Poate ar trebui să pornim de la pisania mănăstirii din Căluiu. Or de la lespedea de mormânt din biserica de la Stăneşti, unde-i sculptat Stroe Buzescu în apriga luptă cu tătarul, o luptă singulară, între doi cavaleri care vor să hotărască o victorie, cu cât mai puţine jertfe de sânge uman. Poate ar tre­bui să pornim de la baladele populare care cântă isprăvile celor „trei Buzeşti şi trei Căpleşti”, strălucită treime de viteji, chibzuiţi şi avântaţi totodată: zmeii Ţării Româneşti. Dar bunele reguli ale unui studiu cer să în­cepem cu naşterea eroilor, cu apariţia lor în istorie, urmând legea cronologiei.

De bună seamă că genealogii se vor mai sfădi multă vreme, pe tulpina şi încrengătu­rile familiei Buzescu. Vor mai discuta încă, în contradictoriu, originea fraţilor Buzeşti - Preda, Radu, Stroe. Pentru că istoricii desco­peră şi vor descoperi mereu documente care relevă fapte mari sau mărunte din viaţa aces­tor trei stâlpi ai conducerii Ţării Româneşti, la sfârşitul secolului al XVI-lea şi în prima decadă a celui de-al XVII-lea. Dar oricâte ştiri noi vor mai apărea de aici încolo, ele nu vor face decât să amplifice, să învie şi să lumineze istoria pasionantă şi dramatică a unei familii feudale româneşti, dintre cele mai puternice, mai râvnitoare si mai pătimaşe de averi, dar şi mai dornice de fapte neobiş­nuite, mai însetate de libertate şi de glorie, glorie înaltă, cavalerească, specifică ân toată Europa acelei vremi.

Legenda şi balada populară i-a îmbrăţişat ca pe nişte personagii deosebite. Le-au cântat isprăvile în cadenţă eroică. Le-au hiperbolizat puterea cu metafore împrumutate din basmele cu feţi frumoşi şi zmei fioroşi. Şi nu se putea altfel. Între viaţa acestei remarca­bile familii feudale româneşti şi poporul ro­mân de pretutindeni s-a realizat, în 1600, o comuniune de gând şi de faptă: scuturarea jugului otoman şi unificarea ţărilor române, în scopul menţinerii libertăţii. Căci Buzeştii: Preda, Radu, Stroe, tustrei fruntea taberei războinice a „boierilor cei noi”, cum îi apreciază N. Iorga, au fost nu numai stâlpi de nă­dejde ai domniei lui Mihai Vodă Viteazul, ci şi, într-un anume fel, continuatorii lui.

În linie bărbătească, descindeau, se pare, dintr-un oarecare Duduc, apoi din Vlad, ba­nul de pe vremea lui Neagoe Basarab, tatăl lor fiind Radu Buzea vel armaş. Locul de baştină a fost satul Cepturoaia, iar necropolă a familiei, mănăstirea Căluiu, zidită de Radu mare clucer, împreună cu fraţii lui, Preda spătarul şi Stroe postelnicul. E şi azi o foarte interesantă zidire, operă a unor meşteri tran­silvăneni, care vor fi ridicat şi casele şi zidul de incintă, puternic ca o cetate. Şi au pus Buzeştii pe Mina zugravul să înveşnicească pe zidurile acestei mănăstiri nu numai chipul lor de ctitori, ci şi pe al lui Petru Cercel şi, mai ales, pe al lui Mihai Vodă Viteazul, semn că se considerau rude şi că în vecie s-au vrut legaţi de zodia lui, cum sunt legate stelele Carului mare de Steaua polară.

După mamă, Buzeştii descindeau dintr-un vel ban Mogoş, ctitorul mănăstirii Stăneşti. Maria, soţia lui Radu armaşul, era un fel de vară cu Stanca, soţia lui Mihai Viteazul. Radu Buzescu, mare clucer, s-a căsătorit întâi cu o Stanca din Boldeşti şi apoi cu Preda, fiica banului Mihalcea, şi el unul din oamenii de nădejde ai voievodului întregitor.

Stroe Buzescu şi-a luat soţie pe Sima, pro­babil din familia boierilor Rudeni, sora lui Teodosie Rudeanu, cărturar ales, cronicar şi vestit logofăt al lui Mihai Vodă. Rudenii erau de asemenea neam cu doamna Stanca.

În fremătătoarea lor viaţă, „strângători” de toate câte sunt ale acestei lumi, Buzeştii au adunat zeci de sate, în vremea domniei lui Petru Cercel, a lui Mihai Viteazul şi a lui Radu Şerban. Asta a pricinuit mari dureri şi suferinţe norodului de pe ogoare. Documen­tele consemnează zeci de procese împotriva cumpărărilor cu bani sau silite săvârşite de Buzeşti. Căci „Buzeştii erau şi ei nişte oameni cu inimă caldă pentru lucrurile înalte, nişte buni luptători în războaie drepte - îi descrie Nicolae Iorga. Fără să fie mai lacomi decât alţii, Mihai trebuia să-i urmeze: pământurile multe ridicau sus pe acela care le aduna în mâna sa...”

Au strâns Buzeştii, ca şi Stoichiţă din Strâmba, ca şi Udrea Băleanu banul, ca şi Rudenii, ca şi Mihai Vodă însuşi, multe averi. Dar nu le-au risipit pe desfătări şi lucruri deşarte, cum au făcut atâţia. Ci pe arme şi oşti, pe solii spre multe părţi ale pământului româ­nesc şi ale Europei, ca să împlinească marele vis al independenţei şi unirii româneşti.

Când Alexandru cel Rău l-a surghiunit pe Mihai, Stroe Buzescu l-a însoţit în Transilva­nia şi la Constantinopol. Apoi, îndată după obţinerea domniei, Mihai Vodă l-a trimis re­pede în ţară ca locţiitor. Preda şi Radu Bu­zescu i-au pregătit înscăunarea la Bucureşti, spre sfârşitul lui octombrie 1593. De aici încolo nu-i eveniment desfăşurat în vijelioasa domnie a Viteazului, în care să nu intervină numele, gândul şi fapta Buzeştilor. L-au slujit cu vrednicie, cu ambiţie, cu fidelitate şi cu eroism în toată măreaţa şi mişcătoarea lui epopee, din clipa când a tras spada, în no­iembrie 1594, şi până la prăbuşirea de la Turda, în august 1601.

De remarcat că faptele Buzeştilor se pre­sară, cu dărnicie, nu numai în perimetrul celor opt ani ai lui Mihai Vodă, ci şi în cei zece ai lui Radu Vodă Şerban, din multe pri­vinţe continuatorul luptei pentru indepen­denţă şi unire. Războiul antiotoman „a fost hotărât în Ţara Românească de o adunare de boieri şi a însemnat izbânda politicii boieri­lor olteni", scria P. P. Panaitescu. În fruntea acestora se aflau, desigur, Buzeştii.

Temerara pornire la luptă din 1594 nu se poate înţelege fără Buzeşti. În noiembrie 1594, stolnicul Stroe poartă, cu pricepere şi putere de convingere, solia la Iaşi la Aron Vodă, atrăgând Moldova în sfera politicii antiotomane, iniţiată de Mihai Vodă.

Acelaşi lucru îl face Radu Buzescu, trimis la Alba Iulia, la Sigismund Bathory, ca sol al libertăţii: „...şi Batîr Jicmon craiul încă legă jurământ cu Mihai-vodă, ca să fie nedes­părţiţi unii cu alţii”, scrie cronica.

Şi abia sosit de la Iaşi, Stroe joacă rolul prim în pornirea efectivă a luptei: participă a nimicirea cămătarilor şi ienicerilor încasa­tori de biruri, adunaţi în Bucureşti, în casa vistiernicului Dan, la 13 noiembrie 1594. În aceeaşi zi, Stroe Buzescu „se şi răni la mâna stingă”. A fost o rană prevestitoare.

În ianuarie 1595, când tătarii porneau să jefuiască ţara, Mihai şi-a instalat tabăra la Hulubeşti. De aici, trimise pe Radu, Preda şi Stroe Buzescu să-i întâmpine cu cetele lor. Şi, la 8 ianuarie, Buzeştii cuceriră la Putinei întâia lor victorie. Peste o săptămână, tot Buzeştii cu oştile lor îi zdrobiră pe tătari la Stăneşti. „Atunci au pierit şi nepotul hanului cu mulţime de tătari”, semnala cronica. Pen­tru Stroe altă prevestire. În aceeaşi lună, Preda şi Radu Buzescu spulberară peste Dunăre turcii ieşiţi din Hârşova într-ajutorul tă­tarilor, trecură Dunărea pe pod de gheaţă „şi aprinseră şi Hârşova”.

Preda şi Radu Buzescu au făcut apoi parte din acea mare solie de „boiari bătrâni sfetnici”, care a mers la Alba Iulia şi a încheiat un tratat de alianţă cu Sigismund Bathory, în 20 mai 1595. Deducem că Buzeştii n-au fost de acord cu clauzele acestui tratat. Dar n-au avut încotro; o puternică armată otomană se îndrepta spre Dunăre şi românii aveau mare nevoie de aliaţi. Cronica, scrisă pro­babil din îndemn buzesc, sublinia că boierii or fi trebuit sa încheie altfel de tratat: să nu fie Mihai Vodă „ascultător de Batîr Jicmon, iar de ţară să n-aibă scădere, ci să şi-o ţie deplin: şi să se ajute unii cu alţii cum le-au fost jurământul dintâi”. «Ei, nevrând să poarte vina relei credinţe - comentează istoricul Ion Sîrbu - mărturisesc în letopiseţ cum „se nevoia să slujească domnul-său în dreptate”, dar că „de neprieteni fură bi­ruiţi”, în mijlocul cărora „învrăjbitorul dia­volul umblase”».

În august 1595, când Sigismund Craiul îşi celebra căsătoria cu Maria-Christina, Mi­hai i-a trimis, cu daruri bogate, pe Stroe Bu­zescu şi Radu Calomfirescu, să-l reprezinte.

Numele Buzeştilor străluceşte şi în epopeea de la Călugăreni, în bătălia de la Târgovişte, ca şi în cea finală de la Giurgiu, când româ­nii au aruncat în Dunăre rămăşiţa oştilor lui Sinan-paşa. Cum însemna şi cronica: „Tăind Mihai mulţime de turci îi înecară în Dunăre şi sparseră şi cetatea, fiind atâta perire în turci. De abia au scăpat Sinan-paşa cu puţinea oaste, şi cu multă ruşine fură scoşi din ţară. Şi scoaseră de la mâinile lor robi mulţi fără număr. Şi de acolo să întoarseră cu veselie şi cu multă dobândă...”

Cu averile lor, cu priceperea lor diploma­tică şi militară, ca şi cu vitejia lor personală, fraţii Buzeşti au contribuit la marele act de cucerire a independenţei ţării.

Apoi au stat în sprijinul politicii lui Mihai Vodă, în toţi anii următori. Când trebui să se ducă la Alba Iulia, să închege sfat cu Sigis­mund Bathory, ca să spulbere o „pâră mincinoasă” ori să-l îndemne la luptă pe acel slăbănog crai al Transilvaniei, Mihai Vodă se însoţea de Radu Buzescu şi de banul Mihalcea, de Stroe şi Preda Buzescu. În aseme­nea călătorii peste Carpaţi, cum a fost cea din decembrie 1596, Mihai Vodă declara cu geniu politic şi militar şi cu uimitor spirit de sacrificiu, că „a venit cu deosebire pentru a îmbărbăta şi a ruga pe alteţa sa (pe Si­gismund), să mâne înainte războiul propunând ca loc al lui Ţara Românească, ca una care e mai aproape de inima împărăţiei turceşti; de unde, învingându-se, s-ar putea face cele mai mari câştiguri, iar la întâmplare de nenorocire creştinătatea ar suferi mai pu­ţină pagubă decât altundeva”. Iar în 1598, când „turcii începură a se semeţi şi începură iar a prăda şi a robi ţara”, Buzeştii se aflau în ofensiva pornită de Mihai peste Dunăre până în Balcani. La asediul Vidinului, temerar şi vulcanic cum era, Mihai Vodă s-a avântat prea mult în rândul duşmanilor. Şi cât pe ce era să fie străpuns de suliţe otomane. Dar „Preda Buzescul şi cu frate-su Stroe stolni­cul... grăbiră şi tăiară capul turcului şi pre celelalte soţii ale lui şi izbăviră pre Mihai-vodă din mânile turcilor. Şi multă bărbăţie arătară buzeştii înaintea lui Mihai-vodă, căci se luptară cu vrăjmaşii şi izbăviră pre dom­nul lor den peire”.

În scurta dar energica pregătire pentru unirea cu Transilvania, Buzeştii au fost, de asemenea, bărbaţii politici aderenţi întru totul la măreaţa faptă. În planul militar al aces­tor acţiuni Radu Buzescu a condus, împreună cu Udrea banul, aripa stângă, alcătuită din oştile Jiului şi ale Mehedinţilor. Trecând pe la Turnu Roşu, această oaste a lovit în clipa cea mai potrivită armata lui Andrei Bathory şi a determinat victoria de la Şelimbăr, din 18 octombrie 1599. Apoi, alături de Mihai, au intrat în Alba Iulia cu acel impunător şi popular alai.

Documentele ni-l prezintă pe Radu Bu­zescu ca pe unul care a colaborat intens la administrarea şi ocârmuirea Transilvaniei.

După alipirea Transilvaniei, Mihai îl trimite în grabă pe Stroe Buzescu în Polonia, în­soţit de Gheorghe Raţ, să trateze alianţă de pace şi bună vecinătate.

Când şi-a pregătit Mihai Vodă uluitoarea expediţie în Moldova, s-a folosit, în primul rând, de Buzeşti. Din Iaşi, Mihai îl trimite pe Radu Buzescu la Târgovişte, să-l aducă pe Nicolae-Pătraşcu, feciorul său mult prea crud ca să poată conduce singur. Dacă s-ar fi întâmplat asta, de bună seamă că Radu Buzescu ar fi stat ca un tutore la ocârmuirea Moldovei, aşa după cum a stat Preda Buzescu ca mentor lui Marcu Vodă, trimis la Iaşi, în toamna anului 1600.

În vara anului 1600, tot din Alba Iulia, Mi­hai a pregătit „o solie solemnă” către regele şi dieta Poloniei, cu scopul de a explica pri­cinile pentru care alipise Moldova şi-l alun­gase pe Ieremia Movilă. A încredinţat solia asta importantă tot lui Stroe Buzescu şi lui Gheorghe Raţ. Trebuiau să străbată Mara­mureşul şi, prin Hust, să ajungă la Cracovia. Dar Zamoyski a pornit războiul înainte ca solii să fi intrat în Cracovia. Şi cu greu Stroe s-a putut întoarce din drum. Nu ştim precis dacă Buzeştii au fost alături de Mihai în bătălia nefericită de la Mirăslău. Sigur este că, în acel ceas greu, l-au întâmpinat în apropiere de Sibiu cu oştirile venite din Ţara Românească. Şi ele puteau fi comandate doar de Radu sau Stroe Buzescu şi de Udrea Băleanu, aşa după cum rămăşiţa oştilor so­site din Moldova putea să fie rânduită de Preda Buzescu, care se retrăgea de la Iaşi.

Mihai a stabilit ca locul de concentrare a acestor oşti să fie Ţara Bârsei, inima de tot­deauna a pământului românesc. În momentul când a aflat că Zamoyski vine cu armată mare prin Moldova şi deci îi loveşte pieziş tot planul antiotoman, Mihai Vodă încearcă să reia legătura cu Basta. Şi nu află alt sol mai dibaci decât pe Radu Buzescu. Îl trimite cu cererea legitimă de a-i lăsa în stăpânire Făgăraşul şi alte cetăţi. Şi chiar dacă Basta nu s-a înduplecat, familia lui Mihai a rămas la Făgăraş. Buzeştii au stat mai departe lângă Mihai, în luptele din toamna şi iarna lui 1600-1601, aşa cum au stat şi Udrea Bă­leanu şi Baba Novac. Iar când sangeacul din Vidin şi din Nicopole, cu 4.000 de turci, a tre­cut Dunărea şi s-a îndreptat spre Craiova, jefuind ţara, Mihai 1-a numit pe Preda Buzescu mare ban, cu însărcinarea de a apăra Oltenia de armata lui Zamoyski, ca şi de colaboratorii lui - turcii. Cu o oaste izvorâtă parcă din adâncurile pământului, Preda Buzescu i-a înfrânt pe turci şi a ucis multe căpetenii. Steagul sangeacului de Vidin capturat în lupta de lângă Craiova, l-a purtat Mihai Vodă până la Praga, în pustia şi amara iarnă a lui 1601. Acolo l-a aşezat la picioarele tronului lui Rudolf al II-lea, ca pe un trofeu şi ca pe cea din urmă slujbă adusă ţării lui, creştinătăţii şi Europei întregi.

Documentele nu ne spun dacă vreunul din­tre Buzeşti l-a însoţit pe Mihai pe asprul drum al Vienei şi Pragăi, dacă a participat vreunul la lupta de la Gorăslău, din 3 august 1601. Dar logica faptelor dovedeşte că şi-au asumat sarcina grea de a păstra puterea şi conducerea Ţării Româneşti, până la întoarce­rea voievodului.

Au strâns iară la Craiova oastea de ţară a Mehedinţilor. Şi, la 10 iunie 1601, îndată ce află că Mihai a păşit iar, cu oaste pe pământ românesc, răzvrătesc ţara împotriva lui Simion Movilă şi a turcilor. Răscoala a cuprins repede toată ţara. Drumurile pe care ar fi putut năvăli turcii în ajutorul lui Si­mion Movilă au fost puse sub paza oştilor ocârmuite de Buzeşti. Iar când Movilă fuge şi se întoarce cu oaste polonă şi tătară, Buzeştii îl întâmpină la Milcov şi-l înfrâng, silindu-l să treacă râul prin noroi, numai să scape cu zile. De bună seamă că şi prin stă­ruinţa Buzeştilor, Mihai Viteazul era procla­mat, încă din luna iulie 1601, deci înainte de victoria de la Gorăslău, domn în toată ţara. Buzeştii se comportau atunci ca o adevărată „locotenentă domnească”, în aşteptarea lui Mihai.

Dar marea bucurie a biruinţei din miază-noaptea Transilvaniei a fost repede întune­cată de odioasa crimă de la Turda.

Totuşi, Buzeştii n-au deznădăjduit nici acum. Au continuat, cu îndârjire, politica anti-otomană. Radu Buzescu s-a îngrijit să fie adus capul eroului şi aşezat, cu cinste şi evlavie, în mănăstirea Dealu de lângă Târgovişte, aşa cum merita acel mare, nemăsurat de mare înainte-mergător şi deschizător de drumuri.

În toamna anului 1601, Stroe Buzescu plecă la Praga, sol al Ţării Româneşti guvernată de Buzeşti.

După ce l-au alungat pe Simion Movilă, unindu-se cum spune cronica, şi cu „boiarii, câţi au fost cu Mihai-vodă, după ce au murit domnul lor... cu toate oştile româneşti, şi s-au tăbărât la un sat ce-i zice Cârstieneşti, ce iaste den sus de mănăstirea den Argeş. Acolo şi Buzeştii cu dânşii s-au împreunat. Şi mare sfat făcură, socotind pre cine ar pune domn, ca să poată oblădui Ţara Românească, ca să nu mai intre într-însa răutăţile...” Oricare din cei trei Buzeşti ar fi putut deveni domn. Li s-a şi oferit tronul. Au preferat însă să-l susţină, la Praga diplomatic şi în ţară cu armele, pe Radu Şerban, fost paharnic în divanul lui Mihai Viteazul. Şi luptele pentru independenţă au continuat în 1602. Radu Şerban, ajutat de imperiali, se înfruntă cu Simion Movilă, sprijinit de poloni şi de tă­tari. Se bătea cu Moise Secuiul, cel care l-a trădat pe Mihai, iar acum concura cu Basta la stăpânirea Transilvaniei. Astfel, Buzeştii se înfăţişează, în acel moment istoric, ca ade­văraţii stăpâni ai ţării, ca „făcători” de domni, ca ocrotitori ai lui Radu Şerban şi oblăduitorii principali în lupta antiotomană şi mai ales împotriva tuturor celor care, pe pământul românesc, manifestau o politică filo-turcă. Preda era ban al Craiovei, iar „Radu clucerul are minele de sare, încât în­treaga ţară e în mâinile lor”. În bătăliile lui Radu Şerban, Preda Buzescu comanda grosul oştirii, Radu Buzescu alerga ca sol în Transil­vania ori la Praga, Stroe Buzescu se bătea vitejeşte în lupta de la Năeni cu nişte ad­versari atât de puternici „încât nimeni nu pu­tea vedea capătul oştilor lor”. Curând, în bătălia de la Teişani, din 13 septembrie 1602, se avântă în luptă dreaptă cu Mîrza, tătarul socotit cel mai viteaz din tabăra adversă. Isprava o povesteşte şi un document din 1604, de la Radu Şerban, scris ca o pagină de cronică şi de panegiric: „Dacă a văzul el [Stroe] atâta greutate şi nevoie asupra capului domniei mele, el s-a luptat cu atât mai mult cu duşmanii domniei mele pentru domnia mea şi pentru legea creştinească şi pentru patria noastră, ca să ne scoată din mâna duşmanilor noştri”. Iar viaţa lui Stroe Buzescu, cel mai viteaz dintre cei trei viteji Buzeşti, o rezumă piatra de mormânt, scrisă parcă sub dictarea directa a soţiei, Sima stolniceasa: „Această piatră pe groapa jupânului Stroe Buzescul ce-a fost stolnic la Mihai-vodă, şi-a fost la toate războaiele dimpreună cu domnul său ca o slugă credincioasă, şi la războiul dintâi dobândi rană la mâna stângă, de la turci, şi la războiul de la Giurgiu, când se lovi cu hanul, se răni la ochi de săgeată. Şi-au slujit Stroe lui Mihai-vodă până pieri...” Şi mai departe, cu slove de piatră, înscrie soliile şi luptele cu Simion Movilă, sfârşind cu lupta de la Teişani. Aici „jupânul Stroe, atâta nevoie pe creştini văzând, stătu împotriva tătarilor, de se lovi cu Mîrza, cumnatul hanului şi-l înjunghie pe el. Şi dintr-acel război se răni la obraz şi peste trei săptămâni se întîmplă moartea, în luna octombrie 2 zile vleat 7110 (1602)”. Dar o femeie ca Sima stolniceasa, trăită în atmo­sfera eroică a acelor vajnici ani, nu putea sfârşi o inscripţie funerară aici, nu putea jelui cu lacrimi. Ci adăuga, cu o spartană îndârjire şi cu o legitimă mândrie, un gând al ei, dar care putea fi şi al întregii ţări: „Şi nu fu pe voia câinilor de tătari...” Se ruga, apoi, pentru iertarea păcatelor viteazului ei soţ şi încheia cu o supremă trăsătură testa­mentară, convinsă că asta îi cea mai mare cinste şi cel mai înalt privilegiu: „Dacă voi muri să mă îngropaţi lângă dumnealui aici...”.

Dacă Mihai Viteazul a fost un luceafăr în zori, Buzeştii au figurat acele astre politice şi militare de mărimea întâi, care i-au am­plificat şi înălţarea spre culmi şi strălucirea.

Articol apărut în revista Magazin Istoric nr. 2/11, februarie 1968, via Odaiadesus.ro.