Războaiele mondiale au lăsat loc plăpând unor întâmplări cutremurătoare de viață, pe care le considerăm aproape imposibile în contextul unei lupte pe viață și pe moarte. Teodor Onea, un soldat care a luptat în Al Doilea Război Mondial și a fost luat prizonier, a relatat colegilor din temnița comunistă o întâlnire pe care n-a putut-o uita niciodată.

Mărturia lui Onea a fost transmisă mai departe de tovarășul său de suferință, Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România. Teodor Onea s-a născut la Ploiești și la 20 ani a fost luat la oaste, în Armata Română. După 2 ani de militărie, la 1 septembrie 1939, nemții au invadat Polonia, astfel că Teodor și camarazii săi au fost concentrați pentru perioade prelungite, din 6 în 6 luni. În iunie 1941 a fost dat ordinul de trecere a Prutului, astfel că soldații români au intrat în Basarabia mergând până la Cotul Donului, unde s-a dat o luptă aprigă.

Aici, Teodor Onea, alături de alți ostași, a fost luat prizonier. După 8 ani, rușii i-au eliberat. Era anul 1952. Drumul de întoarcere în țară a fost chinuitor pentru că părea extrem de lung Ostașii abia așteptau să calce pe pământul țării și să-l sărute. Dar la apropierea de graniță, la Ungheni, ceva s-a întâmplat. Ceva la care nimeni nu s-ar fi așteptat niciodată. „Toți ne frecam mâinile de bucurie și de emoție că aveam să vedem Prutul și malul românesc.

Ne și vedeam sărind din tren, îngenunchind și sărutând pământul patriei-mamă. Dar când mai aveam un pic până la Ungheni, în tren s-a urcat Securitatea. Ne-a ordonat tuturor să ne culcăm la pământ, pe burtă, cu mâinile la ceafă. Am fost duși direct la penitenciarul de la Cluj, unde Tribunalul militar ne-a mai dat o pedeapsă cu închisoarea, după tot ce suferiserăm. Am fost condamnați la 12 ani de temniță pentru că avusesem nerușinarea de a fi luptat împotriva fratelui mai mare de la Răsărit. Patria ne-a trimis s-o apărăm, patria ne-a trimis în pușcărie", a povestit Teodor Onea tovarășilor de detenție, potrivit Adevărul.

Acasă după 30 ani, cu amintiri de neuitat Când a fost eliberat de la Gherla, soldatul român Teodor Onea, care nu făcuse decât să lupte pentru patrie, nu-și mai văzuse familia de aproape 30 ani. „S-a întors acasă doar ca să moară", a constatat amar Octav Bjoza. Și totuși, mult-încercatul Teodor Onea avea cuvinte așezate și un gând bun pus deoparte pentru oamenii simpli pe care i-a întâlnit în Rusia. Fiind lăcătuș mecanic în civilie, pe front, Onea a primit misiunea de armurier. Schimba țevile de la pistoalele-mitraliere, curăța armele, le calibra. Spunea că n-a împușcat pe nimeni cu mâna lui, pentru că avea o sarcină de care depindea reușita unui asalt.

Pe lângă arma propriu-zisă, muniție, pătură, foaie de cort, soldatul căra în raniță și hrana pe o săptămână, pentru că exista temerea unui atac neașteptat al partizanilor și până primeau întăriri, militarii trebuia să aibă provizii. O dată, unitatea, obosită de atâta mărșăluit, s-a oprit într-un sat pustiit de război. În ultima căsuță, atât de prăpădită încât stătea să cadă, Onea s-a dus să se odihnească. A împins ușa cu baioneta, pregătit să vadă dacă mai este cineva înăuntru, ascuns. Dar înăuntru bătea crivățul, ca afară, prin pereții descoperiți. Într-un ungher întunecat, stând dârdâind de spaimă și de frig, era o familie: tatăl, mama și doi copilași de 7-8 ani. Credeau că le-a sosit sfârșitul.

Surprins că acolo se mai află cineva, rezistând în acele condiții cumplite, românul le-a făcut semn să stea la locul lor, că nu le vrea răul. A scos proviziile sale pentru o săptămână și le-a pus pe masă, ca să mănânce cu toții. S-a așezat apoi pe marginea patului, cu arma între genunchi și cu baioneta sub bărbie, ca să nu adoarmă prea adânc. Îi era totuși frică de reacția țăranilor ruși. Când s-a făcut lumină, tatăl dispăruse. Onea s-a gândit că s-a dus să alerteze partizanii de sosirea românilor în sat așa că a băgat glonțul pe țeavă și a așteptat.

Dar când s-a întors, rusul avea în brațe trei icoane. Le îngropase în pivniță, ascunse bine în pământ ca să nu le găsească nimeni. Le-a pus pe masă arătându-le românului. Erau icoane pictate în ulei pe lemn, cu îmbrăcăminte de argint și aura aurită. Nu mai văzuseră lumina de la Marea Revoluție din Octombrie 1917. Cu gesturi hotărâte, țăranul rus i-a arătat ostașului român să își aleagă o icoană, să o ducă acasă la el, ca semn de recunoștință pentru că nu i-a lăsat să piară. Erau obiectele lor cele mai de preț, pe care voiau să le împartă cu românul salvator. „Așa era omul simplu din Rusia, să știți. Duios, iubitor, evlavios. Păcat că n-a avut noroc de conducători buni", spunea Teodor Onea celor care îl ascultau și care au ținut minte istoria tulburătoare a unui soldat român în Mama Rusie.