Ritualul de pocăință la care nemții sunt supuși după al Doilea Război Mondial îi împiedică să-și mărturisească traumele prin au trecut. Obligația învinsului e de a se căi pentru crimele săvîrșite, în nici un caz de a se plînge de atrocitățile pe care el însuși le-a îndurat. Regula penitenței postbelice e atît de împămîntenită încît, dacă unui german i se cere să se pronunțe asupra războiului, o tăcere tristă îi va pecetlui buzele. Cum să spună ce crede cînd faima malefică pe care dușmanii i-au urzit-o îi compromite din fașă orice încercare de a-și spune adevărul propriu? În plus, drama nemților nu e atît că țara le-a fost făcută zob, ci că li s-a interzis de atunci să-și arate superioritatea culturală. 

O superioritate nu se proclamă, ci se dovedește prin ce faci. De aceea, cine crede că noblețea ariană a fost o născocire nazistă e lipsit de fler istoric. De la Goethe prin Fichte pînă la Carl Schmitt, certitudinea că teutonii aparțin unei stihii cu virtuți civilizatoare e o constantă a gîndirii lor. Există un rang al spiritului german pe care nici cel mai ranchiunos dintre dușmanii săi nu-l poate nega. Cu alte cuvinte, nemții au avut rasă chiar și atunci cînd ea le-a fost tăgăduită de cei care îi urăsc mai mult. Am întîlnit mulți germanofobi de-a lungul timpului și, indiferent că erau inculți, orbiți de ură sau pur și simplu proști, toți aveau o trăsătură comună: dorința de a le macula nemților noblețea, negîndu-le rasa și terfelindu-le virtuțile. La mijloc e biata inferioritate pe care, pus în fața elevației ancestrale a nemților, nu știi cum să ți-o ascunzi decît așa, bagatelizîndu-le calitățile.

ImunoMedica


Aceeași dorință de a macula blazonul arian se regăsește în O femeie din Berlin. Însemnări de jurnal din 20 aprilie pînă în 22 iunie 1945 (traducere din germană de Radu-Mihai Alexe, postfață de Kurt W. Marek, Humanitas, București, 2018, 296 pag.) E vorba de jurnalul pe care o autohtonă de 34 de ani îl ține în lunile în care capitala se afla la cheremul armatei roșii. Atîta doar că macularea e descrisă din unghiul victimei, iar agenții maculării sunt hoarda de zvăpăiați mujici veniți să-i elibereze pe nemți de ei înșiși. Eliberarea nu se face oricum, ci potrivit ucazului pe care Stalin l-a răspîndit în rîndurile soldaților: „violați orice nemțoaică pe care o întîlniți". Însuflețiți de nobilul îndemn al conducătorului, mujicii își vor lua în serios misiunea. Vor silui două milioane de indigene în lunile în care Berlinul le va sta la dispoziție. 

Dar, înainte de siluire, rușii, încartiruiți în capitală, se pun pe jaf. Încep cu ceasurile, continuă cu bicicletele și termină cu infrastructura fabricilor de armament, pe care le demontează în iluzia temebelă că, mutate în Rusia, vor produce de la sine tancuri Tiger si avioane Messerschmitt. Autoarea („Anonima", cum preferă ea să semneze), îi privește pe invadatori cu uimirea cu care un aristocrat se uită la niște cimpanzei. Nu le pricepe mobilurile, nu le înțelege intențiile. Nu e soldat care să nu aibă pe fiecare antebraț cîte cinci-șase ceasuri, cum nu e militar care să nu fure o bicicletă încercînd să învețe să meargă pe ea. Bicicletele, la fel ca ceasurile, exercită o fascinație atavică asupra bietului troglodit, care le adună avid, cu încredințarea că, prin confiscarea prăzilor, le poate macula nemților rangul. Dar ținta predilectă a cuceritorilor e elixirul suprem: Schnaps-ul, primul cuvînt german pe care, învățîndu-l, rusul îl pronunță amenințător în fiecare casă în care pătrunde. Soldatul vrea rachiu, țigări și melodii duioase, pentru ca apoi, purtat de unda veseliei etilice, să-și amintească de ucazul lui Stalin, drept care trece la spurcarea femeilor. Spurcarea o face după un protocol fin: sparge ușa și ia cu japca, fără să stea să aleagă. Cînd e beat, soldatul rus suferă de o bizară carență a criteriilor estetice, și din această cauză siluiește pe oricine, de la văduve pînă la adolescente aflate la vîrstă nubilă. Pe fruntea fiecărei nemțoaice stă scris: Ecce ancilla! Iată sclava sexuală. Siluirea se face de obicei în grup, fiindcă unde-s mulți puterea crește. O nemțoaică în vîrstă, care avea o eczemă dizgrațioasă pe față, trăiește cu speranța că înfățișarea-i respingătoare o va păzi de violuri. Calcul greșit, va fi siluită de două ori, cu mult aplomb și devoțiune proletară.

Eleganța prevenitoare cu care rușii își tratează gazdele e memorabilă: intră în casă cu cizmele pline de balega pe care caii o lăsaseră pe străzi, după care, invariabil, încep să bea. După ce se îmbată, sparg veselă, tablouri și oglinzi, iar cînd nevoile fiziologice îi încearcă, nu se încurcă în formalități: „Acești învingători sunt foarte relaxați. Se pișă pe pereți, unde vor ei. Vezi bălți de urină pe treptele din casa scării și jos în holul de la intrare. Se spune că la fel procedează și în locuințele părăsite, pe care au pus stăpînire." (p. 101) Nici cu defecația soldatul rus nu-și bate capul, căci spiritul de improvizație de care dă dovadă depășește așteptările: „Cîteva femei «au curățat rahatul cu lopata», cum s-a  exprimat doamna Wendt fără pic de delicatețe. Rușii transformaseră o banchetă tapițată din magazin în latrină, au îndepărtat-o doar puțin de lîngă perete și s-au cocoțat pe spătar." (p. 174) Cum electricitatea și apa curentă sunt întrerupte, mizeria din clădiri e de balamuc.

Cît despre viol, el îmbracă forme de o tandrețe pe cît de pravoslavnică, pe atît de stupefiantă: „Dintr-o dată, degetele lui la gura mea, duhnind a cal și tutun. Deschid ochii. Mîinile străine îmi desfac cu deosebită pricepere fălcile. Ochi în ochi. El lasă apoi cu mare grijă scuipatul adunat în gură să cadă în gura mea. Sunt împietrită. Nu de scîrbă, doar de frig. Mă trec fiori de gheață pe șira spinării și mă ia cu amețeală. Simt cum alunec și cad, adînd, printre perne și prin pardoseală." (p. 78) Gîndul că s-ar putea să rămînă gravidă îi dă Anonimei fiori de groază, dar aversiunea față de violatori e atît de mare încît fie și numai aceată repulsie are efect contraceptiv. În consecință, Anonima nu va trăi drama unei sarcini nedorite.

Într-un moment de disperare, sătulă de a fi violată în neștire, autoarea își dă seama că nu poate supraviețui decît dacă găsește un ofițer căruia, în schimbul favorurilor sexuale, să-i ceară protecție în fața agresiunii subalternilor. Știind un dram de rusește, reușește să-și pună în aplicare planul, atîta doar că în loc de unul, vor fi doi ofițeri care se vor înfrupta din nurii ei. „Mi-e clar: trebuie să găsesc un singur lup care să țină ceilalți lupi la distanță. Un ofițer cu un grad cît mai  mare posibil, comandant, general, pe ce pot pune mîna. […] De la un locotent-major aștept să devin oarecum tabu pentru restul. Am luat deja această decizie. Ce-mi pasă mie de toți ăștia. Toate sentimentele mele par să fi murit, în afară de dorința de viață. Ăștia n-o să mă distrugă." (p. 80)

Nu o vor distruge, fiindcă peste cîteva luni autoarea va lua calea Elveției. Dar pînă atunci, șirul ororilor continuă. Elvira, o roșcată focoasă, e violată de 20 de soldați, nu înainte de a fi silită să bea cot la cot cu ei. Beată fiind, îndură mai ușor calvarul. „Atunci m-am rugat neîncetat: Bunule Dumnezeu, îți mulțumesc că sînt beată!" (p. 156). Dar mai sunt cazuri de salvare miraculoasă, de pildă Stinchen: „o fată de optsprezece ani s-a ascuns în spațiul de deasupra plafonului fals din apartamentul lor și-și petrece acolo toate nopțile și cea mai mare parte a zilei. Rușii nu cunosc astfel de încăperi ciudate, deoarece nu au așa ceva le ei acasă. Vegetează acum în acel spațiu înghesuit și neaerisit, avînd cu ea lenjerie de pat, o oală de noapte și ceva apă de colonie." (p. 101)

După ce rușii se dau plecați, Anonima face o plimbare printre ruinele Berlinului. Peste tot cadavre, praf și muște, dar mai ales o liniște de criptă învăluind totul. O lume distrusă, din nenoricirea căreia nemții nu-și vor mai reveni vreodată. Tonul cărții e rece ca al unei relatări făcute de o martoră împietrită. Nici urmă de patetism sau de lamentație tardivă. Date fiind condițiile în care a fost întocmit – în pauzele dintre violuri –, jurnalul e neașteptat de bine scris, de aceea nu mă îndoiesc că a fost redactat la sînge, atunci cînd autoarea și-a pus în gînd să-l publice. Iată genul de carte pe care, neputînd s-o guști estetic, nu-ți rămîne decît s-o parcurgi tulburat. Altfel spus, trebuie să înlocuiești delectarea cu înfiorarea.