ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


Trei cărți despre primul președinte al României și destinul său și al țării, apărute în aceeași perioadă, dovedesc că Ceaușescu domină spațiul istoriografic românesc chiar și la 31 de ani de la execuția sa barbară, în ziua de Crăciun a anului 1989. 

Vineri, 16 iulie 2021, a avut loc la Clubul Diplomaților din București lansarea cărții „În ochiul ciclonului - Am fost secretarul personal al lui Nicolae Ceaușescu”, de Constantin Boștină, care a ocupat funcția respectivă timp de 2 ani, între 1980 – 1982, ne informează CristoiuBlog.ro. Au participat veteranii presei ante și post-decembriste, ca Sorin Roșca Stănescu, Cornel Nistorescu și Ion Cristoiu cât și Dan Andronic, ca moderator al lansării. Din cele 325 de pagini ale întregii cărți 100 alcătuiesc Postfața semnată de Ion Cristoiu din care acesta reproduce un fragment pe blogul său.

Astăzi, 17 iulie 2021, de la orele 18.30, reputatul istoric al comunismului Lavinia Betea, autoare și coordonatoare a 25 de volume de istorie recentă, premiată și de Academia Română pentru una din lucrările sale, își invită cititorii, pe terasa librăriei de lângă Biserica Kretzulescu, la o nouă lansare, pe același subiect - Nicolae Ceaușescu și epoca sa și Tovarașă - Biografia Elenei Ceaușescu, proaspăt publicate de Editura Corint.

Trei cărți despre primul președinte al României și destinul său și al țării, apărute în aceeași perioadă, dovedesc că Ceaușescu domină spațiul istoriografic românesc chiar și la 31 de ani de la execuția sa barbară, în ziua de Crăciun a anului 1989. „Nici în 20 de ani nu veți reuși să zugrăviți ceea ce a construit tata”, spunea Nicu Ceaușescu, fiul lui. N-a avut dreptate.  Pentru că nu au putut nici măcar zugrăvi ce s-a construit în epoca Ceaușescu, succesorii lui, Iliescu, Constantinescu, Băsescu și Iohannis au rezolvat problema distrugând aproape tot, după cum o arată realitatea României de azi, Ce nu au putut distruge - resursele naturale inestimabile ale poporului român - au înstrăinat trădător unor entități „multi-naționale” ale unor state dușmane României, în cea mai mare parte rusești și austro-ungare. Aceasta este constatare unuia care a ieșit în stradă pentru căderea lui Ceaușescu și a comunismului, între cei maximum 2000 de oameni care au fost atunci, pe 21 decembrie, în centrul Capitalei, între care se numără și agenții străini de pe teren.

Cartea doamnei Lavinia Betea despre Epoca Ceaușescu beneficiază de o prefață meritoasă semnată de istoricul Ioan Aurel Pop, președinte al Academiei Române, pe care o redăm mai jos. O felicităm pe autoare și vom reveni cu alte cronici despre cele două volume.

Cuvânt către cititor


La peste trei decenii de la căderea regimului Ceaușescu și de la moartea dictatorului român, o monografie științifică a vieții și lumii acestuia era necesară. Aici nu este neapărat vorba numai de necesitatea pentru știința istorică, ci și pentru opinia publică și nu este în această formulare niciun reproș că nu s-a scris până acum o asemenea amplă carte. Reproșul nu are rost din punctul de vedere al „meseriei de istoric” (Marc Bloch), pentru că biografia unui asemenea personaj nu se poate scrie decât după acumularea unei anumite perspective de timp. Istoria clipei sau istoria recentă, istoria ultra-contemporană ajunge de multe ori să fie mai degrabă politică decât istorie. Doamna Lavinia Betea are marele avantaj de fi lucrat în toate aceste trei decenii pe tema cuprinsă în această carte și de a se fi bucurat, astfel, nu numai de avantajul martorului ocular (a cunoscut direct epoca despre care scrie), ci și de acribia specialistului care a despuiat arhive (atât cât i-a fost îngăduit), a citit mii de memorii, amintiri, jurnale, presă, cărți, studii, articole, documente, dar, mai presus de toate, a discutat cu toți martorii oculari dispuși să-și depene amintirile. Adesea, cu un tact ieșit din comun, i-a convins și pe cei nedispuși, pe cei indeciși, pe cei temători sau pe cei aroganți să vorbească, să se lase înregistrați, să răspundă la întrebări măiestrit puse.

Drumul nu a fost triumfal și nici măcar comod și neted. Dimpotrivă, în această muncă, devenită repede ingrată, autoarea s-a lovit de multă opacitate, de rezistență, de critici acerbe, de invidie și de multă răutate. Tema dificilă și delicată a împiedicat-o nu de puține ori să culeagă răsplata meritată a muncii sale, să avanseze în carieră, să profite de avantajele imenselor sale cunoștințe despre dictator și despre familia sa, care au dominat „epoca de aur”. Doamna Lavinia Betea a fost bănuită și, uneori, acuzată de felurite intenții oculte, de simpatii comuniste, de servirea unor interese extra-științifice numai pentru că s-a ocupat de această figură a istoriei noastre contemporane, pentru că a discutat cu martori oculari cu rol-cheie în timpul regimului comunist, pentru că a exprimat judecăți de valoare despre ceea ce s-a petrecut atunci. Unii au acuzat-o că nu este destul de incisivă și de necruțătoare în analizele sale critice, iar alții – mai ales după ce nostalgicii comuniști și ceaușiști au prins curaj – că este dușmănoasă la adresa unui „erou național și mare patriot”.

Se poate ca unii să spună că nu a trecut destulă vreme pentru ca Nicolae Ceaușescu să poată fi portretizat în adevărata sa lumină (dacă se poate vorbi de „lumină” în cazul său nefast), dar, dacă, după trei decenii de la moartea sa, era cineva capabil să scrie această monografie în România, atunci acel cineva nu putea să fie altul decât Lavinia Betea. Cartea poate să le pară unora ușor eseistică, dar nu este, ci este pur științifică. Pentru acceptarea acestei constatări ajunge examinarea, fie și sumară, a aparatului critic al lucrării. Înșelătoarea impresie de prezentare literară vine din felul scriiturii autoarei, care este unul atractiv, alert, curgător, ușor de perceput de către cititor. Sunt istorici care scriu pentru 5-10 colegi ai lor, specializați pe teme foarte restrânse și erudite și sunt istorici care scriu – cu respectarea exactă a tuturor rigorilor profesionale – pentru un public larg și care, astfel, scot istoria din „turnul de fildeș”. Viața de demult – căci aceasta este istoria – nu trebuie revelată doar unor aleși ai sorții, ci tuturor, pentru că întotdeauna (chiar și când se scriu biografii individuale) este vorba despre destinele unor colectivități.

Istoria celor peste patru decenii de comunism din România, socotite de când se consideră că acest regim era deplin instalat și până la căderea dictatorului (circa 1948-1989), este, însă,  delicată. Și mai delicată este perioada lui Ceaușescu (1965-1989), adică aproape un sfert de secol de viață a românilor. Orice autor dornic să trateze acest segment de istorie constată că nu există în societatea românească actuală o atmosferă de echilibru, de înțelegere matură și de receptare inteligentă a ceea ce a fost atunci, ci există două extreme. Una dintre acestea laudă excesiv comunismul și pe Ceaușescu, pentru că ar fi asigurat locuri de muncă tuturor, școală gratuită și eradicarea analfabetismului, sistem de sănătate gratuit, posturi pentru toți absolvenții de învățământ superior etc. Cealaltă, dimpotrivă, accentuează marile tare ale societății de atunci: încălcarea drepturilor și libertăților democratice, distrugerea fizică a elitei interbelice, existența partidului-stat, înfometarea populației, controlul general al vieții private prin sistemul de securitate, privarea populației de căldură, electricitate, bunuri de larg consum, închiderea granițelor etc. Între aceste două extreme, viața cotidiană a populației României – populație care și atunci a muncit, a iubit, a creat, a visat, a mâncat, a văzut spectacole, a crezut (inclusiv în Dumnezeu), a petrecut, a murit etc. – rămâne nepercepută sau este percepută greșit. Sunt tineri care își închipuie că oamenii care au trăit în acei ani erau cu toții troglodiți, gregari, inculți și proști, pe de o parte și vinovați, lași, complici și securiști, pe de altă parte. Sunt și voci care ar cere – o fac doar cu jumătate de gură – fie și după 30 de ani de la căderea regimului de dictatură, ca aceia care erau maturi atunci, care au avut anumite roluri în societate să fie complet îndepărtați din viața publică și din viață în general. Evident, aceștia sunt acum bătrâni, dar cu atât mai mult se înfățișează drept inutili și expirați, după mințile unora. După cum sunt și voci care ar dori ca dictatorul să fie reabilitat. Aceste extreme nu sunt specifice doar României. O anumită nostalgie după comunism se vede și în alte părți, cel mai pregnant în fosta Uniune Sovietică. La ruși este așa de puternică încât, nu demult, „un grup de tovarăși” reciclați spre creștinism, dar rămași vajnici comuniști, au cerut Bisericii Ortodoxe Ruse sanctificarea „tătucului”, a lui Iosif Visarionovici Stalin, călăul care, probabil, a omorât prin ordine directe la fel de mulți oameni ca Hitler.

De aceea, în fața acestui peisaj public așa de variat, cartea doamnei Lavinia Betea vine ca un factor de cumpătare, de necesar echilibru, de ordine în mijlocul dezordinii. Autoarea nu judecă și nu condamnă, ci reconstituie cu cea mai mare exactitate, răbdare și sete de adevăr. Mulți privesc (din ignoranță, comoditate, lipsă de spirit istoric etc.) regimul comunist din România ca pe un monolit egal mereu cu sine în cele peste patru decenii, iar „domnia lui Ceaușescu” drept un segment la fel de omogen de la finalul comunismului. Autoarea, însă, etapizează cei 24 de ani de dominare ceaușistă, evidențiind bunele și relele. Primele au culminat cu poziția României la invadarea Cehoslovaciei (când se părea că demnitatea revine în politica românească), iar relele au ajuns la apogeu înainte de 1989, când țara devenise o închisoare întunecată și înfrigurată, controlată de serviciile secrete. Ceaușescu – se vede din carte – a ajuns odios și criminal (alături de soția lui și de alți membri ai familiei), după ce trecuse (în 1965-1970) printr-o fază de semi-erou, admirat de români și de liderii mondiali ai lumii libere. În acea fază, România reușise să se impună drept un factor de dialog și de echilibru între China și Rusia (URSS, cum se chema atunci), între lumea capitalistă și cea comunistă, între țările arabe și Israel, între R. F. a Germaniei și unele „țări socialiste”. Dezastrul s-a produs ulterior. Aceste variațiuni și etape sunt relevate în carte cu argumente culese întotdeauna din surse scrise și orale.  

Era stringentă nevoie de o asemenea reconstituire a tabloului obturat de trecerea anilor și de intențiile precise ale unor oameni, ale unor grupuri de oameni. Evident, istoricul nu se poate opri niciodată doar la refacerea acelui segment de realitate și nu face acest lucru nici autoarea de față. Regimul comunist apare clar ca o abatere gravă de la mersul firesc al istoriei contemporane a românilor, ca un factor perturbator negativ de cea mai mare agresivitate, ca un recul în mersul care se anunța democratic al societății românești de până la Al Doilea Război Mondial. Iar dictatura lui Ceaușescu este prezentată ca o culme a acestei aberații istorice, străine de spiritul general democratic și de specificul poporului nostru.

Mesajul autoarei și al cărții este unul simplu și precis, demn de a fi receptat în toată amploarea lui: sfertul de veac de istorie de sub dictatorul Ceaușescu reprezintă un fragment din viața românilor, care – dincolo și înainte de idealizări, de blamări și de etichetări – se cuvine să fie cunoscută „așa cum a fost” (după expresia lui Leopold von Ranke). Doamna Lavinia Betea îndeplinește acest act de cunoaștere cu rigoarea istoricului și cu înțelegerea omului de cultură, cu meticulozitatea savantului și cu o căldură umană care excedează tema și selectează mesaje perene, îndreptate deopotrivă spre mințile și inimile cititorilor.

Ioan-Aurel Pop                             

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews