Toată lumea știe că una dintre cauzele principale ale declanșării primului mare război mondial (Marele Războiu) a fost starea conflictuală în care se aflau Marile Puteri în ceea ce privește distribuția dominației coloniale. În volumul „Sociologia războiului” („Sociologia militans”) a distinsului sociolog Dimitrie Gusti, se găsesc câteva date, mai mult decât grăitoare, cu privire la situația coloniilor înainte de Marele Războiu și despre război, în general.

Statistica colonii 1910- Sociologia militans

 

În tabelul de mai sus, putem remarca uriașele întinderi coloniale ale Angliei, în comparație cu toate celelalte mari puteri europene. Pentru elocvența tabelului extras din cartea lui D. Gusti, i-am adaugat o nouă coloană în care am prezentat „numărul de Românii” deținute de fiecare stat în parte (suprafața colonială a statului respectiv împărțită la suprafața României). Așadar, Anglia stăpânea în 1910 nu mai puțin de 123 de Românii, în timp ce „sărmana” Italie doar două. În aceeași perioadă, Franța se mulțumea cu 25 de Românii, iar Germania cu 11. Mai măruntele Belgia, Olanda și Portugalia aveau în posesie, 10, 9 și, respectiv, 9 Românii. Evident că Germania și Italia, la mărimea și puterea lor economică, demografică și militară, erau cele mai frustrate. La acea vreme, România avea doar o Românie, și aceea neîntregită...

Părea destul de limpede că Anglia nu va putea menține această stăpânire teritorială uriașă, fără a întâmpina opoziția celorlalte puteri. Ceea ce s-a și întâmplat prin izbucnirea Marelui Războiu. A existat însă și o opoziție internă împotriva anexării de noi și noi provincii, venită, mai ales, din partea adepților ideilor liber schimbiste, care susțineau că Anglia poate beneficia de toate avantajele comerțului cu coloniile, fără a se implica în administrația lor. Acest grup (Disraeli, Gobden, Gladstone) se împotrivea anexării noilor colonii, susținând chiar părăsirea vechilor colonii (în acest caz se refereau, mai ales, la India). Abordarea aceasta ar putea explica, bunăoară, faptul că Anglia a refuzat de două ori (în 1859 si 1871) înglobarea (protectoratul) Insulelor Fiji în Imperiul Britanic, deși locuitorii insulelor o cereau insistent. Totuși, Insulele Fiji au trecut sub protectorat englez în 1874, dobândindu-și independența aproape 100 de ani mai târziu, în 1970.

Curentul împotriva perpetuei extinderi coloniale engleze este reliefat de cartea lui Norman Angell (1872-1967), „Marea iluzie” („The Great Illusion”, publicată în 1910, care includea și vestitul pamflet „Iluzia optică a Europei”, publicat în anul precedent). Gânditorul și politicianul englez afirma că atunci când Germania a anexat Alsacia, niciun german nu a câștigat o singura marcă; în general, orice anexare teritorială nu aduce niciun beneficiu cetățenilor națiunii dornice de „lățire” (ca să amintim de răspunsul dat de Miron Costin unui vizir turc, cu privire la „lățirea” Imperiului Otoman: „suntem noi moldovenii bucuroși să se lățească în toate părțile cât de mult, iar peste țara noastră nu ne pare bine să se lățească".). N. Angell povestește și o anecdotă inspirată, menită să demonstreze tezele sale, incluzând între aceste teze, mai ales, dezavantajele cunoscutei „pax britannica”. Anecdota cu pricina spune că în timpul sărbătoririi jubileului reginei Victoria, în fața cortegiului un sărac englez „jubilează”:

„Posed Australia, Canada, Neo-Zelanda, Indiile, Birmania, Insulele pacifice, - și cu toate acestea mor de foame, îmi lipsește până și o bucată de pâne. Sunt cetațeanul celei mai mari puteri a lumei moderne, eri am fost nevoit însă să cer de pomană unui negru sălbatec, care m’a refuzat cu dispreț.”

O alta informație oferită în cartea lui D. Gusti, deosebit de interesantă, se referă la raportul dintre durata păcii și a războiului de-a lungul istoriei. De exemplu, în perioada 1696 î.Hr – 1861 d.Hr., adică pe întinderea a 3.357 de ani, omenirea a înregistrat 227 de ani de pace și 3.130 de ani de războaie (un an de pace la treisprezece ani de războaie). În perioada 1500 î.Hr. – 1860 d.Hr. au fost încheiate nu mai puțin de 8.000 de tratate de pace.

„Pacea eternă” gândită de I. Kant nu a fost decât un șir rar de mărgeluțe de sticlă în trena nesfârșită a războaielor. Războaiele nu s-au încheiat nici azi, pacea eternă rămâne o iluzie. Unele țări sângerează sub ochii noștri, plâng, nu știu încotro s-o apuce, dar știu că oareunde trebuie s-o apuce.

Chiar dacă în România termenul pare că a revenit în atenția cetățenilor, nicio țară nu se mai recunoaște azi ca fiind o colonie a cuiva. Termenul e peiorativ, desuet. Gânditorii englezi menționați mai sus aveau dreptate: ca mare putere nu mai trebuie să stăpânești (direct, prin administrație proprie) ca să-ți atingi obiectivele economice și culturale. Dominația și lățirea peste capul altora continuă azi, difuz, mocnit, hibrid, sub o mantie democrat-civilizată, în numele a ceva înălțător: libertate, drepturi, puterea poporului...

Doar Unirea noastră, cu tot ce înseamnă ea mai adânc, să mai poată ține-n frâu nedoritele lățiri…