În exclamația „Domnul meu și Dumnezeul meu” vedem o bucurie smerită. Bucurie, datorită reîntâlnirii Celui Care l-a învățat sensurile cele mai înalte ale vieții; smerită, ca recunoaștere, cu capul plecat, a îndoielii căreia s-a lăsat pradă.

A răspuns Toma și a zis: Domnul meu și Dumnezeul Meu!” (Ioan 20, 28).

Iubiți credincioși,

Credem că momentul cel mai impresionant al Evangheliei de astăzi este acela în care Toma, întâlnindu-L pe Mântuitorul înviat din morți, a strigat gâtuit de emoție: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. În acest strigăt se cuprind, deodată, bucuria fără margini că-L vede și el pe Învățătorul, așa cum Îl văzuseră cu opt zile înainte ceilalți ucenici și mărturisirea părerii de rău că s-a îndoit, vreme de o săptămână, de Cel Care le spusese în mai multe rânduri că, deși va fi omorât, va învia după trei zile.

Așadar, în exclamația „Domnul meu și Dumnezeul meu” vedem o bucurie smerită. Bucurie, datorită reîntâlnirii Celui Care l-a învățat sensurile cele mai înalte ale vieții; smerită, ca recunoaștere, cu capul plecat, a îndoielii căreia s-a lăsat pradă.

Iubiți credincioși,

„Cazul” Apostolului Toma ne reține atenția în special pentru faptul că simțim o vie asemănare între îndoiala lui și îndoielile noastre, între frământările lui și frământările noastre. Chiar dacă fizic ne despart aproape douăzeci de veacuri, simțim că Toma se identifică cu noi, acum și aici. Căci cine dintre noi ar putea să afirme că nu s-a îndoit sau nu se îndoiește în problemele de credință? Nu suntem noi niște căutători în permanență ai adevărului? Nu tânjim noi după dobândirea certitudinii în înviere? Căci Toma această certitudine voia s-o aibă.

Recunoscându-ne propriile îndoieli, îl vom înțelege mai bine și ne vom da seama că, după ce ucenicise trei ani lângă un Învățător fascinant prin vorbe și fapte, însoțite chiar de învieri din morți, în ziua în care L-a văzut murind, ceva s-a prăbușit în sufletul său.

Nu sunt excluse chiar clipe de deznădejde, în care va fi rostit, poate, pentru sine: mai bine aș fi rămas un pescar liniștit în Galileea mea natală. De aceea, la vestea năpraznică dată de confrați: „L-am văzut pe Domnul!”, Toma va avea o reacție cu totul omenească, rostind în sinea sa: „Nu se poate! Nu-mi vine să cred! Este prea mare și îmbucurătoare vestea!”, apoi cu glas tare: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor” și celelalte.

Nu facem și noi așa, iubiți credincioși, în împrejurări similare? Când cineva ne aduce o veste mare, de bucurie sau de întristare, nu exclamăm noi, până să ne dumirim: „Nu se poate! Nu-i adevărat! Nu pot să cred!”. Apoi, în fața evidențelor, dacă vestea este de bucurie îl îmbrățișăm pe aducător, bâlbâind mulțumiri, amestecate uneori cu lacrimi de fericire; sau, dacă vestea este tristă, șoptim resemnați: „Așa a fost să fie, așa a vrut Domnul. Iartă-mă că nu pot să cred ce s-a întâmplat”.

Astfel, amintindu-ne de propriile noastre experiențe, înțelegem mai bine exclamația emoționantă a lui Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”.

Iubiți credincioși,

Încercând, așadar, să ne regăsim în atmosfera simțămintelor lui Toma, credem că una din temele propuse nouă spre meditație de Evanghelia de azi este dorința omului de a dobândi certitudinea învierii. Sau, mai pe scurt, căutarea nemuririi.

Omul a fost dintru început un căutător. Chiar și în Rai. Curiozitatea Evei, împărtășită și de Adam, nu este oare o expresie a căutării? Dintre scrierile vechi, un exemplu relevant al căutării (și nu de orice fel, ci căutarea nemuririi), îl reprezintă Epopeea lui Ghilgameș, plasată în jurul anului 3000 î. Hr. Ghilgameș, eroul acestei vechi scrieri sumeriene, pornește în căutarea nemuririi în clipa în care-i moare cel mai bun prieten, Enkidu. Spectrul și spaima morții îl alarmează: „Voi ajunge și eu pulbere precum Enkidu?”. Și pleacă hotărât în căutarea nemuririi pentru a-și readuce prietenul la viață, dar și pentru ca el însuși să nu cadă cândva pradă țărânei.

Aceeași spaimă, pe alt plan desigur, va fi încercat și Toma: dacă Iisus, Învățătorul, atât de puternic, Care - între altele - nu cu mult timp în urmă l-a înviat pe Lazăr, moare neajutorat pe o cruce banală, e pus în groapă, iar peste gura gropii e așezată o piatră „foarte mare”, ce se va întâmpla cu mine, cel atât de slab?

Frica morții conjugată cu năzuința spre nemurire va fi imbold de căutări neîntrerupte, în toate timpurile.

Literatura universală cunoaște în acest sens opere de largă circulație, precum „Creanga de Aur” (a lui James Frazer) și „Faust”, celebra lucrare a lui Goethe. În prima, autorul, după îndelungi cercetări și comparații ale feluritelor mituri, identifică „creanga de aur” cu vâscul, ca simbol al nemuririi, prin însușirea lui de a fi verde, în timp ce copacul pe care crește nu mai are frunze. Ei bine, această plantă intra în recuzita unui ritual în timpul alegerii noului rege, tânăr și puternic, garant al continuității, cu alte cuvinte al nemuririi. Iar Faust, în dorința lui de a-și prelungi viața și fericirea, face pact chiar cu diavolul, în persoana lui Mefisto.

Vedem aici tot o fugă de moarte a omului, implicit dorință de nemurire. Spiritualitatea românească nu-i lipsită de exemple similare. Credem că cel mai elocvent este balada Miorița, în care ciobanul sacrificat îl reprezintă pe Hristos cel omorât, dar înviat a treia zi.

Părintele Stăniloae, vorbindu-le unor studenți, face această scurtă tâlcuire: „Miorița reprezintă pe Hristos și sufletul omenesc; Hristos care are milă de sufletul omenesc. Cei trei ciobani: cel cu oi mai multe este Hristos; iar ceilalți doi: Pilat și evreii. Și El are ca mireasă sufletul omenesc” (Filocalia, foaie editată de ASCOR Cluj, Octombrie, 1995, p. 1).

În același sens al dorului după nemurire se înscrie și lucrarea, de excepțională valoare, „Nostalgia Paradisului”, a lui Nichifor Crainic. Însăși etimologia cuvântului „nostalgie”, după autor, este o expresie a căutării raiului pierdut: în limba greacă „nostos” înseamnă întoarcere, iar „algos”, durere.

Și autorul explică apoi: „Nostalgia este, astfel, durerea de a nu mai fi în locul unde ai fost odinioară...”. Nu putem încheia șirul exemplificărilor fără să amintim de Petre Țuțea, cel care, după Revoluția din ’89, prin mărturisirile lui, ca ale unui veritabil apostol al neamului românesc, credem că a îndreptat mulți pași spre sfintele biserici.

Interviurile și cărțile, mai ales cele autobiografice, descoperă în persoana lui un căutător redutabil. Vom da, însă, un exemplu inedit. Am fost martor ocular la următoarea scenă: Petre Țuțea se găsea pe un pat al Spitalului Christiana, bolnav, cu puțin timp înainte de a trece în veșnicie. Am intrat în salon cu un grup de studenți de la Teologie, spre a-l vedea. „Domnule Țuțea, sunt aici cu câțiva teologi tineri care ar dori să audă un cuvânt”. Bătrânul s-a ridicat puțin, s-a uitat la noi și a zis: „Măi băieți, auziți ce pot să susțină unii, că viața poate fi concepută fără Dumnezeu. Auziți voi?”.

Și în secundele următoare a izbucnit într-un plâns cu sughițuri, din care nu s-a mai putut opri. Noi am mai stat preț de un minut, după care, impresionați peste măsură, am ieșit discret, temându-ne să nu-l tulburăm mai tare. Tinerii primiseră, de fapt, cuvântul folositor!

Iubiți ascultători,

Și acum să rămânem la aceste două noțiuni: căutare și nemurire. Nemurirea, sau viața veșnică, poate fi găsită, dobândită atunci când căutarea este susținută de bună credință și de osteneală neîntreruptă, potrivit dictonului: „Tot ce-i căutat este găsit, dacă nu te lași și nu fugi de osteneală”.

Nemurirea, dar de la Dumnezeu pentru căutătorii harnici, ne-a fost arvunită prin Învierea Domnului și intră în logica normalității. Dumnezeu l-a creat pe om într-un scop bine definit, iar viața are un sens precis. De fapt, numai viața are sens. Moartea nu. Dacă existența noastră s-ar stinge în moarte (care este un „non-sens”), ar însemna că viața însăși este non-sens, aberație pe care nici măcar materialiștii n-o susțin.

Goethe, pe care-l pomenim din nou, a spus-o potrivit genialității hărăzită lui de la Dumnezeu: „Urma zilelor mele pământești nu poate dispărea în veșnicie...” (Faust).

Iar în clipa în care, de vom fi vrednici, ne vom găsi în fața Mântuitorului Iisus Hristos Cel înviat, vom rosti și noi ca Toma „Domnul meu și Dumnezeul meu!”, într-o stare de bucurie smerită: de bucurie, ca fericiți trăitori ai Marii Întâlniri, dar recunoscându-ne smeriți, cu capetele plecate, greșeala atâtor pământene îndoieli.

Să ne învrednicească Dumnezeu de această clipă! Amin.

Laboratorul ImunoMedica