ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


„Dacă vedem că am păcătuit, să înfrânăm sufletele noastre, să pedepsim inima noastră, iar duhul nostru să-l umplem cu chinul pocăinței, pentru ca după ce ne vom scula iarăși, niciodată să nu mai cutezăm a ne arunca în aceeași prăpastie a păcatului, căci se vor simți încă urmele pedepsei din ziua trecută.

„Cine ești tu?” (Ioan 1, 19)

De vreme ce noi, ori aici, ori în viața cea viitoare, neapărat trebuie să ne întristăm pentru păcatele noastre, apoi este mai bine ca noi să facem aceasta aici decât în acea lume. De unde reiese aceasta? Din cuvintele Psalmistului, precum și din Evanghelie. Adică Psalmistul zice: „Cine în iad se va mărturisi ție?” (Psalmi 6, 6). El cu aceasta voiește să spună că cineva nu se va putea mărturisi Domnului în iad, ci că această mărturisire acolo nu va putea ajuta la nimic.

Același lucru ne-a învățat Hristos într-o pildă (Luca 16, 19). Era un sărac, cu numele Lazăr, peste tot plin ele bube și ele umflături, și cuprins de o boală nevindecată. Și era un bogat, care nu da nimica săracului, măcar din firimiturile sale. Dar ce trebuie să povestesc eu toată pilda? Voi  o  cunoașteți  cu  desăvârșire: nemilostivirea bogatului, cum el nu hrănea pe sărac, dar și nevoia și foamea acestuia, cu care el de-a pururea avea a se lupta.

Așa s-a petrecut cu dânșii în viața aceasta. Iar după ce amândoi au murit, bogatul acela a văzut pe cel sărac în sânul lui Avraam. Și ce a zis? „Părinte Avraame”, a zis el, „trimite pe Lazar să-și întingă vârful degetului său în apă, și să-mi răcorească limba mea, că mă chinuiesc în văpaia aceasta” (Luca 16, 24). Vezi răsplătire? El nu dăduse aceluia nici măcar firimiturile și ele aceea acum nu primește nici o picătură ele apă; „căci cu ce măsură veți măsura, zice Hristos, cu aceeași vi se va măsura și vouă” (Marcu 4, 24). Și ce a răspuns Avraam la rugămintea bogatului? „Fiule! i-a zis el, tu ai primit cele bune în viața ta, iar Lazăr cele rele. Iar acum acesta se mângâie, iar tu te chinuiești (Lucq 16, 25).

Dar să ne întoarcem iarăși la propunerea noastră, că cineva trebuie să se pocăiască de păcatele sale încă în viața aceasta. Așa că vă poftesc, vă rog și vă conjur, ca aici să plângem pentru păcatele noastre, aici să suferim pentru dânsele.

Aici trebuie să ne arunce în întristare cuvintele cele de pedeapsă ale preotului, ca să nu ne înspăimânte în acea lume adevăratele pedepse ale lui Dumnezeu. Aici trebuie să ne rănească predicarea, pentru ca să nu ne roadă în acea lume viermele cel neadormit. Aici ne arde dojana și mustrarea, pentru ca să nu ne ardă acolo focul iadului. Este drept ca aceia care suferă aici, acolo să se mângâie, iar aceia care aici trăiesc în desfătari și cu ușurătatea minții și nu le pasă nicidecum de păcatele lor, este drept ca acolo, neapărat, să plângă și să se vaiete și să scrâșnească din dinți.

Aceste cuvinte nu sunt ale mele, ci sunt tocmai cuvintele Aceluia care are să ne judece în acea lume. El zice: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia; dar vai vouă, care râdeți acum, că veți plânge și vă veți tângui” (Luca 6, 25).

Așadar, este mult mai bine a schimba un necaz scurt si o durere scurtă pe niște bunuri și bucurii veșnice și nepieritoare, decât a se desfăta cineva și a fi ușuratic la minte în această viață scurtă și trecătoare, iar apoi a cădea într-o pedeapsă veșnică.

Dar poate că te rușinezi a-ți mărturisi păcatele tale? O, ce nebunie! Mai vârtos trebuie să te rușinezi de a săvârși păcatele! Noi însă facem dimpotrivă. Noi săvârșim păcatul fără nici o rușine și fără groază, dar când trebuie să ne mărturisim, atunci ne rușinăm și stăm pe gânduri, pe când ar trebui să fim voioși și gata la aceasta. Căci nu este rușine a se pârî cineva pe sine pentru păcat, ci este o faptă dreaptă și îmbunătățită.

Dacă aceasta nu ar fi o faptă dreaptă și bună, Dumnezeu n-ar fi îngăduit răsplătire pentru dânsa. Iar, cum că mărturisirea păcatelor se răsplătește ele Dumnezeu, poți a te încredința de la Profet, cand zice: „Spune tu faradelegile tale întâi, ca să te îndreptezi” (Isaia 43, 26). Și cine poate să se rușineze de mărturisirea păcatelor sale, prin care tocmai are să se libereze de păcate? Sau nu cumva Dumnezeu ne poruncește a mărturisi păcatele noastre, pentru ca să ne poată pedepsi?

Nici vorbă că El nu ne poruncește aceasta pentru ca să ne poată pedepsi, ci pentru ca să ne poată ierta. La judecătoriile lumești, într-adevăr, se întâmplă că după mărturisirea vinovăției, urmează pedeapsa. Pentru ca cineva să nu tăgăduiască de frica pedepsei păcatele sale și înaintea lui Dumnezeu, de aceea Psalmistul a zis: „Mărturisiți-vă Domnului, că este bun, iar mila Lui este veșnică” (Psalmi 106, 1).

Nu cumva El nu știe păcatele tale, dacă tu nu I le mărturisești? Iar dacă El le știe, atunci ce-ți folosește tăcerea? Sau poți tu oare să te ascunzi cumva ele ochii Lui? Chiar de n-ai mărturisi tu păcatele tale, El totuși le știe. Iar dacă le mărturisești, El le uita. „Iată, zice El, Eu sunt Dumnezeu, Cel ce șterg fărădelegile tale și păcatele tale nu le voi mai pomeni” (Isaia 43, 25).

Vezi? El zice: „Nu le voi mai pomeni”. Prin aceasta arată El iertarea. Tu însă trebuie să pomenești păcatele tale pentru ca să ai prilej de a te îndrepta. Sfântul Pavel, știind aceasta, totdeauna amintea păcatele sale deși Dumnezeu nu le mai pomenea și zicea: „Nu sunt vrednic a mă chema apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu” (I Cor. 15, 9); și: „Hristos a venit în lume pentru ca să mântuiască pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1, 15). El nu zice „am fost cel dintâi”, ci „sunt cel dintâi”: deși Dumnezeu îi iertase păcatele sale, totuși la Pavel niciodată nu s-a stins pomenirea păcatelor sale celor iertate. Cele pe care Dumnezeu le ștersese, el însuși le făcea cunoscute. Dumnezeu 1-a numit pe Sfântul Pavel „vas ales”, (Faptele Apostolilor 9, 15). Iar el se numea pe sine „cel dintâi între păcătoși”.

Deci, fiindcă el însuși necontenit pomenea păcatele sale, poți tu să judeci cât de mult a pomenit Dumnezeu faptele cele îmbunătățite. Dar ce zic eu, că nu este rușine a-și mărturisi cineva păcatele sale pomenirea păcatelor noastre este cu mult mai mărită decât pomenirea faptelor noastre celor bune.

Pomenirea faptelor noastre celor bune nu numai că nu ne dă vreo strălucire, ba chiar aduce asupra noastră rușine și osândire; pe când pomenirea păcatelor noastre ne umple de o veselă asigurare și îndreptare la Dumnezeu.

Cine ne spune aceasta? Fariseul și vameșul. Acesta din urmă și-a mărturisit păcatele sale și s-a dus îndreptat de dânsele; iar celălalt și-a numărat faptele sale cele bune și s-a pogorât mai jos decât vameșul. Vezi câtă vătămare se aduce cand cineva pomenește faptele sale cele bune și cât folos se pricinuiește cand cineva nu uită păcatele sale? Si aceasta nu este de mirare.

Căci cine pomenește faptele sale cele bune, cade în mândrie și semeție, disprețuindu-i pe ceilalți oameni, ca fariseul acela. El n-ar fi ajuns la o fală așa de mare și n-ar fi zis: „nu ca ceilalți oameni” (Luca 17, 11) dacă n-ar fi pomenit postul și zeciuielile sale.

Dimpotrivă, pomenirea păcatelor noastre smerește duhul nostru, ne învață a fi cumpătați, si prin cumpătare ne dobândește bună voința lui Dumnezeu. Ascultă numai, cum ne poruncește Hristos să nu pomenim faptele noastre cele bune: „Când ați făcut toate, ziceți: robi netrebnici suntem” (Luca 17, 10). El vrea să zică: mărturisește tu numai că ești un rob netrebnic, iar Eu nu te voi face așa, dacă tu vei mărturisi înjosirea ta, ci te voi mări și te voi încununa.

Ai văzut tu oare dovezile cele multe ce ți-am înfățișat, că pomenirea păcatelor noastre ne este ele folos, că pomenirea faptelor noastre celor bune ne este foarte păgubitoare; pe de altă parte, că noi vom fi pedepsiți dacă nu vom pomeni păcatele noastre și că, dimpotrivă, vom primi răsplătire dacă vom pierde din pomenire faptele noastre cele bune?

Trebuie oare să vă mai arăt și în alt chip că tocmai pomenirea păcatelor este cea mai mărită faptă bună? Ascultă pe cucernicul Iov! Cum el, printre altele, a fost mărit și strălucit cu deosebire prin mărturisirea păcatelor sale, când zicea: „Nu m-am rușinat de mulțimea gloatei ca să nu mărturisesc păcatele mele” (Iov 31, 33-34). El cu aceasta voiește să zică: nici când mulțimea oamenilor celor asemenea mie nu m-a adus la aceea, ca să mă rușinez de mărturisirea păcatelor. Și ce ar folosi a ascunde păcatele înaintea oamenilor, când Judecătorul știe toate? Și ce poate vătăma, când oamenii știu păcatele mele, dar Judecătorul mă liberează de pedeapsă? Chiar de m-ar osândi toți, iar Judecătorul mă iartă, nu-mi pasă de toate osândirile lor! Și iarăși, de m-ar lăuda și m-ar admira oricine, iar Acela, Judecătorul, m-ar osândi, nu mi-ar fi de nici un folos hotarârea cea priitoare a tuturor celorlalți.

La El, la Judecătorul cel Dumnezeiesc, trebuie să ne uităm pretutindeni și de-a pururea, făcând cu păcatul tocmai așa cum facem cu averea noastră, în toate zilele ne chemăm slugile înaintea noastră și le cerem socoteală de ceea ce au cheltuit, și noi putem vedea ce ne-a mai rămas. Si dacă vedem că ne-a rămas prea puțin, ne silim în tot chipul a spori veniturile noastre, ca să nu ajungem la lipsă și nevoi. Așa sa facem și în privința faptelor noastre.

Să chemăm conștiința noastră, ca să ne dea socoteală de-spre vorbele și faptele, despre gândurile și poftele noastre. Să ispitim dacă aici toate sunt curate și dacă nu s-a făcut ceva spre vătămarea noastră, să cercetăm ce cuvânt rău s-a rostit spre hulă, spre rușine și spre batjocură; să cercetăm ce gând a ademenit ochiul nostru la o privire necurată și ce plan am făcut noi spre vătămarea noastră, fie cu mâinile, fie cu limba, fie cu ochii. Să ne lăsăm de risipele cele netrebnice, iar ce am cheltuit cu fără socotință, să împlinim în alt chip.

În locul cuvintelor celor nefolositoare, în viitor să facem rugăciune, în locul privirii celei necurate să punem postul și milostenia.

Dacă noi nu vom aduna comoară în chipul acesta și nu vom depune în această comoară fapte bune, vom cădea în cea mai mare sărăcie a sufletului și ne vom arunca în osânda focului celui veșnic. Când e vorba de averea noastră, noi adeseori dimineața facem socoteală, când suntem singuri și nimeni nu ne împiedică, nici nu ne tulbură. Atunci să dăm noi înșine socoteală de toate cele ce am făcut și am vorbit ziua.

Dacă vedem că am păcătuit, să înfrânăm sufletele noastre, să pedepsim inima noastră, iar duhul nostru să-l umplem cu chinul pocăinței, pentru ca după ce ne vom scula iarși, niciodată să nu mai cutezăm a ne arunca în aceeași prăpastie a păcatului, căci se vor simți încă urmele pedepsei din ziua trecută.

Pe lângă aceea, nici un timp nu este mai potrivit pentru această îndeletnicire cu cercetarea conștiinței ca timpul serii. Ascultă ce zice Psalmistul: „Cele ce ziceți întru inimele voastre, întru așternuturile voastre vă umiliți” (Psalmi 4, 5).

Multe se întâmplă cu noi în curgerea zilei, care noi am dori să nu se fi întâmplat; prietenii noștri ne jignesc, slugile ne duc la mânie, femeia ne supără, fiul ne necăjește, vuietul grijilor și al treburilor vremelnice și lumești ne înconjoară din toate părțile. Dar când noi suntem liberi de toate acestea, seara, când suntem singuri si în liniște, atunci să ne judecăm pe noi înșine, pentru ca prin aceasta să facem pe Dumnezeu milostiv către noi. Căci precum focul repede mistuie și stârpește spinii, așa de ușor sufletul stârpește păcatele sale, când cu osârdie gândește la dânsele.

Iar Dumnezeu, al cărui har este mai mare decât păcatele noastre, El, care șterge fărădelegile noastre, să ierte și greșelele noastre și să ne facă părtași Împărăției Cerurilor, prin harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia, împreună cu Tatăl și Sfântul Duh, se cuvine cinstea, acum și în vecii vecilor! Amin.