În urmă cu 100 de ani, în timpul Primului Război Mondial, România a fost greu încercată de epidemia de tifos exantematic, care a făcut sute de mii de victime în iarna anului 1917 și despre care omul politic Constantin Argetoianu spunea că „fantezia niciunui pictor nu ar fi putut să zugrăvească o asemenea imagine a infernului”.

Despre această cumplită epidemie povestește Constantin Argetoianu (15 martie 1871- 6 februarie 1951, închisoarea Sighet) care, pe atunci, era refugiat la Iași. Cunoscut pentru realismul- poate cinismul- cu care a creionat în Jurnalul său atât clasa politică românească, cât și neajunsurile cu care se confrunta țara noastră în preajma Marii Uniri, Argetoianu nu a ezitat să prezinte cruda realitate despre epidemia de tifos din 1917-1918.

„Tifosul exantematic a fost adevăratul nostru vrăjmaș; cu el ne-am războit mai mult decât cu nemții- el ne-a răpus trei sferturi din cei 800.000 de oameni (oficial, România a înregistrat 300.000 de decese din cauza tifosului- n.red) pe care i-am jertfit pentru realizarea unității noastre naționale. Crudă și inutilă jertfă care va rămâne de pomină și, să sperăm, de pildă generațiunilor viitoare.

(…)Epidemia s-a întins cu o repeziciune de neînchipuit. Se îmbolnăveau oamenii și mureau ca muștele. Se povesteau scene apocaliptice.  Înmormântările se făceau în masă. Nu se mai găseau scânduri pentru sicrie. Pic Ferechide, mobilizat ca locotenent la tren, îmi povestea că furgoanele lui fuseseră desemnate pentru lugrubrul serviciu al transportului cadavrelor și că în lipsă de sicrie, morții erau vărsați cu toptanul, goi, în gropi mari umplute cu var. Păduchii începuseră să mișune pretutindeni, mai în fiecare zi găseam și eu câte unul doi pe mine. Începuserăm  să cunoaștem pe cei răi, erau cei care subseseră deja sânge și se prezentau negri la față. Din fericire, n-am cules de pe mine, în aceste urate vremuri, decât păduchi albi.

Se înmulțiseră păduchii, dar se înmulțiseră în același timp și bolnavii, căci pe lângă cei din Iași, mai veneau cu sutele din afară. E de necrezut, dar trenuri pline de soldați contaminați sau bolnavi se revărsau zilnic în gara Iașilor. Sunt sigur că cei care vor citi rândurile ce urmează mă vor învinui că plăsmuiesc și totuși ele nu evocă decât o palidă icoană a ororilor pe care le-am văzut. În toiul epidemiei, în februarie și în martie, peroanele erau ticsite de soldați întinși pe ciment sau pe pardoseală, îmbrăcați în zdrențe și în mantale cârpite, cu fețe galbene-verzui, slabi, de era numai pielea de oasele lor. Din trupurile întinse și istovite se ridicau gemete slabe, iar din unele nu se mai ridica nimic, fiindcă moartea le pecetluise deja buzele. Nu mai cereau nimic, zăceau în nesimțire, iar printre ei, pe jos, păduchii mișunau în așa cantități, încât trosneau sub picioarele trecătorilor. Ca să ajungi pe peron trebuia să încaleci cu precauțiune peste muribunzi și peste morți. Am văzut în viața mea mai multe imagini ale infernului, dar fantezia niciunui pictor sau desenator n-a putut zugrăvi o atât de tragică icoană a oribilului.

Și fiindcă oamenii veneau mereu- nu se știe cine îi trimitea și pentru ce veneau, căci pentru a muri orice loc e bun- s-a instalat acolo în gară un serviciu medical de triaj. Din 12 medici, câți s-au succedat în acel post de onoare al meseriei și al datoriei, 11 au murit. Fie-le binecuvântate în vecii vecilor numele, pe care nimeni nu le mai știe.

(…) Pe la sfârșitul lui ianuarie și prin februarie 1917, situația devenise intolerabilă. Sub presiunea opiniei publice și a Misiunii franceze- ne sosise un mănunchi de medici francezi și de surori de caritate- s-a deșteptat și stăpânirea din "somnu-i cel de moarte” și l-a numit pe doctorul Cantacuzino Ion în fruntea tuturor servicilor sanitare. Întâmplător, am întâlnit pe Cantacuzino în Piața Unirii, chiar în ziua numirii lui. Mă luă de braț, îmi zise "vino să vezi ceva” și mă duse la Spiridonie. Ce am văzut acolo întrece în oroare ce văzusem la gara din Iași. Mi-a crăpat ușa câtorva saloane, dar o putoare de nedescris, o duhoare de materii în putrefacție și de materii fecale purtată de un curent de aer confiat- m-a izbit în față și m-a dat înapoi. Mi-a fost cu neputință să trec pragul acestor săli de tortură și înspăimântătoarea viziune de o clipă prin ușa întredeschisă mi-a fost de ajuns să mă tulbure adânc. Zile de-a rândul mă întrebam până la ce limită putea fi împinsă puterea de rezistență a suferinței omenești. Dar Cantacuzino intrase acolo unde nici medicii nici sanitarii nu mai voiau să intre și clocotind de mânie și de indignare mi-a povestit ce văzuse. Cadavre  lungite pe dușumea de mai multe zile și intrate în putrefacție, alături de muribunzi și de bolnavi încă în puteri, aruncați înăuntru în neștire, pe ușa repede deschisă și închisă- dejecțiuni pe tot locul, boarfe și petece murdare aruncate peste morți și peste vii.

Cantacuzino începuse deja curățirea localului. Sanitarii, cu cârpe muiate în acid fenic la nas, se hotărâseră la această oribilă muncă, îmbărbătați de exemplul marelui animator. După 48 de ore, spitalul Spiridoniei nu mai era de recunoscut.

(...) Ravagiile tifosului exantematic exasperaseră într-atât nervii oamenilor, încât fiecare era convins că toate pacostele trebuiau să cadă pe capul nostru. Orice fleac și orice zvon luau numaidecât consistență și contribuiau să intensifice și mai mult starea generală de enervare. Abia se mai calmase puțin tifosul exantematic, mulțumită măsurilor luate de direcția lui Cantacuzino și iată că alte molime se anunțau din toate părțile. Febra tifoidă, holera, chiar și ciuma erau semnalate cu toate exagerările inerente depresiunii morale ce cuprinsese pe toți. În realitate n-a existat niciun caz de holeră și cu atât mai puțin de ciumă. Febra tifoidă nu s-a întins mai mult decât era natural, în aglomerațiile din jurul orașelor, mai ales în jurul Iașilor. Medicii se așteptau însă la o izbucnire de holeră și la o agravare a febrei tifoide, așa încât într-o zi în care venisem să iau masa la Institutul Bacteriologic, amicul Slătineanu mi-a tras o injecție dublă împotriva holerei și a tifoidei, deși n-aveam nicio poftă de așa ceva. Ambele molimi au păcălit însă pe specialiști și nu s-au mai dezlănțuit, iar eu am rămas cu injecția în burtă, pe gratis”.

Constantin Argetoianu- „Pentru cei de mâine amintiri din vremea celor de ieri”, vol.III, Editura Humanitas, București, 1992 ( pag.86- pag.88, pag.90- pag.92).