ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Pe 12 aprilie 1204, capitala Imperiului Roman, Constantinopol, era cucerită de către cruciații apuseni. Acest moment, cunoscut ca și Cruciada a IV-a, a fost începutul perioadei de aproape 60 de ani de dominație occidentală asupra Răsăritului.

Academicianul Ioan - Aurel Pop explică în cartea sa, „Din mâinile valahilor schismatici” (2011, Editura Litera) consecințele acestei cruciade asupra relațiilor dintre catolici și ortodocși, în plan general și efectele asupra românilor în special.

Iată un fragment din carte, transcris de Cuvântul - Ortodox: 

 

La 17 iulie 1203, cruciatii (cavalerii) apuseni erau prezenti in Constantinopol (chemati chiar de o partida politica locala), iar incepand cu 13 aprilie 1204, capitala lumii rasritene se afla sub stapanirea "latinilor”. De atunci s-a impus in constiinta publica denumirea de "greci”, uzata de apuseni pentru bizantini si ortodocsi in general, si aceea de "latini”, folosita in Europa de Est pentru apuseni. Ambele au avut in epoca inteles injositor si chiar injurios, atunci cand erau utilizate de partea adversa. […]

Imperiul Bizantin nu si-a mai revenit niciodata pe deplin dupa aceasta lovitura, chiar daca la 1261 "aventura latina” s-a incheiat. In schimb, cucerirea apusenilor a produs ceea ce istoricii actuali numesc nationalismul grecesc medieval. In timpul stapanirii "latine” s-a declansat "rezistenta nationala” contra cuceritorilor, mai ales in Despotatul Epirului. In fine, cucerirea "latina” a Constantinopolului a asigurat Romei un cadru ideal pentru indeplinirea unui obiectiv de baza – unirea celor doua biserici crestine sub egida sa. Cucerirea Constantinopolului si a unor mari parti din Imperiul Roman de Rasarit (Bizantin) – adica a nucleului lumii crestine orientale – de catre cavalerii crestini apuseni numiti cruciati a facut ca aceasta actiune din anii 1203-1204 sa fie chemata si "cruciada deviata”. Efortul cruciat nu s-a mai indreptat, precum odinioara, spre "paganii” socotiti profanatori ai Locurilor Sfinte, ci spre alti crestini. "Devierea” aceasta initiala a condus apoi spre alte "devieri”, care au proliferat pe suprafete mari din Europa Sud-Estica, Centrala si Rasariteana.

Programul Sfantului Scaun de refacere a unitatii bisericesti

Papa Inocentiu al III-lea, animat de ideea refacerii unei singure biserici, asa cum era ea inainte de schisma, a alcatuit un program unitar de guvernare a bisericii si a societatii. Suveranul pontif se considera acum pe sine loctiitorul lui Hristos, adica ‘vicarius Christi’ (si nu doar loctiitorul lui Petru, adica ‘vicarius Petri’), si capul Bisericii Universale (‘Universalis Ecclesia’), prin care se intelegea intregul organism al lui Iisus, pamant si cer, biserica si crestini, preotime si regalitate. Autoritatea celorlalti episcopi era socotita doar "delegata” de "episcopul Romei” (papa) sau "asociata” celei supreme a suveranului pontif. Papa avea deplinatatea puterii intru cele spirituale (‘spiritualium plenitudo’) si temporale ori lumesti (‘temporalium latitudo’) sau, cu alte cuvinte, avea puterea completa (‘plenitudo potestatis’). Puterea spirituala, de origine divina, este privita oricum ca fiind superioara celei laice, preocupata de chestiuni terestre. Prin urmare, sacerdotiul (calitatea de preot si prelat sau ierarh) este superior regalitatii. Aceasta este formula noii teocratii pontificale, reactualizate si largite de Inocentiu al III-lea. Ea nu insemna doar negarea sau neacceptarea conceptiei Rasaritului, ci si promovarea unui urias efort de "reintegrare” a bisericii bizantine in "unitatea restaurata” (la 1204) a lumii crestine in ansamblu. Cu alte cuvinte, conceptia bisericii rasaritene, care "dadea Cezarului ce era al Cezarului si lui Dumnezeu ce era al lui Dumnezeu”, despartind intr-un fel puterea religioasa de cea lumeasca si prevazand, atunci cand era cazul, supunerea ierarhului in fata monarhului, era negata (respinsa). In plus, aceasta biserica a Rasaritului urma sa fie supusa Romei.

Perceptia actului de la 1204 in mentalitatea publica bizantina

Cruciada a IV-a, "cruciada deviata”, a fost vazuta de unii istorici ca o manifestare a politicii de forta a Venetiei, dornica sa domine fara niciun obstacol comertul rasaritean. In plan mai larg, acest asalt asupra lumii bizantine a fost privit drept cea mai evidenta manifestare a superioritatii politice si militare a Apusului in comparatie cu ceea ce mai reprezenta Bizantul in declin. Momentul 1204 a deschis perioada celei mai puternice actiuni a lumii "latine” asupra Europei Centrale si de Est (Sud-Est), unde predomina ortodoxia. Este inceputul marii "misiuni” catolice in Rasarit, perceputa in zona ca un act de presiune si de convertire si caracterizata ulterior drept prozelitism, fiindca aceasta actiune ii va afecta nu numai pe "pagani”, ci si pe "schismatici”. S-a produs astfel o ciocnire intre cele doua lumi crestine – civilizatia Apusului si cea a Rasaritului -, constientizata pana la nivelul comunitatilor, al vietii cotidiene.

Pentru multi istorici rasariteni, adevarata "schisma”, cu manifestarea consecintelor sale adanci, s-a produs nu in 1054, ci in 1204 si in anii care au urmat. Prin urmare, conceptia teoretica (pusa partial in practica) a Sfantului Scaun, privind crearea in 1204 a cadrului favorabil de unire a celor doua biserici sub egida Romei, nu s-a putut transpune in realitate. Actul de la 1204, perceput de bizantini ca unilateral, a promovat o adanca ruptura sau separatie intre ceea ce se va numi ulterior Apusul catolic si Rasaritul ortodox. Separatia s-a datorat nu atat atacului crestinilor asupra Constantinopolului (in alte ocazii, au mai fost si alti crestini care au dus razboaie contra orasului lui Constantin cel Mare), cat organizarii unei actiuni "cruciate” impotriva uneia dintre capitalele crestinatatii traditionale, parte integranta a pentarhiei. Era profund lovita si contestata pentarhia ("puterea celor cinci”), adica vechea conceptie a autoritatii egale a celor cinci mari scaune patriarhale, anume Roma, Constantinopol, Ierusalim, Alexandria si Antiohia. Fireste, ca si asedierea Zarei (azi Zadar, in Croatia, alt oras crestin cucerit de aceiasi "cruciati”, in 1202), patrunderea cavalerilor apuseni in Constantinopol era considerata de apuseni un episod trecator (legat de reimpunerea pe tronul Bizantului a mostenitorului legitim, Isac al II-lea Anghelos), inaintea eliberarii Locurilor Sfinte. Numai ca episodul s-a permanentizat si a condus la destramarea Imperiului Bizantin. De aceea, reprosurile istoriografiei grecesti si rasaritene nu se leaga atat de patrunderea "latinilor” in orasul lui Constantin cel mare, cat de impunerea dominatiei apusene (laice si ecleziastice) in Bizant.

Politica lui Inocentiu al III-lea (si a succesorilor sai): punerea bisericii Rasaritului sub egida bisericii romane
Politica papei Inocentiu al III-lea fata de biserica bizantina (rasariteana in general), la inceputul secolului al XIII-lea, a fost elaborata in mod gradat, pe masura derularii faptelor. Initial cruciatii, aproape rebeli (…), au fost blamati si excomunicati, fiindca incalcasera cu buna stiinta ordinele suveranului pontif. Era revoltator pentru acela care se socotea si era efectiv, in multe privinte, capul Bisericii Universale sa constate atacul violent al crestinilor apuseni asupra crestinilor rasariteni, asupra centrului si simbolului lor – Constantinopolul. Cu alte cuvinte, papa constientizeaza si el faptul ca unii crestini, veniti cumva in numele lui, cucerisera cu violenta alti crestini, prilejuind o adanca rana in trupul Bisericii Universale. Pe de alta parte, noul patriarh venetian fusese instalat la Constantinopol fara acordul papei, ca un instrument al dominatiei Venetiei. In fata acestei grave situatii, aceiasi cruciati s-au cait si au declarat ca promoveaza unirea celor doua biserici crestine. Ca urmare, papa Inocentiu s-a vazut nevoit sa accepte cucerirea Bizantului ca pe un fapt implinit si sa caute interpretarea sau motivarea cea mai potrivita. Ceea ce se facuse nu mai putea fi indreptat. Era pana la urma o buna ocazie de a regla toate chestiunile bisericii rasaritene dinspre Occident, adica de la Roma, de catre papa si de a pune realmente in mainile acestuia puterea suprema asupra tuturor crestinilor. Era clar – in ochii Sfantului Parinte si ai liderilor politici apuseni – ca autoritatea "latina” la Constantinopol facea "schisma” fara obiect, fara sens, deopotriva in Bizantul ingenuncheat si in toata lumea Rasaritului. Calea suprimarii "schismei” – in viziunea acelorasi factori de putere – parea sa fie "latinizarea”, la nevoie chiar si prin forta, a bisericii si societatii rasaritene. Din momentul 1204, polemicile teoretice dintre Roma si Bizant legate de pentarhie si de ierarhia primelor cinci scaune "patriarhale” ale bisericii sunt inlocuite cu ideologia "unirii”, adica a punerii, intr-un fel sau altul, a bisericii Rasaritului sub egida bisericii romane.

De ce trebuia eradicata ‘schisma” (in viziunea lui Inocentiu al III-lea)

Sfantul Parinte stia bine ca folosirea fortei armate si a silniciei impotriva unei biserici si societati crestine (la fel de veche ca si biserica si lumea romana) nu era acceptata de canoanele bisericii si de morala crestina. Biserica Rasaritului, desi privita in Apus ca "schismatica”, era una autentic crestina, iar politica de forta dusa contra sa era fara precedent. De aici vine si preocuparea insistenta a papei de a oferi opiniei publice, mai ales criticilor sai, o motivatie cat mai adecvata a trecerii Bizantului din maini crestine in alte maini crestine. Ideea generala a Romei si a Apusului, cristalizata dupa modificarea punctului de vedere papal fata de cruciati, era ca luarea violenta a Bizantului a fost rezultatul natural al "pacatului schismei”. Acest "pacat” ar fi lipsit biserica si statul bizantin de legitimitate, ceea ce ar fi determinat in chip firesc transferul imperiului de la "greci” la "latini”, prin vointa lui Dumnezeu. Numai ca "pacatul schismei” – termenul "schisma” insemnand doar ruptura, frangere, si nu abatere de la adevarata credinta – nu justifica el singur o asemenea pedeapsa pentru "greci”. Stiind acest lucru, finul teolog, ideolog si diplomat care era Inocentiu al III-lea a condus rationamentul mai departe: fiindca "grecii” (rasaritenii) resping dogma esentiala a purcederii Sfantului Spirit (Duh) si de la Fiul (Filioque), ei inceteaza de a fi doar "schismatici” (sau rupti de Roma); abaterea de la dogma transfera tacit "eroarea grecilor” de pe taramul schismei pe acela al ereziei. Natural, erezia (doctrina contrara normelor bisericii oficiale) este mult mai grava si presupune sau incumba pedepse mai aspre. Aceasta interpretare a schismei reiese dintr-o scrisoare emisa de papa Inocentiu al III-lea la 7 octombrie 1207 si adresata clericilor si mirenilor din Rusia Apuseana. Rusii erau invitati ferm sa accepte suprematia Romei pe baza principiului unitatii bisericii. Spre a le forta decizia, papa aminteste soarta grecilor, care, datorita "rebeliunii” si "neascultarii” fata de Roma, "au fost dati spre jaf si prada” (‘dati fuerint in direptionem et praedam’). Dar, conform canoanelor, "darea spre jaf” sau confiscarea bunurilor era una dintre pedepsele obisnuite pentru eretici (alaturi de inchisoare si moarte). Fireste, aceste judecati au ramas la nivelul teoriei in ambianta Sfantului Scaun. Dar puterea laica apuseana, cum s-a observat dupa Cruciada a IV-a, a tins, cel putin o vreme, sa amalgameze "schisma” si "erezia” si sa le trateze in acelasi fel, sa le aplice acelasi regim. Prin aceasta, proprietarii de pamant (si alte bunuri) "schismatici” puteau fi "legal” considerati si declarati ‘iniusti possessores’ (stapanitori pe nedrept) si supusi deposedarii, chiar si prin forta (prin cruciada, prin bratul secular, adica prin armatele statelor laice), daca era necesar.

Aceasta ideologie a fost creata ‘post factum’, pentru a justifica transferul violent de bunuri din mainile proprietarilor legitimi – grecii – in mainile cuceritorilor "latini”, in 1204 si in anii ce au urmat, din Constantinopol si din Bizant in general. In anumite circumstante insa, acest esafodaj de idei a fost aplicat si in lumea rasariteana din afara Bizantului, mai ales in secolele XIII-XIV, ceea ce a avut adanci consecinte pentru accentuarea separarii celor doua parti ale continentului.

[…]

Politica religioasa din regiunile estice dominate de cruciatii "latini”

In aceste regiuni a fost impusa treptat o noua ierarhie ecleziastica, subordonata Romei. Ierarhii greci care au acceptat autoritatea papei si au depus juramant personal in acest sens au fost mentinuti, iar ceilalti au fost inlocuiti. Mai tarziu, Conciliul al IV-lea de la Lateran, din 1215, a stabilit ca episcopii latini din Est sa trimita numai preoti latini in bisericile care mai urmau ritul grecesc. In unele locuri a fost schimbata chiar si organizarea ecleziastica (intinderea teritoriala a unor eparhii, etc.). Clericii catolici au obtinut pamanturile care apartinusera bisericii rasaritene, inclusiv imensele averi ale manastirilor grecesti. Aceste bunuri erau ravnite deopotriva de liderii "latini” laici, ceea ce a determinat o competitie intre biserica si mireni. S-au produs si abuzuri, ceea ce a condus la o anumita rezistenta in randul grecilor. O serie de biserici au fost inchise, iar unii preoti sic alugari au fost pedepsiti. Principalele pedepse erau confiscarea bunurilor, inchisoarea si uneori chiar moartea, adica exact pedepsele aplicate si ereticilor. Tot ca o marca a noii autoritati "latine”, s-a impus oficial pentru intreaga populatie decima ecleziastica (a zecea parte din produse, adica darea catre biserica, inexistenta in lumea bizantina), ceea ce a cauzat noi opozitii, urmate, de asemenea, de confiscari de bunuri si de pedepse capitale. In 1213, imparatul Henric, in urma unor petitii a aristocratilor greci din capitala (care cereau libertate religioasa), a acceptat sa fie mai tolerant cu populatia locala.

Politica Romei privind biserica si populatia rasariteana din Regatul Ungariei

La nasterea Regatului Ungariei au contribuit Sfantul Scaun -in plan religios- si Imperiul Romano-German -in plan politic, secular. Mai mult, Roma socotea Ungaria chiar inclusa in "Patrimoniul Sfantului Petru”, ca un "madular” pontifical aflat la dispozitia sa, daruit cu titlul de "regat apostolic”. Cu alte cuvinte, Ungaria era in "prima linie” a apararii, consolidarii si extinderii posesiunilor papale si a credintei apusene spre sus si sud-est. Dupa formarea Imperiului Latin de Rasarit, importanta strategica a Ungariei a crescut si mai mult. O marturie a importantei Regatului Ungariei pentru Sfantul Scaun, in vedera atingerii unitatii religioase crestine dupa preluarea de catre "latini” a Constantinopolului, este o scrisoare din 14 noiembrie 1204, adresata de Inocentiu al III-lea regelui ungar, caruia i se impun masuri de subordonare a popoarelor si populatiilor necatolice ("toti neascultatorii Bisericii Romane din tara ta”) Romei. Papalitatea vedea succesul politicii sale in Rasarit prin corelarea frontului sudic din balcani (reprezentat de Imperiul Latin) cu cel nordic (intruchipat de Ungaria). Politica Sfantului Scaun fata de adeptii bisericii Rasaritului din Ungaria si din vecinatate era sustinuta de forte importante, precum regalitatea arpadiana, biserica locala si ordinele monastice si militare. De multe ori Roma formula doar linia generala in privinta tratamentului ce trebuia aplicat "schismaticilor” iar fortele locale din Ungaria foloseau aceasta orientare pentru indeplinirea propriilor scopuri. Aducerea in Ungaria sau in anumite teritorii aflate sub controlul acesteia a unor ordine militaro-calugaresti, precum erau teutonii si ioanitii, intra in strategia Romei de prindere a lumii schismatice de aici intr-o retea de forte care sa asigure succesul lichidarii "schismei” in plan general. […]

In jurul anului 1200, in Ungaria traiau foarte multi adepti ai ritului bizantin (ruteni, romani, sarbi, bulgari, unguri s.a.), mai ales in partile sudice si estice ale regatului. Unii istorici vorbesc chiar de o majoritate a credinciosilor rasariteni, cel putin in acele zone. […] In timpul primelor doua secole de existenta a Regatului Ungar, bisericile apuseana si rasariteana au evoluat relativ pasnic, iar locuitorii de rit bizantin erau liberi sa-si aiba bisericile, parohiile, episcopiile lor si, dupa unele marturii, chiar un scaun mitropolitan. Nu trebuie uitat ca unii conducatori unguri au primit botezul la Bizant, ca au fost in relatii stranse cu imparatii constantinopolitani si ca au avut chiar regine bizantine. Mai mult, s-a apreciat ca pana la invazia mongola (1241), sunt consemnate in Ungaria circa 600 manastiri rasaritene, in comparatie cu cele 170-180 de manastiri ale ordinelor apusene (dintre care doar 11 au documentul de fondare pastrat pana azi, iar 60-70 nu se pot atribui unui ordin anume). …

Concluzii

Apogeul politicii de forta, promovate de un segment al lumii apusene fata de Bizant, si fata de biserica Rasaritului, s-a consumat imediat dupa Cruciada a IV-a si sub pontificatul lui Inocentiu al III-lea, adica intre anii 1204 si 1216. Totusi, masurile de "unire” sub egida romana sau de pedepsire a celor care "persistau in schisma si erezie” s-au desfasurat vreme de cateva decenii, cel putin atat timp cat a fiintat Imperiul Latin de Rasarit (1204-1261). Aceasta politica a fost diferita de la regiune la regiune si s-a adaptat specificului local si fortelor de care dispunea Sfantul Scaun in diverse locuri. In timp ce in Bizantul cucerit de "latini” si in regiunile cu populatie rasariteana dominate de puteri catolice s-a putut folosi chiar si forta (prada, confiscarea bunurilor, detentia sau chiar pedeapsa cu moartea) -asimilandu-se uneori "schisma” cu erezia-, in statele ortodoxe (din ‘Commonwealth’-ul bizantin) s-a operat cu mijloace diplomatice (daruri, solii, indemnuri, promisiuni, amenintari, etc.). In aceste din urma state, erau vizati mai ales liderii, capetele incoronate, inaltii ierarhi, in timp ce in teritoriile controlate direct de "latini” erau afectate comunitatile, liderii mai marunti, posesorii de bunuri, parohiile, manastirile.

Pana la urma, masurile initiate de Roma, dar mai ales de auxiliarii sai dupa 1204, au tensionat si mai mult atmosfera dintre Apus si Rasarit. Trecera violenta a Bizantului in maini "latine”, rivalitatile dintre cuceritorii apuseni, presiunile in vederea impunerii autoritatii bisericii romane, lipsa de respect pentru valorile rasaritene, actele de silnicie practicate, etc. au slabit civilizatia europeana in ansamblul sau, netezind calea marii invazii tataro-mongole. Diversiunea cruciata de la 1204, conjugata cu politica de forta a republicilor maritime italiene (mai ales a Venetiei), a slabit Imperiul Bizantin mai mult decat orice alt factor extern si a usurat ulterior sarcina distructiva a otomanilor. Pe de alta parte, increderea rasaritenilor in propunerile de "unire” bisericeasca venite dupa 1204 din partea "latinilor” s-a diminuat mult, ideea de "unire” fiind mereu de-acum asociata cu forta si violenta. Raspunsurile bizantine la chemarile unioniste au devenit pur formale si au fost date mai ales de factorii politici laici, care promiteau nesincer unirea, numai pentru a obtine ajutorul militar salvator al Apusului. Acest ajutor nu a mai venit decat cu intermitente si a fost insuficient. Prin urmare, in Rasarit, Cruciada a IV-a si masurile ce i-au urmat au fost percepute ca acte de "perfidie” a apusenilor si de consacrare a Marii Schisme de la 1054. Prin asaltul "latin” asupra Constantinopolului, inspirat in parte chiar de unii bizantini, "schisma” a devenit efectiva, perceptibila, inclusiv la nivelul populatiei de rand. Cu aceasta, constiinta diferentei si separatia dintre cele doua entitati ale Europei crestine s-au impus definitiv.

[…]

Romanii fata de biserica apuseana si biserica apuseana fata de romani

[…] Orice credinta are, pana la un punct, tendinta de a atrage noi adepti, adica are ceea ce se cheama, din vremurile mai noi, o componenta prozelita. Lumea antica romana si lumea medievala au fost insa, de cele mai multe ori, la nivelul comunitatilor locale, destul de tolerante din acest punct de vedere. In Evul Mediu, asa cum s-au respectat cutumele fiecarei comunitati -de la limba proprie pana la legea sau principiile juridice ale fiecarei "natiuni”- tot asa s-a procedat si in privinta credintei. Finele Evului Mediu european -corespunzand organizarii mai temeinice a bisericii, intaririi Imperiului Romano-German si, mai ales, impunerii principiului ‘plenitudo potestatis’- a adus cu sine un anumit exclusivism religios, care a degenerat apoi in forme grave de discriminare.