întâlniri de acest fel în Europa și SUA, după 1989, în care istorici și oameni politici din țara vecină prezentau lucrurile în acest fel. Or, ceea ce s-a întâmplat la Trianon în 1920 este un fapt foarte simplu și fără ambiguități: marile puteri de atunci au recunoscut ceea ce românii deciseseră în acord cu dreptul internațional; este clar că, dacă românii ar fi greșit, comunitatea internațională nu ar fi făcut Transilvania cadou României! Mai mult, după al Doilea Război Mondial, la Conferința de pace de la Paris din 1946-1947 și în alte câteva împrejurări, instanțele internaționale acceptate și legiuite au recunoscut același lucru, anume apartenența Transilvaniei la România. Prin urmare, cercetarea împrejurărilor în care s-a adoptat Tratatul de pace de la Trianon – deși tema este foarte bine cunoscută – se poate face oricând (mereu ies la iveală noi surse și se pot propune noi linii interpretative, în limitele adevărului), dar nu în scopuri revizioniste, de reorientare a opiniei publice internaționale.
Până acum, din păcate, asemenea inițiative ale țării vecine, ale unor organizații și persoane din țara vecină au utilizat adesea datele istoriei în chip interesat, ca să lovească în România. Cea mai elocventă dovadă este directiva dată de guvernul ungar, prin MAE de la Budapesta, ca diplomații maghiari să nu participe la evenimentele legate de celebrarea Zilei Naționale a României. Or, Ziua Națională a României se sărbătorește la 1 Decembrie tocmai în amintirea unirii Transilvaniei cu România! Dacă acest eveniment îi jignește pe oficialii unguri, cum să ne așteptăm la o tratare obiectivă din partea ungară a deciziei democratice luate la Alba Iulia acum un secol și ratificate pe plan internațional de Conferința Păcii de la Paris, din 1919-1920?”, a mai spus acesta.
Ioan Aurel Pop prezintă câteva aspecte interesante despre formarea națiunilor.
„Și în teoretizarea națiunilor sunt mai multe interpretări. Unii consideră națiunile drept alcătuiri politice statale recente, formate prin voința deliberată a oamenilor. Pentru aceștia, statul se confundă cu națiunea. Alți exegeți văd evoluția îndelungată a comunităților etnice până la stadiul de națiune, adică privesc națiunile ca unități organice, născute de-a lungul secolelor, începând cu Evul Mediu sau chiar cu Antichitatea, și bazate pe limba, originea, credința, obiceiurile, tradițiile comune. Primul set de opinii invocate fac parte din viziunea modernistă, care consideră națiunile drept realități limitate și temporare, aflate acum pe cale de disoluție, într-o lume globală. Celălalt set de teorii se bazează pe primordialism sau perenialism, susținând că națiunile s-au născut dincolo de voința unor indivizi și că au o existență îndelungată, care nu poate fi decisă de organele statelor sau de cele suprastatale.
De exemplu, Franța este prototipul statului-națiune, în care toți locuitorii care au documente oficiale de francezi sunt considerați „de naționalitate franceză". Cu alte cuvinte, aici cetățenia și naționalitatea se confundă. În multe alte locuri de pe pământ, națiunea se leagă de stat, dar nu se confundă cu acesta. De exemplu, în cazul României, este corect să se spună că circa 90% dintre cetățenii săi sunt români, circa 6% sunt maghiari, 2,5% romi (țigani), cam 1,5% slavi. În definirea unei națiuni de tip organicist nu predomină un singur element, ci se iau în considerare mai multe, de la limbă și origine până la credință și cultură. „Sângele", adică originea biologică, nu are, practic, nici o importanță fără educație, iar absolutizarea acestei caracteristici conduce, de regulă, la teorii rasiale. De aceea, anumite întrebări vulgarizatoare („Cât la sută suntem daci, sau romani, sau cumani, sau slavi?) nu au nici o legătură cu realitatea și nu trebuie puse. Toate națiunile din lumea asta sunt amestecuri etnice și nu există nici o „națiune pură". Dacă azi iau un copil român de doi ani - care spune „mamă" și „tată" în românește - și îl duc în Spania, încredințându-l unei familii de spanioli să-l crească și să-l dea la școală, la douăzeci de ani, el va fi un bun spaniol; iar dacă nu-i va spune nimeni că s-a născut român, nu va avea nimic de-a face vreodată cu România și cu națiunea sa de origine. Altfel spus, sentimentul apartenenței naționale se dobândește prin educație, nu automat, prin naștere, deși există cele mai mari șanse ca, dacă te naști român, să rămâi și să fii de naționalitate română. Teritoriul are mare importanță în teoriile organiciste, dar nu neapărat teritoriul organizat politic drept stat, deși statul național este principalul instrument de organizare, de protecție și de conservare a unei națiuni. De ce spun asta? Pentru că un român din Ucraina de azi se simte, de regulă, membru al națiunii române și nu al celei ucrainene, așa cum un maghiar din Slovacia sau România se consideră membru al națiunii maghiare, nu al celei slovace sau, respectiv, române. Eu consider că viziunea perenialistă asupra națiunilor - dacă nu este exagerată și absolutizată - definește mai bine comunitățile despre care vorbim aici.”, a mai precizat Ioan Aurel Pop.
Academicianul a vorbit și despre intelectualii care se implică activ în favoarea globalizării.
„Intelectualii și politicienii (elitele) nu sunt „făcători" de națiuni, dar au un rol foarte important în modelarea națiunilor, în orientarea lor, în formarea profilului național al unor grupuri din cadrul națiunilor. Românii au fost un popor vitregit de soartă în această parte de Europă, nu au ajuns niciodată să formeze o mare putere, nu au dobândit sentimentul de stăpâni care să le confere o anumită siguranță, o aroganță sau o prestanță în raport cu alții. S-au tot zbătut să existe ca națiune egală cu altele și să aibă și ei un stat al lor. Au reușit până la urmă, dar cu mare greutate, și au rămas, poate, copleșiți de ideea națională, de reușita ei, de afirmarea ei, de recunoașterea ei de către alții. Chiar sub comunism, după circa un deceniu rușinos, când am trăit sub „internaționalism proletar", de fapt sovietic, și când aproape toate valorile românești erau prohibite, am avut alt deceniu de oarecare echilibru, pentru ca, strânși cu ușa tot dinspre Răsărit, să alunecăm încet spre acel „naționalism comunist" care ne-a făcut mult rău și pentru care ni s-a pus în Occident un stigmat greu de eliminat chiar și azi.
După căderea comunismului, mulți intelectuali au crezut că este de bonton să se dezică de valorile naționale, demonizând națiunea română, din pricina căreia - chipurile! - se produseseră multe crime, nedreptăți etc. Faptul s-a petrecut, pe de o parte, pe fondul luptei sincere pentru „integrare europeană și euroatlantică" (majoritatea românilor voiau să scape de capcana comunismului, a URSS, a Rusiei, a Estului), iar pe de alta, al intervenției copioase a unor ONG-uri internaționaliste, globaliste din Occident și Orient, dornice să submineze rapid statele naționale și națiunile ca forme de coeziune. Aceste organizații, aparent nevinovate, umaniste, democratice, au venit și cu bugete generoase, cu fundații și asociații, cu burse grase, cu idei de reviste și de școli înalte, în care limba țării să nu mai fie acceptată. Era, până la urmă, normal ca intelectualii care s-au înfruptat și se înfruptă lacom din aceste fonduri globalizatoare „dezinteresate" să fie globaliști, să-i condamne pe români ca fiind nemernici, leneși, gregari. O națiune cu o coeziune puternică este ea însăși o entitate puternică și demnă, greu de clintit, pe când una slăbită, antagonizată, divizată, dezorientată ajunge o trestie în bătaia vântului, manipulabilă, modelabilă, simplu de umilit. Acești intelectuali despre care vorbiți se pretează la acest joc foarte serios, majoritatea din interes bine alimentat periodic, puțini din naivitate și spirit de frondă, din teribilism adolescentin, din dorința de a fi în vogă. Pe măsură ce se ridică „edificiul" lor globalizator, se surpă marea unitate și admirabila coeziune a națiunii române. În tot acest timp, în lume, din Regatul Unit și până în SUA și din Polonia până în Olanda se întăresc națiunile, se fortifică sentimentele de solidaritate și de opoziție față de integrări forțate și de internaționalisme prost gândite. Ca să construiești bine Uniunea Europeană ai nevoie de subiecți, de entități pe care să le pui laolaltă, iar aceste entități valabile sunt, în acest moment, națiunile și statele care adăpostesc câte o națiune sau mai multe națiuni. Nu poți desființa națiunile prin decret prezidențial sau prin hotărâre de guvern!”, a mai spus academicianul.
Citește AICI întreg interviul

Donează pentru ActiveNews!
ActiveNews nu a primit niciodată altă publicitate decât cea automată, de tip Google, din care o îndepărtăm pe cea imorală. Aceasta însă nu ne asigură toate costurile.
Ziarele incomode sunt sabotate de Sistem. Presa din România primeste publicitate (adică BANI) doar în măsura în care este parte a Sistemului sau/și a Rețelei Soros. Sau dacă se supune, TACE sau MINTE.
ActiveNews NU vrea să se supună. ActiveNews NU vrea să tacă. ActiveNews NU vrea să mintă. ActiveNews VREA să rămână exclusiv în slujba Adevărului și a cititorilor.
De aceea, are nevoie de cititorii săi pentru a supraviețui așa cum este acum. Dacă și tu crezi în ceea ce credem noi, te rugăm să ne sprijini să luptăm în continuare pentru Adevăr, pentru România!

Sau direct în conturile Media Root de la Banca Transilvania:
RO02BTRLRONCRT0563030301 (lei) | RO49BTRLEURCRT0563030301 (euro)

Autentifică-te sau înregistrează-te pentru a trimite comentarii.
Comentarii (0)