Cînd trăiești într-o cultură în care există o carte precum Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc, nu poți avea scuza că ești slab întrucît predecesorii ți-au fost slabi. Nu te mai poți fofila ca o umbră plîngîndu-te că precursorii te-au dezamăgit prin atrofierea simțului lor istoric. Sau că te-au decepționat prin lașitatea dictată de calcule de moment. Pe scurt, nu te mai poți preface că n-ai știut, că nu ți s-a spus, că nu ți-a ajuns la ureche, și că în felul acesta ignoranța ți-a slujit drept circumstanță atenuantă pentru letargia în care te complaci. Nu mai poți să vîri capul în nisip spre a juca mascarada struțului care crede că va fi cruțat pentru simpul fapt că întoarce spatele adevărului. 
Volumul lui Ion Gavrilă Ogoranu te scutură din inerție și te rupe de comoditatea meschină a traiului ghidat de urgențe comune. De fapt, Ogoranu te pune în fața propriei conștiințe, silindu-te să te judeci în comparație cu el. Iar comparația se va încheia invariabil cu un blam de umilință față de cît de mărunt ești. De aceea, volumul te solicită pînă la a te întreba cine ești tu de fapt, cîte tinichele narcisice îți atîrnă de gît, și cîtă amăgire de sine nutrești din cauza amorului propriu.

ImunoMedica


Cine nu-i recunoaște lui Ogoranu măreția își arăta micimea în fața propriei conștiințe. Cine îl neagă își dezvăluie gradul de detracare la care l-au împins compromisurile sorții. Insul acesta e atît de impresionant încît orb să fii și tot ești izbit de muchiile semeției pe care a arătat-o de-a lungul deceniilor.

După cum îl judecă pe Ogoranu, oamenii se împart în trei categorii: cei care nu l-au citit din incurie, adică dintr-o incultură bazată pe o indolență cronică. Aceștia sunt spiritele debile de la care nu ai nimic de așteptat. Apoi, cei care l-au citit și l-au recunoscut spontan, iar aceștia sunt capete treze care numai că au priceput ce s-a întîmplat în trecut, dar care pe deasupra și-au pus lor înșile un barem de strictă exigență istorică. Pe aceștia nu-i mai poți duce cu fofîrlica și nu le mai poți vinde brașoave ideologice. Ei știu adevărul, și tocmai de aceea nu pot fi manevrați. În fine, mai sînt cei care l-au citit și îl ponegresc, din rațiuni de spinare declivă. Acestora nu le poți dori decît ca renghiurile vieții să nu-i pună în situația dramatică de a recunoaște că și-au preschimbat viața într-o cacealama. Că au vrut să-și păcălească conștiința îndopînd-o cu lozinci la modă.

Brazii se frîng, dar nu se îndoiesc e un volum pe care îl poți interpreta după plac: ca pe o odisee petrecută înlăuntrul parametrilor românești; sau ca pe o parabolă a demnității în condiții de exterminare; ca pe un traseu inițiatic de ordin tragic; ca pe un roman picaresc care sfîrșește prost, toți protagoniștii fiind neutralizați.
 Oricum l-ai judeca, volumul e din speța lucrărilor esențiale: dacă ar fi să aleg între cartea lui Ogoranu și beletristica românească din ultima jumătate de secol, nu aș ezita o secundă. Cum să șovăi între, pe de o parte, o probă de tragism real, de o intensitate nejucată și, pe de alta, o revărsare de ficțiune literară, iscată de un orgoliu cabotin?

Dacă nu l-ați citit pe Ogoranu, procurați-vi-l. Măcar primele două volume. La capătul lor nu veți mai fi cei care erați la începutul lecturii. Nu luați în seamă scăpările redacționale, intercalările nefirești de pene narative, digresiunile intempestive sau pur și simplu proasta organizare a materialului memorialistic. Nu vă legați de chichițe și mergeți la esența întîmplărilor. Încercați să-l înțelegeți pe omul Ogoranu, nu doar pe luptătorul din el. Atunci vi se va dezvălui natura unui erou a cărui noblețe vă va molipsi prin cîmpul de exigență pe care îl va întrepta spre voi. Și abia atunci vă veți întreba cine sunteți voi, urmașii unui om de o anvergură rarisimă.

De data viitoare voi începe un foileton în care voi puncta episoadele memorabile din amintirile lui Ogoranu. Nu ca să suplinesc lectura lui, ci ca s-o înlesnesc.