Pelicula „Darkest hour” (Ziua Decisivă) este cu siguranță unul dintre evenimentele cinematografice ale anului. Aducându-l în prim plan pe Winston Churchill, filmul a câștigat două premii Oscar (Cel mai bun actor, Gary Oldman și premiul pentru machiaj) și a fost nominalizat de alte patru ori.

Cu siguranță că cinefilii români care vor vedea pelicula vor rămâne impresionați de personalitatea fostului premier britanic, Winston Churchill, personajul principal al filmului. 

Churchill este, cu siguranță, eroul britanicilor și al Occidentului,  dar cum ar trebui să-l privească românii? În primul rând, trebuie spus că Winston Churchill a fost un om foarte cinic și calculat, care punea interesele sale pe primul plan, indiferent de costuri.

Mai precis, ce credea Churchill despre România, țară care privea spre Anglia și Franța ca spre „aliații tradiționali”, ce vor veni să ne izbăvească de cizma sovietică? Răspunsurile le aflăm chiar din mărturia directă a acestuia: 

„Armatele rusești presau acum puternic în Balcani și România și Bulgaria erau acum sub puterile lor. Cum victoria Marii Alianțe devenise doar o chestiune de timp, era natural ca ambițiile Rusiei să crească. Comunismul își scotea capul din spatele furtunosului front rusesc. Rusia era mântuitorul și comunismul era evanghelia pe care o aducea.

N-am simțit niciodată că relațiile noastre cu România și Bulgaria din trecut ar merita sacrificii speciale din partea noastră acum. Dar soarta Poloniei și a Greciei ne afectează profund. Pentru Polonia am intrat în război; pentru Grecia am făcut eforturi dureroase. Guvernele ambelor țări s-au refugiat la Londra și ne consideram responabili pentru reinstalarea în țările lor, dacă asta își doresc popoarele respective”, (Winston Churchill - Triumph and Tragedy: Al doilea război mondial, volumul 6, pagina 208)

Puțin mai jos, în aceeași carte, Churchill reîntărește dorința de a face totul pentru a obține o înțelegere favorabilă cu Rusia în privința Poloniei, chiar cu prețul închiderii ochilor la abuzurile rusești din România.

„Stalin urmărea un curs de acțiune opus în două țări balcanice de la Marea Neagră, unul care era absolut contrar ideilor democratice. Pe hârtie, a subscris principiilor de la Yalta și acum erau călcate în picioare în România. Dar dacă îl presam prea tare, putea spune: `N-am intervenit în acțiunile voastre în Grecia, de ce nu-mi acordați aceeași libertate în România?`. Asta ar duce la comparații între scopurile lui și ale noastre. Nicio parte nu ar convinge-o pe cealaltă. Ținând cont de relațiile mele personale cu Stalin, eram sigur că ar fi o greșeală să mă îmbarc într-o asemenea discuție. Pe lângă asta, eram foarte conștient de mult mai importanta problemă a Poloniei și nu voiam să fac în România ceva ceea ar putea pune în pericol o înțelegerea poloneză. Cu toate astea, simțeam că ar trebui să-i spunem lui Stalin despre mâhnirea noastră față de instalarea la putere, cu forța, a unui guvern minoritar comunist, din moment ce asta intra în conflict cu Declararația asupra Europei Eliberate pe care am adoptat-o la Yalta” (Winston Churchill - Triumph and Tragedy: Al doilea război mondial, volumul 6, pagina 420-421).

Dar Churchill demonstrează nu doar lipsă de interes pentru România, aliat al Marii Britanii înainte de începutul conflictului, ci și dorința de a mistifica istoria pentru a-și justifica atitudinea capitulardă în fața terorii lui Stalin. Dezinteresul lui Churchill pentru țara noastră s-a manifestat și prin celebrul bilețel, prin care erau împărțite sferele de influență în Est:
 

Astfel, în aceeași carte, „Salvatorul lumii libere” susține, în mod stupefiant, că România „ar fi atacat fără motiv” Rusia.

„Deci este natural ca Rusia sovietică să aibă interese în țările care se învecinează cu Marea Neagră, dintre care una, România, atacând-o fără motiv cu 26 de divizii și alta, Bulgaria, cu care are legături vechi. Marea Britanie consideră că este drept să arate un respect deosebit pentru viziunea Rusiei cu privire la aceste țări și față de dorința sovietică de a prelua practic, conducerea în ghidarea lor, în numele cauzei comune” (Winston Churchill - Triumph and Tragedy: Al doilea război mondial, volumul 6, pagina 233 -234).

Este imposibil ca Winston Churchill să nu fi știut de ultimatumul sovietic adresat României în 26 iunie 1940 și să nu fi aflat că acțiunea țării noastre din 22 iunie 1941 a fost un răspuns la raptul din urmă cu un an. Reamintim că Churchill a fost instalat premier al Imperiului Britanic în 10 mai 1940, deci a avut cunoștință atât de pactul Ribentrop - Molotov cât și de efectele acestuia. În fața acestei realități, alegerea lui Churchill de a minți în cartea sa rămâne ca o meschinărie pentru a justifica în fața opiniei publice britanice părăsirea României în fața lui Stalin.
 
Că veni vorba de Stalin, încheiem aceast articol cu toastul pe care Churchill l-a ținut în onoarea liderului sovietic, în aprilie 1945:

„Nu este nicio exagerare sau un compliment din cele înflorite când spun că privim viața Mareșalului Stalin ca fiind cea mai prețioasă pentru speranțele și inimile noastre, ale tuturor.

Au fost mulți cuceritori în istorie, dar puțini dintre ei au fost și oameni de stat și majoritatea au aruncat fructele victoriei în necazurile ce au urmat războaielor pe care le-au purtat. Sper cu toată sinceritatea că Mareșalul poate fi cruțat, pentru poporul sovietic și pentru a ne ajuta pe noi, pe toți, să mergem mai departe către un timp mai puțin nefericit decât cel prin care am trecut recent. Merg prin lumea aceasta cu mai mare curaj și speranță când mă găsesc într-o relație de prietenie și intimitate cu acest mare om, a cărui faimă a mers nu doar în toată Rusia, ci și în lume”  (Winston Churchill - Triumph and Tragedy: Al doilea război mondial, volumul 6, pagina 361).