Motivație.Grație activității de mai bine de 20 de ani, Formula As a reușit să promoveze un puternic curent naturist. Acesta a legat elementele de civilizație rurală din spațiul românesc, atâtea câte au mai rămas, cu medicina alternativă cultă din actualitate. După anii 1995, și mai ales după 2000, aproape toată media a inserat  subiecte despre sănătate prin prisma naturismului. Aplecarea aceasta spre naturism, în spațiul românesc este fireasca. Merge pe un fir neîntrerupt, într-o arie ce a scăpat de influențele vestului. Încă mai avem vie o oarecare tradiție și în mod cert o înclinație spre natură și naturism. Chiar dacă nu mai sunt mulți țărani în adevăratul sens al cuvântului, mai avem sate și oameni care își pot măcar aminti cum era acum 30, 50 sau chiar 70 de ani. 
 
Pe de altă parte în mod evident, în raport cu dezvoltarea interesului populației față de subiectul naturism, re-instruirea personalului de specialitate nu a ținut pasul decât într-o mică măsură. Acesta este și motivul pentru care câteodată apar în unele publicații articole tulburătoare. Un asemenea articol, dintr-o presă de provincie, postula „românii mâncau acum o sută de ani la fel de gras, dar se făcea mai multă mișcare”. Aceasta ne-a incitat să scriem despre lucruri care nu încap în manualele de istorie și a rezultat acest excurs istoric alimentar.  

Laboratorul ImunoMedica

Ce mâncau de fapt românii acum 100 de ani ? Ce au mâncat dacii sau trăitorii din cultura Cucuteni, ori înaintașii lor ? 

Preambul. Se cunoaște faptul că în fixarea unui tip de alimentație sunt implicați numeroși factori. Într-un fel se mănâncă la Cercul Polar și altfel la Ecuator. Una puneau pe masă românii ca popor stabil, și alta mongolii migratori.

Istoria  naturală (factori geografici, climatici) și politică, migrațiile, organizarea statală, factorii sociali și culturali, revoluția industrială, dezvoltarea transporturilor și mondializarea și-au pus pe rând amprenta. Necunoașterea acestor chestiuni afectează judecata și concluziile asupra unui domeniu care până la urmă este determinant pentru starea de sănătate sau de boală.

Începuturile 

Știința postulează că strămoșii noștri au ființat ca omnivori dintru început, din paleolitic. Geneza creștină îl prezintă pe om în starea lui sublimă, aflat în directă conexiune cu Dumnezeu, într-o gradină, unde avea la dispoziție „fructele copacilor și semințele ierburilor”. Ulterior din neascultare decade, și trimis în lume se hrănește prin sudoarea frunții, cu ce poate. Așadar și cu carne, care îi era la îndemână. Istoria apreciază că vârsta lui Homo sapiens sapiens în Europa este de circa 40.000 ani. Demn de menționat este că la noi s-au găsit în urmă cu 10 ani, vestigiile celui mai vechi om modern din Europa, în Peștera cu oase de la Anina. Numit Ion de către istorici, are circa 36.000 ani vechime după unele păreri (datare cu carbon) sau 42.000 ani după alte opinii. Arheologia și istoria medicinei apreciază că la vremea respectivă se consumau cantități impresionante de carne, provenită din vânătoare, lucru pus în evidență de marile acumulări de resturi animale găsite în zonele locuite. Importanța hranei vegetale și raportul față de carne nu a putut fi studiat și apreciat din pricina faptului că resturile vegetale nu s-au păstrat. Acest lucru nu conduce implicit însă la ideea că alimentația era exclusiv pe bază de carne, așa cum ea încă mai era de găsit la eschimoși, până acum circa 50 de ani. Totuși glaciațiunile și pustiurile albe de gheață și zăpadă, pot fi responsabile însă de o hrană preponderent carnată.

Se apreciază că omul preistoric a consumat circa 700 de g de carne pe zi, și cam 1,5 kg de vegetale. Colesterolul total era situat la 500-600 mg/dl, nivel foarte ridicat, față de cifrele acceptate azi. Sodiul reprezenta abia a șasea parte din necesarul omului modern. Omul acelor vremuri avea o constituție deosebită, robustă, cu un aport de calciu de circa 1.500 mg pe zi, cu vitamine suficiente, chiar în exces... Cantitatea de fibre vegetale apreciată la circa 45 de g pe zi, mare și ea, prin favorizarea proceselor de excreție poate fi împreună cu efortul fizic intens, la originea stării de sănătate a acelor oameni, mari carnivori. Necunoașterea unor moduri eficiente de conservare a cărnii, impunea ca vânătoarea să fie o preocupare permanentă, în orice anotimp, și la distanțe apreciabile. În continuarea gândului la acest coș alimentar zilnic, cu 700 de g de carne și 1500 g vegetale, sa ne imaginăm omul alergînd si carînd greutăți în orice teren  pe distanțe de 20-40 de km pe zi...

Sfârșitul ultimei mari glaciațiuni cu circa 15.000 ani înaintea erei noastre, oferă un cadru climatic care permite omului o existență ceva mai ușoară. Ghețarii se retrag, ierburile și pădurile ocupă din nou pământul sterp. 
Treptat, așa cum s-a putut vedea și studia pe viu în Lumea Noua (cele două Americi), strămoșii noștri au renunțat la vânătoarea în stil mare din pricina epuizării resurselor faunei și au trecut la îmblânzirea animalelor, în paralel cu o agricultură rudimentară. Se presupune că nevoia de siguranță alimentară a generat ca preocupare esențiala agricultura.

Finele paleoliticului acum zece milenii înaintea erei noastre coincide cu începutul domesticirii animalelor, în contextul unei tendințe de sedentarizare; se aduc în cultura plante cerealiere și leguminoase. Acest lucru s-a facut în mod natural, într-o ordine a priorităților. Nevoia de pază și protecție, personală și a alimentelor, a dus la domesticirea câinelui, acum 12.000-10.000 de ani. „Lumea a dăinuit datorită puterii de înțelegere a căinelui” postulează Avendidad (o Carte a Legii din Persia, sec. 6 î.H.). Primul animal domesticit pentru lapte a fost capra, încă din mileniul VII î.H. Vaca a fost domesticită mai târziu. Porcul a fost primul domesticit exclusiv pentru carne. Cel dintâi animal de tracțiune a fost boul, ci nu calul cum îndeobște se crede. Orzul și orzoaica, mai adaptate unei clime reci au fost primele cereale luate în cultură, ci nu grâul potrivit credinței generale din spațiul nostru.

Trecerea de la starea de vânător si culegător în permanentă mișcare la sedentarism, are profunde și interesante aspecte alimentare. Cultura Starčevo-Criș (la confluența Banatului cu Transilvania), între 6900-5200 î.H., la o analiză mai atentă, pune în evidență aceste schimbări. Astfel dacă paleta cerealieră rămâne aceeași în toată perioada, adica orz, mei și grâu, cea carnată se schimbă. În prima parte carnea vine de la ovi-caprine, pescuit, cules de scoici (din râuri și mare), vânat acvatic (păsări) și terestru (în special cerb și mistreț). Ulterior în locul vânatului și pescuitului crește ponderea bovinelor mari, care se dovedesc mai comode în curtea proprie. Porcul aducea doar 5% din aportul de carne.

Pe parcursul câtorva milenii agricultura a modificat drastic alimentația cu consecințe morfologice deosebite. Omul paleoliticului care a consumat din plin proteine animale era cu cel puțin 15 cm mai înalt decât urmașul său agricultor pentru care vegetalele au ocupat 90% din alimentație. Astfel de deosebiri sunt ușor vizibile și azi pe seama diferențelor fundamentale în habitudini alimentare, chiar în proximitatea spațiului nostru. Sârbii și mai ales muntenegrenii sunt cu mult mai înalți decât românii; printre muntenegreni te simți ca în mijlocul unei echipe de baschet. Pentru un sârb  trei mese principale pe zi înseamnă trei mese cu carne, de regulă. La români nu a fost și nu e nici acum așa. O mărturie încântătoare în acest sens ne aduc basmele românilor, unde termenul de „legumă” apare adesea cu sensul de „mâncare” sau „merinde”.

Neoliticul aduce schimbări notabile, care te pot duce cu gândul la ce desemnează noțiunea de evoluție...Apariția vaselor de lut se soldează cu o schimbare profundă în alimentație. Cerealele și legumele sunt gătite, alimentele se fierb și se coc. Cu siguranță mâncarea capătă un gust mai bun și pot fi pregătite cantități mai mari. Dar probabil pe seama distrugerii vitaminelor, apar primele avitaminoze: pelagra și scorbutul. Totodată se constată cele dintâi carii. Insistăm asupra acestui aspect cunoscut de istorici dar prea puțin cunoscut de medici și nutriționiști. În toate siturile arheologice dinainte de cunoașterea olăritului, osemintele umane nu prezintă carii. Este insă dificil de apreciat dacă apariția cariilor este doar în relație cu hrana gătită prin fierbere și coacere, or au fost implicați și alți factori.  

În perioada creatorilor Culturii Cucuteni, undeva între anii 5.500-2600 î.H. sociologia descrie genul de viață denumit „păstori de oi cu agricultură secundară”. Este un mod de viață al strămoșilor nostri, în vetre de viață sedentară, ca baze pentru păstorit. Carnea obținută prin vânătoare s-a diminuat semnificativ. Animalele domestice furnizează cea mai mare cantitate. Pădurile din apropierea vetrelor satelor sunt transformate în câmpuri de foc, pentru defrișare spre a face loc agriculturii, potrivit urmelor de cenușă și polen descoperite în aceste așezări. Societatea este una patriarhală, clasele sociale sunt necunoscute, sclavagismul inexistent. Oamenii aveau mâncare suficientă, chiar dacă obtinută cu prețul unor mari eforturi fizice. A fost vârsta de aur a omenirii, cu armonie si fără împovărări. Utilizarea ulterioară a bronzului pentru a produce podoabe, unelte și mai ales arme, a schimbat toată această stare. Din acel moment, tropotul cailor și zangănitul armelor aveau să fie coșmarul omului sedentar.

Dacii

Pentru că este greu să tratăm într-un articol perioade distincte de o manieră strict cronologică, îmi voi permite în rândurile care urmează, pentru mai buna înțelegere istorică, să fac o serie de aprecieri și referiri în continuitatea unor idei și  obiceiuri, care se regăsesc pe parcursul existenței poporului nostru. Stramoșii noștri geto-daci sunt cunoscuți din scrierile anticilor ca mâncători de lapte, galactopotai (Columella). Laptele fermentat satisfăcea nevoia de acru. Din lapte se preparau mai multe feluri de brânză, pe care trebuie sa ne-o închipuim de foarte bună calitate și diversă. Recunoașterea documentară a venit câteva sute de ani mai târziu în epoca bizantină, când scrieri diverse menționează că ciobanii vlahi aveau „brânză, lapte și carne mai presus de alte nații”, sintetizează Claudian. Ca amuzament, amintim că viața păstorilor vlahi ajunși prin Balcani era atât de bună încât lucru știut de istorici, tenta și pe călugarii greci de prin mânăstiri, care nu de puține ori lăsau sutana pentru brânză, pastramă și vreo păstoriță oacheșă. De precizat că în vremea dacilor era utilizat nu numai laptele de vacă, oaie, capră, dar și cel de cal, animal folosit și pentru carne (Strabo și Antiphanes).

În timpul anului se mânca puțină carne, prin sacrificarea animalelor neputincioase din turme. Iarna carnea se afuma și se săra. Sare a fost aici la noi din belșug întotdeauna. Probabil ca păsări existau în curtea oricărui agricultor, așa cum se întâmplă și azi. Deci din primăvară si până în toamnă existau și ouă. Pește, scoici și raci erau în orice rău, pârâu și lac.

Ca idee despre ce poate însemna ca bogăție și aport alimentar banala scoică, pot să vă relatez cele văzute de mine, acum câțiva ani, în Banat. Cu prilejul unei inundații, fenomen frecvent în zonă, apele umflate au adus în aval atât de multe scoici frumoase de râu, de 7-13 cm lungime, încât țăranii le-au adunat cu sacul.

Se știe că geții așezați la malul Dunării erau mari pescari. Alexandru cel Mare își trece o armată de 4000 de pedeștri și 1500 de călăreți (spune Ptolemaeus Lagi) într-o singură noapte, folosindu-se de luntrile băștinașilor. „Era foarte mare belșug de luntrii”, după cum descrie Arrian.  Se poate aprecia că getul în general, iar mai târziu țăranul vlah și apoi cel român au fost niște buni pescari. Firesc, pentru că prin pescuit se obține un produs alimentar bun, fără prea mare efort. Până acum 50-70 de ani în Dunăre se capturau frecvent prin pescuit somni care depășeau uneori 100 de kilograme exemplarul. Azi ne e greu să ne imaginăm ceea ce alta dată era obișnuit: pești ale căror cozi atârnă afară din căruțe. În ceea ce privește acvacultura, ca idee și element de continuitate în preocupări, menționăm că autoritățile din Moldova, mult mai târziu, în sec. XVI au dat legi care să împiedice ființarea și extinderea heleșteielor, pentru ca această practică diminua îngrijorător suprafața arabilă !

În aprecierea modului de alimentație, un lucru de căpetenie mai trebuie știut. Clima la sfârșitul mileniului I î.H. era mult mai rece ca în zilele noastre. Ovidiu se plângea că îngheață vinul în pahare. „Și ține iarna asta adeseori doi ani”... Dunărea se făcea în fiecare iarnă pod de gheață.

Diferențele de climă pot explica o situație aparent contradictorie. Știm că Deceneu l-a convins pe Burebista să poruncească scoaterea viilor. Dar unii autori antici apreciază că „folosirea vinului unora le este necunoscută” (Mella). Cel mai probabil doar unele zone probabil din sud, bine expuse la soare și fără vânturi permanente, erau propice pentru cultura viței de vie. Acest lucru se probează și azi, în Maramureșul istoric, unde la nord de Munții Gutin via nu se coace, ci are doar rol ornamental. Chiar și în sudul Gutinului, zonă unde via se coace, vinul este acru și puțin rezistent. Se știe că azi  între nordul țării și Câmpia Dunării sunt diferențe de timp de trei săptămâni și mai bine uneori, pentru aceleași culturi.

În schimb, suntem informați că se bea bere thracica (Atheneaus) și mied adică hidromel.

Mai știm și că se bea vin grecesc, pentru că în orice sit arheologic din perioada respectivă s-au găsit și amfore grecești pentru vin. Probabil apanajul celor înstăriți. Altminteri este îndoielnică imaginea romantică, descrisă recent de unii autori, cu geți care transportă pe căi burdufuri de vin pentru coloniile grecești, iar grecii îmbuteliază vinul respectiv pentru export. Poate doar în sudul Dunării și în zona care aparține azi Bulgariei să fi fost posibil un astfel de comerț.

Dintre cerealiere se cultivau mei, orz, orzoaică, mai multe varietăți de grâu, secară si ovăz. Ovidiu dar și alții, relatează că agricultura se făcea pe terenuri exploatate în comun, cultivate cu pauze sau repaus agricol. Un an se cultiva pământul cu cereale, un an era lăsat „la odihnă”. Acest fapt ar putea fi interpretat  ca un mod firesc de înțelegere a nevoii de refacere a solului, ci nu drept o dovadă a unei agriculturi primitive. De altminteri în Biblie se recomandă lucrul pământului șase ani, cu un an pauză.

Să reflectăm la această stare de lucruri prin prisma faptului că terenul arabil, până în secolul XVI era în ambele țări românești de două ori mai scump decât terenul împădurit. Explicația este că cea mai mare parte a Daciei era o întinsă padure cu arbori seculari, iar trecerea spre cultura agricolă a unei suprafețe, se făcea prin despădurire și desțelenire. Un efort imens, chiar și prin utilizarea focului pentru mistuirea masei lemnoase.

Plinius scria că „popoarele pontice preferă meiul tuturor celorlaltor mâncări”. Se prepara ca terci sau griș, ori boabe întregi prin fierbere în ceaun, pe plită și cuptor, sau galete coapte pe plite și în țest.

Terciul și grișul nu trebuiesc imaginate ca fiind o mâncare lipsită de gust și neplăcută ca aspect. E o problemă de habitudine, imaginație și resurse.

Galetele sunt preparate rudimentare din cocă (făină frământată cu apă), fără drojdie, coapte pe plită, sau strat de frunze pe jar.

Țestul e un dispozitiv din metal, ca un fel de ceaun întors cu gura în jos peste o cocă din cereale, care se așează pe un strat gros de frunze ori o tavă de metal, pe  jar. Deasupra țestului se punea tot jar și în felul acesta se realiza un fel de cuptor mobil pentru păstori.
E bine de știut că termenul de „mălai” vine de la mei și fiertura de mei, ci nu de la porumb. Astfel că 100 de ani înainte de introducerea porumbului în țările noastre, Mihai Viteazul este poreclit în bătaie de joc de către sași „Mălai Vodă” (Xenopol).

Dimitrie Cantemir explica de ce era preferat meiul drept cereală: „grâul dă de 24 de ori semănătura, orzul de 60 de ori, iar meiul de 300 de ori” (Descriptio Moldavie).

Grâul și secara sunt cereale panificabile. Galenus ne relatează că din secară se prepara pâine. Din grâu am preparat și noi galete, de curiozitate. Se macină grâul mai mare, ca și mălaiul de porumb, se face un aluat fără drojdie și se pune la copt în foi de 1 cm grosime, pe plită la foc mic. Sunt foarte consistente, dulci și sățioase. În plus prin aportul de fibre activează tranzitul intestinal și procesele de excreție. După câteva zile o sa vă simțiți mult mai ușori...  

Plinius cel Bătrân (23-79 d.H.) menționează că românii nu cunoșteau cultura ovăzului, dar că acesta era folosit de greci în special ca furaj iar de popoarele din nordul Imperiului roman, germani și geți, ca cereală alimentară.

În materie de legume, leguminoase, verdețuri, ciuperci și fructe, pentru a ne putea imagina mai bine și cât mai aproape de adevăr ce puneau dacii pe masă, cred că trebuie urmărite istoricește două idei principale. Pe de o parte faptul că ceea ce se află acum în flora spontană foarte probabil se afla și atunci, adică: ciupercile diverse, urzică, leurdă, pur, grâușor, măcriș, lobodă, dragavei, ștevie, mărar, chimen, cimbrișor, șovârf (origan), ienupăr, hrean, hamei, păpădie, lăptuci, susai, muștar de câmp, știr. Știrul nostru este o varietate din familia Amaranthaceae, ce are mulți reprezentanți comestibili sau decorativi în întreaga lume. O altă variantă este cea americană care furnizează semințele bine-cunoscute azi sub numele de amarant. Din câte știm noi, poporul român în spațiul european a păstrat în alimentație cele mai multe verdețuri din flora spontană.

A doua idee este că unele plante robuste și rustice, cunoscute în orient și bazinul Mediteranei ar fi putut ajunge la noi prin „import”. Ulterior încet, s-au extins. Spanacul este un exemplu elocvent. Literatura de specialitate legumicola îl prezintă ca fiind o plantă originară din Asia Centrală și India, mai recent adusă în cultură, de arabi și cruciați, inițial în Spania de unde s-ar fi raspândit în restul continentului. În dezacord cu acestea, istoricii au găsit semințe de spanac în depozitele carbonizate de pe terasele Sarmizegetusei. O posibilă explicație este inedita deplasare a armatei persane în 514 î.H. de-a lungul țărmului Mării Negre în operațiunile împotriva sciților.
Poate așa a sosit și busuiocul, care era cunoscut și cultivat în India si China (800 î.H.). O ipoteză  tentantă este că a venit odată cu indo-europenii.

Sunt autori care pledează pentru faptul că daco-romanii au cunoscut castravetele. Ce-i drept în Egipt apare în fresce pictate,  de unde ar fi putut ajunge în lumea greco-romană. Dar e mare iubitor de căldură și nu-i merge bine la frig.

Putem spune că „o națiune cunoscătoare de grâne” cum se afirmau geții în cronicile vremii (secolul I d.H.), a fost cu siguranță atrasă și atentă la nou. Căile de pătrundere ale unor plante necunoscute în spațiul nostru la finele mileniului I î.H. și începutul erei noastre au fost două, în principal. Una era prin cetățile grecești de pe malul Mării Negre, care au făcut conexiunea între orient și populația traco - getă de la Sud de Dunare și din Dobrogea de azi. Pe de altă parte coloniile grecești fiind în strinsă legatură cu Grecia cucerită de romani au constituit și o legatură cu spațiul mediteranean. Iar a doua cale principală care se întrevede este populația tracă și getă de la sud de Dunăre, aflată în contact cu noua putere romană care se afirmă în această perioadă. Se știe ca Istrul nu a fost o barieră pentru schimburi de mărfuri și populații, ci dimpotrivă.

O altă idee care trebuie valorificată este originea unor cuvinte. Cazul verzei, spre exemplu, cuvânt considerat de origine geto-dacă, ceea ce ne arata faptul că ei o foloseau. Totuși această direcție trebuie abordată cu multă prudență pentru că informațiile sunt uneori contradictorii, chiar hilare, de genul: noi i-am învățat pe slavi agricultura spun istoricii, dar lingviștii afirma că slavii ne-au dat numele uneltelor agricole... Sau cuvintele considerate în DEX cu etimologie necunoscută. Exemplu: banalul leuștean (Levisticum officinale), avînd etimologie necunoscută conform dicționarului, este descris cu numele de Levisticum de către Flavius Vegetius (sec. IV d.H.), autor latin al unei lucrări de medicină veterinară și albinărit.

Avem cunostințe istorice despre utilizarea unor plante pentru virtuțile medicale, pe când azi le știm mai mult ca alimentare. În acest fel dacii foloseau țelina, care este rezitentă la frig și putea fi lesne cultivată pe atunci; la fel pătrunjelul, usturoiul, prazul, ceapa. Utilizau morcov, păstârnac, ridichi, poate și gulia care are același areal de răspândire cu varza. Napul este cert cunoscut de daci, dar sfecla roșie este mai degrabă post romană.

Dintre leguminoase erau cunoscute mazărea, măzărichea, bobul și foarte probabil lintea. Ca sa ne facem o imagine mai clară asupra modificărilor alimentare petrecute din antichitate până azi, vă relatez faptul ca bobul spre exemplu era atât de prețuit în lumea greacă, încât în orașul Atena i se dedica o zi pe an, și era nelipsit din ofrandele aduse zeilor. Arealul de cultura al bobului se restrânge drastic după introducerea cartofului și fasolei în spațiul european, în sec. XVII. Astăzi este doar o noțiune livrească, pentru că prea puțini mai știu măcar ce este.

Nevoia de dulce era satisfacută cu miere, poate și sevă de mesteacăn, apreciată pentru valoarea sa medicinală, și cu fructe.

Herodot ne spune că la nord de Istru sunt atât de multe albine încât oamenii nu pot trece fluviul... Exista deci miere din belșug, în ciuda climei reci. Ideea comună în conștiința oamenilor că albina produce miere multă doar unde este vară lungă, este contrazisă azi de realitățile Elveției, spre exemplu. Acolo în munți există stupi, apicultori și miere într-un climat cu doar trei - patru luni de cules pentru albine și opt - noua luni de iarnă. 

Fructe din flora spontană erau: afine, mure, zmeură, coacăze negre, coarne, corcodușe, agrișe, scorușe, fructe de sorb, de soc, de porumbar, cătina, fragi de pădure, de câmp, căpșune salbatice.  Cultivate: vița de vie, pe anumite suprafețe prielnice, dar și sălbăticită. Prunul este preistoric. Mărul este de presupus că-l cunoșteam și noi de vreme ce Pliniu vorbește de 17 soiuri de măr, iar romanii aveau cunoștinte despre altoire și fabricarea oțetului de mere. La noi mărul este prezent în basmele populare ale românilor, cât și în colinde.

Alunul, Pliniu cel Bătrân spune că îl întâlnește împreună cu nucul și castanul, și îl numește "nux pontica”. Nucul cunoscut de daci sub numele de "nux”, era omniprezent după cum îl descrie Ovidiu: "Puțin pretențios, el crește chiar pe marginea drumurilor și nu se teme de nimic...” Chiar și astăzi avem obiceiul plantării nucilor pe marginile drumurilor. Pe de altă parte se apreciază că la noi romanii au introdus castanul comestibil, patria lui fiind considerată Asia Mică. Cercetări de paleobotanică au pus însă în evidentă prezența și răspândirea lui în Europa încă din Terțiar. Fructe bine conservate au fost găsite în Spania din timpuri preistorice. Deci probabil ca a fost și pe la noi. 

Dacă Homer descrie părul la greci pentru prima oară în Odissea, iar Pliniu vorbește despre 41 de soiuri diferite de păr, măcar vreunul mai sălbatic om fi cunoscut și noi. Este totuși prezent în basmele populare românești, ca o dovadă că era comun pe aici din vremuri mai vechi. Cireșul este considerat de către greci în perioada lui Teofrast (374-287 î.H.) ca specie sălbatică și nu se face distincție între cireș și vișin. Pliniu descrie 10 soiuri, dintre care unele de vișin. Poate le-au cunoscut în parte și dacii, dacă nu locuitorii din secolele imediat următoare cuceririi romane. Dioscoride în Materia Medica, nu face diferența între cais și piersic și le înscrie la categoria fructe precoce. Totuși Pliniu indica 5 soiuri de piersic, știe că este adus din Persia, iar Galen numește caisele "Malum armeniaca”. Improbabil ca noi să fi cunoscut aceste fructe înainte de cucerirea Daciei. Gutuiul este cunoscut de greci, fiind originar din Creta și Asia de sud-vest, iar romanii îl amintesc ca specie comună. Improbabil să fi ajuns la noi prea devreme, fiind o specie iubitoare de căldură. În Franța de azi este menționat în 812, iar în Anglia abia în sec. XIV.

În ceea ce privește grăsimile pentru gătit cu siguranță dacii foloseau untura și seul.  Untul nu era cunoscut. Dar se știa uleiul de nucă. Uleiul de măsline era importat și accesibil doar celor foarte bogați, se crede. Spre deosebire, rapița este cultivată din antichitate, fără a i se cunoaște țara de origine. Romanii cunoșteau uleiul de rapiță, și știm sigur că acesta era uleiul pentru iluminat în întreg Evul Mediu. Cânepa și inul sunt cultivate și cunoscute la noi din antichitate, atât pentru fibre, cât și pentru semințe și foarte probabil uleiul care se poate extrage. Chiar și astăzi în unele regiuni turta cu julfă, făcută cu semințe de cânepă, constituie deliciul ajunului Crăciunului.

Cam așa erau câmpul, grădina și livada dacilor. Toate acestea plus flora spontană generau o bucătărie mult mai săracă decat avem noi astăzi la dispoziție.