ascultă articolul

În duminica de azi, Biserica a rânduit citirea episodului evanghelic despre vindecarea celor 10 leproși. Vă oferim cuvântul ÎPS Irineu Pop, cu această ocazie:

„Sfântul Siluan Atonitul spune: „Cel ce face voia lui Dumnezeu e mulțumit de toate pentru că harul Domnului îl face bucuros. Dar, cel ce e nemulțumit de soarta lui, care se plânge de boala lui sau de cel ce l-a supărat, acela să înțeleagă bine că se află într-un duh de mândrie care i-a luat recunoștința față de Dumnezeu”.

„Dreptmăritori creștini,

Evanghelia de astăzi ne istorisește că, pe când Iisus se afla la hotarul dintre Galileea și Samaria..., a fost întâmpinat de zece leproși. Cu o ultimă licărire de nădejde, aceștia I-au cerut să-i ajute, strigând: „Iisuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi” (Lc. 17, 13).

Domnul n-a amânat răspunsul Său de iubire, ci i-a vindecat pe toți. Din păcate, din cei zece leproși numai unul, care era samarinean, a venit să-I mulțumească Mântuitorului pentru tămăduirea lui și să-I facă o prosternare plină de recunoștință. Ceilalți nouă, probabil galileeni sau iudei, au o atitudine ingrată, fiindcă uită de Binefăcătorul lor și se grăbesc să se întoarcă repede în sânul familiilor lor.

Această istorioară evanghelică ne oferă prilejul să vorbim despre virtutea recunoștinței.

Iubiți credincioși,

Copilul învață greu cuvintele „iartă-mă” și „mulțumesc”, pentru că stările sufletești necesare acestora sunt rare și anevoioase. O vorbă din bătrâni spune că „recunoștința este o floare rară”.

Animalele sunt mai recunoscătoare, de multe ori, decât noi, oamenii. Boul își cunoaște stăpânul, dar noi, deseori, nu-L cunoaștem pe al nostru, pe Domnul Dumnezeu (cf. Is. 1, 3).

Grămăticul latin Aulus Gellius, în lucrarea sa „Nopțile atice”, ne povestește despre Androcle, un sclav roman care, refugiat în Africa, a întâlnit în pădure un leu rănit la un picior. Androcle i-a scos țeapa din labă și i-a vindecat rana. Leul s-a atașat de el și l-a însoțit un timp. Reîntors în țară, Androcle a fost prins și aruncat să lupte cu fiarele în Circul din Roma. Dar, spre uimirea tuturor, leul din arenă l-a recunoscut pe binefăcătorul său și s-a așezat cuminte la picioarele lui.

Impresionat, împăratul l-a grațiat pe sclav și i-a dăruit și leul, care l-a însoțit tot restul vieții. De atunci, leul lui Androcle a devenit simbolul recunoștinței.

Pe această temă, scriitorul Bernard Shaw (†1950) a scris o comedie care poartă titlul „Androcle și leul” și care se încheie cu vorbele acestuia către leul salvator: „Cât timp vom fi împreună, nu va exista cușcă pentru tine, nici sclavie pentru mine”.

Psalmistul David ne învață să mulțumim pururea lui Dumnezeu: „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul și nu uita toate răsplătirile Lui” ( Ps. 102, 2). Lui Dumnezeu Îi datorăm cinste supremă și adorație, fiindcă El este autorul tuturor bunurilor noastre.

Sunt multe podoabe care pot înfrumuseța un suflet creștin. Dar, în cununa vieții creștine, recunoștința, ocupă un loc deosebit. Ea este mărturia credinței, a nădejdii și a dragostei. E dovada unei adevărate vieți trăite după voia lui Dumnezeu.

Sfântul Siluan Atonitul spune: „Cel ce face voia lui Dumnezeu e mulțumit de toate pentru că harul Domnului îl face bucuros. Dar, cel ce e nemulțumit de soarta lui, care se plânge de boala lui sau de cel ce l-a supărat, acela să înțeleagă bine că se află într-un duh de mândrie care i-a luat recunoștința față de Dumnezeu”.

Istoricul grec Polybios, vorbind despre omul nerecunoscător, spune: „E destul să numești pe cineva nerecunoscător și ai spus despre el destule rele”. Adevărat este! Lipsa de recunoștință este păcat, pentru că se opune iubirii și dreptății.

Se spune că, odată, Dumnezeu a chemat la sfat toate virtuțile. Și toate s-au grăbit să răspundă la chemarea dumnezeiască. Intrând în adunarea lor, Dumnezeu a observat că toate virtuțile vorbeau între ele, fiind binevoitoare și dispuse una față de alta, numai două stăteau supărate, una într-un colț și alta într-un alt colț, uitându-se rău.

Atunci, Dumnezeu le întreabă cum se numesc și ele răspund că una este Binefacerea și alta este Recunoștința. Apoi, Dumnezeu le-a întrebat de ce nu vorbesc una cu alta, iar ele au răspuns: „Pentru că nu ne cunoaștem”. Este adevărat! Recunoștința și Binefacerea se întâlnesc rar. Din cauza aceasta a și apărut demult zicala: „Fă bine și așteaptă rău”.

Când avem nevoie de ajutorul cuiva, îl rugăm insistent să ne ajute. Când suntem bolnavi sau avem pe cineva bolnav, ne rugăm îndelung. Când avem vreun necaz, vreun examen sau altă încercare grea, postim și dăm slujbe la sfânta biserică.

Dar, după ce am trecut cu bine obstacolul sau ni s-a împlinit dorința, rareori aducem mulțumire Bunului Dumnezeu sau semenului pentru sprijinul primit.

Cum trebuie să mulțumim lui Dumnezeu? În toate zilele și în fiecare ceas și clipă, să zicem în casă, la biserică, pe cale și oriunde, această scurtă rugăciune: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.

Dacă nu ni se împlinește cererea, noi să-I mulțumim Mântuitorului pentru tot ce ne-a dat în viață, pentru sănătate, pentru minte, pentru cei doi ochi, pentru pâinea zilnică, pentru serviciu, pentru copii, pentru nepoți, pentru preoții care ne păstoresc, pentru Sfânta Cruce cu care biruim pe diavoli și mai ales, pentru Evanghelie sau învățătura cea dumnezeiască și pentru că suntem fii ai Bisericii Ortodoxe.

Oare câți, alături de noi, sunt orfani, bolnavi fără leac, flămânzi, amăgiți de secte și robiți de patimi, iar noi avem de toate și nu mulțumim cât trebuie! „Să nu fii nerecunoscător față de purtarea de grijă a lui Dumnezeu – spune Sfântul Isaac Sirul – căci nu tu ești cel ce biruiește... Dar mulți, uitând de harul acesta, în loc de-a mulțumi neîncetat lui Dumnezeu cu gura lor, au căzut în mândrie și în trufie”.

Lui Dumnezeu Îi datorăm recunoștință, că zice Apostolul: „Ce ai tu pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te fălești, ca și cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7).

Un vapor se opri odată pe țărmul Africii. Un marinar fu trimis să caute lemne în împrejurimi. Marinarul, deodată, se văzu în fața unei leoaice, care, însă, nu l-a atacat, ci s-a așezat la picioarele lui și privea spre vârful unui arbore, ca și cum ar cere ajutor marinarului.

Acesta, privind și el în aceeași direcție, văzu cu mirare că un pavian ținea în brațe doi pui de leu, răpiți de la leoaică. Marinarul a tăiat arborele cu securea, ceea ce făcu să cadă pomul la pământ. Leoaica sfâșie pavianul într-o clipă. Marinarul s-a temut că și el va fi sfârtecat, dar, în loc de aceasta, leoaica a lins mâinile marinarului, în semn de mulțumire și-a luat puii și s-a dus.

Tot așa, noi creștinii suntem chemați ca, în fapte și în vorbe, să manifestăm virtutea recunoștinței față de semenii care ne-au ajutat, într-un fel sau altul, cu un sfat bun când ne-am aflat în situații grele, cu un sprijin material când am fost în lipsă, cu un cuvânt de mângâiere când am fost copleșiți de durere și amărăciune.

Esop, în Fabulele sale, ne dă o minunată lecție de recunoștință, pe care trebuie să o avem cu privire la binefăcătorii noștri. Se spune că o furnică însetată, venind la izvor, a fost luată de curent și era cât pe-aci să se înece. O porumbiță, văzând aceasta, rupse o rămurică dintr-un pom și-o aruncă în apa izvorului. Furnica, suindu-se pe ea și-a salvat viața.

Între timp, un pădurar s-a apropiat cu armele sale potrivite ca să prindă porumbița. Furnica, îndată ce-l zări, mușcă piciorul vânătorului. Acesta, tresărind de durere, a aruncat jos uneltele sale și astfel făcu să zboare îndată porumbița.

Din această fabulă învățăm că trebuie să arătăm recunoștință binefăcătorilor noștri, începând cu Hristos, Mântuitorul nostru, Care ne-a făcut cel mai mare bine, ne-a tămăduit pe toți de o boală grea, de „lepra păcatului”.

Aceasta ne îndatorează să fim recunoscători singurului nostru Vindecător și să cădem, fără amânare, la picioarele Lui.

Iubiții mei,

Recunoștința crește și odrăslește în sufletele alese, în inimile iubitoare, care nu se semețesc, ci vibrează la suferința celor din jur. Ea este, în primul rând, un act de dreptate făcută lui Dumnezeu, recunoscându-L ca Tată creator, Fiu mântuitor, Duh sfințitor, izvor a toată existența și prieten credincios al fiecăruia dintre noi.

Recunoștința este, în al doilea rând, o îndatorire morală față de semenii noștri, față de părinții care ne-au născut și ne-au crescut, față de educatorii care ne-au învățat și ne-au îndrumat, față de cei ce au grijă de binele obștesc și față de toți cei ce ne fac bine, sub orice formă.

Recunoștința are o mare valoare spirituală, pentru că ea înnobilează pe cel ce o practică, îi dă mulțumire și liniște sufletească și totodată, îi aduce nume bun în viața socială.

De aceea, se cuvine să fim mulțumitori lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dat și să fim recunoscători tuturor binefăcătorilor noștri, fiindcă astfel împlinim voia Tatălui ceresc și ne facem vrednici de noi binefaceri din partea lui Dumnezeu și a oamenilor.

Convinși că celui recunoscător i se înmulțește darul, să cultivăm mereu virtutea recunoștinței, după îndemnul Sfântului Apostol Pavel care zice: „În toate, aduceți mulțumire” (I Tes. 5, 18). Amin.”