Motto: - Ce fiară ciudată mă umple de sânge,

oprind vânătoarea mistrețului meu?

Ce pasăre neagră stă-n lună și plânge?

Ce veștedă frunză mă bate mereu?...

(Ștefan Augustin Doinaș, Mistrețul cu colți de argint)

În noaptea de 4 august 1789, unul din primele privilegii abolite de revoluția franceză a fost acela al drepturilor exclusive de vânătoare ale regelui (1) . Pentru contemporanii noștri, decizia luată atunci reprezintă (doar) o virgulă în suita de schimbări binefăcătoare, spun unii sau, dimpotrivă, schimnice și arbitrare, rostesc ceilalți, ale anului revoluționar. 

Lumea de dinainte, numită în genere Vechiul Regim, avea, veți afirma dumneavoastră, valori net superioare sau, dimpotrivă, cratere mult mai negre decât această distracție pe care astăzi, formați fiind de mentalul epocii noastre, o vedem uneori vulgară și mereu violentă, rezervată arbitrar și deplin doar puternicilor clipei. Dimpotrivă, însă: vânătoarea era esența masculinității de la perși, grecii vechi, trecând prin tinerele regate creștine, până în modernitate. Artizanii revoluției, controlata răzmeriță, atacă în mod curios vânătoarea încă de la început, demitificând-o și răpunând-o în 1789 pentru a mai pune o treaptă, una  mai solidă decât se crede, pentru lumea nouă ce rodește în continuu până astăzi.

Miturile nu reprezintă fantezii dezlănțuite ale propriilor noastre umori ci sunt rădăcinile pe care le avem și nu le cunoaștem aproape deloc, sunt cetățile noastre din ceruri, cum se exprima Marin Sorescu. Modernitatea, prin vocea iluminismului și a revoluției franceze, le-a schimbat sensul și le-a mistificat până la dispariție 

Cel mai bun și mai folositor dintre războaie este Acela al tuturor oamenilor împotriva sălbăticiei fiarelor, spun vechii greci, iar Odiseea îl arată pe Ulise plecând singur la vânătoarea unui mistreț uriaș, imagine a tuturor fiarelor și a întregii barbarii (2) . 

Animalul traversează epocile și tradițiile; fiecare societate își are favoriții ei. Trecerea de la mistreț la cerb, de la leu și urs la șoim denotă grija pentru simbol, atenția dată semnificațiilor iar fiecare lume a trecutului se reprezintă pe sine prin animalul simbol ales. Trăind noi astăzi vremuri desacralizate, sărace și fade, aflăm în fiecare gest (doar) utilul și utilitarul și ștergem cu buretele Sacrul. Percepția asupra animalului, azi, denotă slăbiciunea spirituală a unei societăți decadente în care sensibilul și sensibilitatea a înlocuit cu desăvârșire Mitul, dar oglindește și multă ignoranță. 

Însăși ideea de vânătoare ca instrument de obținere a hranei înseamnă o cădere majoră. Vânătoarea e un ritual, nu o goană după hrană, cum a vulgarizat-o mai târziu mentalitatea luministă transmisă nouă prin literatura angajată. 

Studiind socotelile unei case nobiliare de la sfârșitul evului mediu s-a constatat că achizițiile de carne constau in principal din animale de măcelarie; abundența vânatului pe mesele senioriale, în literatura curtenească, nu era altceva decât un simplu codaj simbolic (3) . 

Herodot descrie cu amănunte vânătoarea mistrețului periculos și dezlănțuit când e înfăptuită de fiul regelui (Cresus), nu fără a stabili o echivalență între funcția regală și vânătoare. Regele are obligația de a-și proteja poporul de sălbăticiuni și îl deleagă pentru aceasta pe fiul său, însoțit de câțiva tineri nobili. Tânărul prinț piere jertfit sălbăticiei (haosului, barbariei) în locul regelui, tatăl său, pentru ocrotirea supușilor (4). Într-o altă parte a lumii, reliefurile ahemenide îl reprezintă pe porțile de Est și de Vest ale Sălii celor O Sută de Coloane din Persepolis pe eroul regal doborând un animal real sau fantastic, ceea ce evocă (și aici) modul în care puterea regală/imperială distruge forțele ostile. Reprezentarea regelui în chip de arcaș face din el un auxiliar al voințelor divine, și, din nou, victoria asupra animalului apare ca un privilegiu regal, așa cun ne informează Michel Pastoreau în O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, lucrare de referință asupra simbolisticii medievale(5) . 

Și spațiul românesc îl are pe Dragoș. Acesta descălecă la est de Carpați după ce călărise prin codri și câmpuri. El urmărește bourul uriaș, pacostea regiunilor, pe care-l vânează și redă astfel Ordinea naturală a locurilor. E răsplătit cu o Coroană, iar numele cățelușei sale, Molda, a lăsat, se pare, numele acestei țări românești. 

În lumea romană veche, pater familias reprezintă un element ordonator al vieții publice. Tatăl, autoritatea absolută, clădește în jurul său întregul edificiu al nobleții, originii, moralității, justiției și virtuții care, toate împreună, dau naștere modelului roman imperial de mai târziu. Patricianul este cetățeanul cu drepturi depline, iar firescul vine din tradiție și din forță. Ca în toată lumea veche, trecerea de la adolescență la maturitate, de la tânăr la adult necesita parcurgerea unor probe inițiatice din care, pe departe, vânătoarea de mistreț se află la loc de cinste. Romanii admirau mistrețul, adversar de temut, pe care-l considerau demn de respect din pricină că luptă până la capăt, moare fără să fugă, iar vânătoarea sa, deși începe cu hăituire, câini, plase, se încheie printr-o luptă corp la corp, față în față(6); astfel, cel care este obligat de comunitate să suporte lovitura finală este un bărbat tânăr singur care nu are voie să se teamă de urletele, loviturile sau să se scârbească de duhoarea fiarei încinse. Omul nu dispune decât de un simplu cuțit. Autorii vechi ne confirmă raritatea junilor care ies din încercare  fără a fi răniți de colții sau blana animalului.

 

Edificator pentru profilul păgânității romane este disprețul pe care-l arată, în paralel, pentru cerb. Perceput ca slab, fricos, laș, cel ce fuge din calea câinilor înainte de a renunța la luptă, cerbul a reușit ca după imaginea lui să fie numiți cervi soldații lipsiți de curaj.

Romanul își află, iată, un alterego în animalul sălbatic, iar exemplul și contraexemplul sunt binevenite pentru profilul pe care i l-a lăsat strămoșului nostru istoriografia.  

Tot un ritual de maturitate este vânătoarea la germani, iar amestecul în ecuație al spaimei (precizată în permanență de autorii antici) nu impietează asupra transformării obligatorii a tânărului într-un adult liber prin înfruntarea corp la corp a ursului sau a mistrețului (7). Azi, modernitatea reprezentată pe rând de iluminism, liberalism și marxism a înăbușit tocmai virilitatea, lupta dusă de Erou cu haosul în numele Ordinii. Toleranța este, poate, cel mai promovat concept vreme de două secole. Pacea cu Răul, relativizarea acestuia, acceptarea celuilalt cu păcat cu tot, sunt fundamentele lumii moderne. Iar despre educația tradițională a tânărului, despre probe inițiatice și spaime binefăcătoare nu încape vorba atâta timp cât ne ferim copiii și să spună o poezie la serbarea școlară fiindcă îi stresează și îi inhibă nepermis de mult. 

Întorcându-ne în mitologie, vedem cum tradiția celtică reprezintă liantul cu civilizația creștină (poate cea mai bogată în simboluri), iar animalul ca prototip al virilității, masculinității este prezent aproape în fiecare pagină. El devine corespondentul Eroului – rege sau prinț (adică cel ales, nu cum ne explică modernitatea: oricine dorește a se distra). Acesta  urmărește vânatul etern prin păduri nesfârșite, iar animalul ia, aproape mereu, chipul mistrețului alb. Porcul sălbatic și sacrificiul vânătorului apar în toată plinătatea la Ștefan Augustin Doinaș sub chipul mistrețului cu colți de argint.. 

În legendele medievale îi vedem pe rând pe Arthur, Tristan sau Guingamor participând la vânători rituale. Tot mai mult vânătoarea capătă atribute creștine, fiindcă spre deosebire de lumea barbară cavalerul creștin nu vânează animalul feroce pentru a-și dovedi eroismul, ci vânătoarea e un ritual de sacrificiu.

Precum se știe, lumea medievală sancționează dur cel mai mare păcat al vremii, trădarea, așa că uciderea unui vânător devine un exemplu mitic al încălcării lui fides.  

 Răsfoind Căntecul Nibelungilor, de pildă, îl aflăm pe frumosul Siegrfried omorât în timpul unei vânători de urși de întunecatul Hagen pus de geloasa Brunhilda (8)(iată cum patima devine în legendele creștine dătătoare de moarte). Vânătoarea apare ca mare rit seniorial iar asasinarea lui Siegfried capătă un aspect clar de sacrificiu. Siegrfried era invulnerabil, spune legenda, cu excepția unei porțiuni înguste de pe spate, unde a fost cusută o cruce (sic) și unde a fost străpuns. După vânătoare, însetat (se interzisese să se aducă participanților apă, și nu întâmplător), Siegfried s-a îndreptat către un izvor. Acolo a fost străpuns de Hagen cu sulița în dreptul semnului. Este străvezie aluzia la Psalmul 41(9) : În ce chip dorește cerbul apele izvoarelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Doamne.  Siegfried este jertfit precum Hristos. 

. 

Cerbul. Animalul hristologic prin excelență. Cele zece ramuri ale lui reprezintă cele zece porunci pe care Hristos le-a dat oamenilor pentru a se apăra de dușmani: farmece, diavoli, lume (10) . Ființă a luminii, mediator între cer și pământ; legendele hagiografice se rotesc în toată vremea medievală în jurul cerbului alb, al cerbului de aur, cerbului înaripat, fermecat cu o cruce între coarne; simbol al fecundității și învierii. Paralel, în cadrul bestiarului, Biserica îi rezervă un rol satanic mistrețului (admirat anterior de vânătorii romani, de druizii celtici, de războinicii germani), ca fiară impură și îngrozitoare, dușman al Binelui, imagine a omului păcătos și revoltat contra Dumnezeului său. Mistrețul râmând via Domnului din Psalmul 80 este o imagine comentată de Augustin, acesta fiind primul dintr-o lungă suită care face din animal o creatură a diavolului (11). Curajul animalului, cântat de poeții romani, devine în creștinism violență oarbă și distrugătoare. Obiceiuri nocturne, blana îi e sumbră, îi curg balele, miroase urât, face zgomot și posedă coarne în bot (12) . 

Ritualul vânătorii s-a perpetuat, alături de celelalte mituri ale lumii medievale, până când modernitatea a venit, cu valorile sale inversate (materialul, prevenția, discriminarea, non-violența, egalitatea) și a șters cu buretele superstițiile veacului întunecat. Îmi amintesc, de pildă, de floarea de crin, simbolul regalității medievale franceze. Din secolul XIX, plin veac al afirmării naționale galice, devine floarea mortuară prin excelență, prezentă în toate capelele țării, din Paris până în ultimul cătun. Francezii se feresc să o mai pună pe mese, în vaze, fiindcă au fost învățați că poartă ghinion. 

Dar ceea ce s-a deturnat în chip fundamental prin iluminism, și a ieșit pentru totdeauna din sfera Sacrului este dreptul de a vărsa sânge. În vremuri clasice, când sacrul învăluia întreaga existență, se știa că doar Dumnezeu poate da viața, iar El transmite prin ungere și binecuvântare ecleziastică dreptul de a lua viața oamenilor și animalelor, unor aleși, monarhii. Dreptul de a vărsa sânge trebuie primit de la o Autoritate, nu poate fi dat fără control. Regele nu poate efectua toate vânătorile sau comanda toate războaiele și, așa cum în calitate de preot își deleagă funcțiile sacerdotale, la fel și în calitate de comandant suprem al trupelor și responsabil al hăituirilor își transferă puterile generalilor și vânătorilor săi cu un ritual care îi sacralizează pentru a le da drepturi legitime (13) .

Iar dacă nu este clară impietatea creată prin liberalizarea omorului (și aici mă refer la armate naționale, vânători publice – adevărate măceluri), amintesc faptul că vânătoarea aristocratică acorda lumii animale o atenție (mult) mai respectuoasă decât a noastră fiindcă trebuia să se știe unde, cine, cum era ucis, nu puteau fi omorâte animale tinere, femelele, trebuiau cruțate unele animale, existau zone protejate (zone de refugiu, rezerve), epoci interzise (perioade de gestație, zile sfinte, de lăuzie). În noaptea de 4 august 1789, unul din primele privilegii abolite de revoluția franceză a fost acela al drepturilor exclusive de vânătoare ale regelui, iar acest lucru a însemnat un pas important în direcția desacralizării societății și vieții înseși. 

Ceea ce a dispărut este elementul ordonator, legitim. Discuția poate aluneca înspre riscurile ecologice, se poate aminti despre dispariția anumitor specii și reducerea altora, din vreme ce odată cu modernitatea populația crește mult. Vânătoarea și războiul, chestiuni comparabile, sunt disociate. Atributul de a deschide sau încheia conflicte militare s-a lăsat șefilor de stat, dar în numele poporului. Fiecare om a avut dreptul și îndatorirea de a ucide, a se lăsa ucis, a învăța asta în cadrul unor stagii militare și popoare întregi sunt năpustite unele asupra altora. 

Dar lucrurile nu se opresc aici. Odată cu democratizarea, sus, pe podium, urcă și toleranța, subiectivismul și relativizarea Ordinii firești a sexelor. Să ne amintim ce spunea în veacul XIII Hildegard de Bingen:  Femeia este slabă, ea vede în bărbat pe cel care-i poate da putere, așa cum luna își primește puterea de la soare; de aceea este supusă bărbatului, și trebuie întotdeauna să fie gata a-i sluji.  Curtoazia era idealul comportamentului aristocratic, o artă de a trăi ce implică politețea, rafinamentul moravurilor, eleganța și, dincolo de toate acestea, simțul onoarei cavalerești. Cavalerul se adresa întotdeauna cu doamna și stăpâna mea. El se află în slujba doamnei sale, precum vasalul în serviciul seniorului său: el îi datorează omagiul, prin care îi declara că îi aparține pentru vecie, primind, în schimb, feudul. Etica  onoarei cavalerești nu se rezumă la o simplă imitare a regimului vasalic. Cavalerul urmărea  să înfăptuiască uimitoare fapte de vitejie prin care să atragă admirația domnițelor. În producția lirică, trubadurii și truverii, cântau apoi, peste veacuri, nemuritoarele fapte ale adevăraților cavaleri. 

Dacă pantalonii purtați de amazoanele de veac XXI, dreptul de vot și accesul la orice meserie pentru sexul slab a făcut mai fericită Femeia, nu știm încă, probabil nu ni s-au decantat trăirile și cunoaștem insuficient aspectele Ordinii legitime. Pe de altă parte mesajele de egalitate, fraternitate și teama de discriminare ne inundă, încă, subteranele. 

Faceți, de pildă, un efort de imaginatie. Puneți alături 6 femei.

1. Apatrida ștearsă, vorbind pe nas in chip prețios, care locuiește cu o pisica mare și gri și care știe 6 limbi straine (stăpâna nu pisica). Niciodata nu a putut întelege cum oamenii aceea ce-si zic talibani, sârbi, yankei, în fapt niște barbari, pot sa creadă în ceva legat de jurământ, onoare, steag. Sigur sunt spălați pe creier, la fel ca indivizii ăia bațoși și îmbrăcați în cămăși albe ce se duc în casa aia cu cruce deasupra. E mândră de cultura ei care propagă libertatea, lipsa autorității, detașarea, bunul simț. Ah, ce bine este să te plimbi dintr-un job în altul, să treci de la o relație la alta, să frecventezi mereu alte cluburi, să cunoști mereu alti oameni, să experimentezi mereu altceva. Să fii liber și să nu crezi în nimic. A, ba da. SĂ CREZI ÎN A NU CREDE.

2. Pacifista neepilată care mărșăluieste pentru egalitate în lume. Este asa de groaznic să trăim într-o lume închisă! NO BORDERS! Make love, not war ! Il urăște pe Trump. Si mama ei l-a urat pe Nixon. ESENTIALĂ E OMENIREA, NU OMUL.

3. Psiholoaga care se divide precum amiba, admirand foetusul trist din eprubetă. Ăla mic nu-si va cunoaște niciodată tatăl. Poate intr-o zi îl va duce, totusi, în vizită la banca de spermă si-i va povesti cum a mers ea în dimineata aceea, imbracată bine, cum a discutat cu funcționara amabilă. Nu o interesa cum arată proprietarul materialului de reproducere, doar sa aiba un IQ fabulos. Glumea o prietena : ”Dragă, dacă ia inteligența ta și fizicul lui?” Eh, nu putea nici să lase în voia naturii un lucru așa de important. 

Trecea o dată prin piața Sf. Gheorghe și a lovit – o gândul că Lupa Capitolina va semnifica de acum victoria maternitatii relativizate. ANIMALUL RAȚIONAL TREBUIE SĂ CONTROLEZE TOTUL. 

4. Scriitoarea existențialistă ce lansează apeluri pentru depenalizarea relațiilor sexuale cu minori. Tovarășii ei homosexuali o înteleg cel mai bine. IMPORTANT E ACTUL ALEGERII NU OPȚIUNEA. 

5. Activista pentru dreptul femeii de a dispune de propriul corp. E asa de sensibila și asa de mult urăște durerea !!! Tot timpul a fost sub anestezie, foarte atent medicul cu ea. Forcepsul care a smuls fiinta aceea vie, tremurândă, care se agăța cu disperare de peretii uterului, ghemotocul acela de carne care nu a putut niciodata deschide ochii, nu a putut țipa precum un pește. Oricum ea nu ar fi auzit. Dormea, iar cand s-a trezit era prea marcată de teama de dinainte. Dar își exercitase dreptul la alegere. Ucisese. Si ? Era o crima aseptică, dupa toate normele europene. Era ca și când nu se întâmplase nimic. PÂNĂ LA URMA TOTUL SE REDUCE LA ARTA DE A UITA.

6. Fiica ce-si eutanasiază tatăl. O durea inima de ochii lui suferinzi care-i cereau asta. Îi era datoare, doar avea atâtea amintiri din copilarie. Restul vieții locuiseră separat, rar se întalneau. Pe primul ei soț tatăl nu-l cunoscuse niciodată. Pe cel de-al doilea l-a vazut întâmplător, iar de ceilalti nici nu a știut. Acum sosise clipa. S-a felicitat pe sine pentru curaj. Louis a strans-o apoi în brațe și a ajutat-o să treacă peste momentul greu. Așa facuse și când ea suferise pentru Musette. Pe ambii injecția letală i-a ajutat. Pe el însă nu-l putea îngropa în spatele casei. A rasuflat ușurată când a așezat urna cu cenușă pe policioara din living, lângă ursulețul de pluș pe care i-l dăruise la 1 an. Își satisfăcuse latura emoțională, dar salvase și esteticul încăperii în care se auzea în surdină Imagine de Beatles. PÂNĂ LA URMĂ, TOTUL SE REDUCE LA ARTA DE A CURMA DUREREA.

Nu-i asa ca sunt minunate ? Frumoase, bine hrănite, conștiente de puterea lor. Poti unor asemenea bijuterii umane care respiră libertatea precum fanaticii tămâia, să le prezinti spectacolul dezgustător al unor porci horcăind sub glonțul vânătorului capitalist? Umanitatea din ele s-ar revolta. Violență, durere, sânge…. Lumea noastră curată nu acceptă așa ceva. 

Mai trist e cu partea tare a ”speciei umane”, bărbatul, care pălește când vede o picătură de sânge (de aceea preferă pescuitul, e mai curat, iar carnea mai albă, apoi, apa are inclusiv proprietatea de a elibera fondul carnal de impuritățile închegate). Mopul pe dușumea. Desperado. 

 

Note: