ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice donație este binevenită. Doamne, ajută!


1. M-am apucat de Actul de acuzare în Procesul Antonescu, citit în ședința publică a Tribunalului Poporului luni, 6 mai 1946.
Curios lucru!

Deși m-am ocupat mult de Mareșal, de 23 august 1944, de Procesul Lotului Antonescu, n-am citit pînă acum Actul de acuzare. De fiecare dată cînd a venit vorba de Proces, am sărit peste acest Document. Îl socoteam pur și simplu o prostie. Ce prostie pentru un istoric să nu ia în seamă un Document pe motiv că e o prostie!

Pe măsură ce-l citesc, îmi dau seama cît de mult am greșit ocolindu-l.
Actul de acuzare pare mai degrabă un editorial semnat în Scînteia de Silviu Brucan, pe numele său mic Tache, decît un text juridic prezentat ca Act de acuzare într-un Proces de o asemenea importanță.

Nota de document propagandistic e dată de:

  • a) Folosirea excesivă a cuvintelor tari, violente, demne de un miting al Sindicatului Comunist la o Fabrică de dulciuri decît de un Act de acuzare. Mareșalul e astfel: „Trădătorul Ion Antonescu", „Călăul Ion Antonescu", „Criminalul Ion Antonescu".
  • b) Vînturarea de fraze gazetărești stupide în găunoșenia lor absolută: „Călăul Ion Antonescu este plin de sîngele nevinovat al sutelor de mii de fii de țărani și orășeni trimiși în mod criminal la moarte în războiul absurd contra URSS-ului"
  • c) Înfățișarea drept infracțiuni juridice a unor acte politice, semnate de orice șef de stat, cum ar fi declanșarea Războiului împotriva URSS, Alianța cu Germania, Declarația de război făcută SUA.
  • d) Amestecarea unor momente și perioade despărțite iremediabil. Ion Antonescu e acuzat de abdicarea Regelui Carol al II-lea și de guvernarea legionară și de regimul militar dintre ianuarie 1941-august 1944.
  • e) Transformarea în delicte a actelor omenești . Nicolae Mareș e acuzat că a luat parte „la expunerea politică făcută de Corneliu Codreanu, care s-a arătat categoric partizan al unei politici externe a țării alături de Germania hitleristă".

2. Drum prin oraș, pe la 12. Remarcînd tot mai nuanțata apropiere a Centrului istoric de un spațiu al Crîșmelor (ceva în genul zonelor de profil din alte mari orașe ale lumii: Londra, Dublin), intru într-un anticariat de pe străduța care dă în Marele Bulevard.

Nu e un anticariat în temeinicia cuvîntului (n-are cărți vechi, n-are atmosferă, n-are, îndeosebi, anticarul iscusit la Cărți), ci mai degrabă o prăvălie de cărți la mîna a doua (nu de mîna a doua, Doamne ferește!). Sectorul consacrat Istoriei (două dulapuri) găzduiește cărți în engleză și română, puse alandala. Cumpăr:

Un soi de album despre secolul XX, vol. 4 și 8 din Cronica ilustrată a lumii, o culegere de documente din istoria Conservatorismului în România și un mixt de articole despre Istoria Bucureștiului. (De două ori, cred m-a oprit pe aleile de la Bibliotecă o tînără gravidă, recomandîndu-se muzeograf aici și insistînd să trec pe la muzeu, lucru de care mi-am amintit acum împreună cu amănuntul că n-am dat curs invitației sale).

Pe raftul de jos, descopăr cele trei volume ale lucrării colective România în cel de-al doilea război mondial, scoasă în decembrie 1989 de un colectiv avînd în frunte pe Ilie Ceaușescu. Despre lucrare vorbește generalul Ioan Talpeș în memoriile sale. Nu poate fi înțeleasă fără a convoca amănunte despre una dintre șmecheriile folosite de istorici înainte de căderea comunismului. Primul volum, de exemplu, abordează, printre altele, Campania din est a Mareșalului Antonescu.

Înainte de 1989, Campania din Est, ca și guvernarea antonesciană erau domenii tabu. Dacă se scria despre perioada 1941-1944, limbajul nu se deosebeau prea mult de cel al acuzatorilor publici la Tribunalul Poporului din mai 1946. Cu acceptul tacit al Autorității, cărți cît de cît științifice pe această temă se publicau sub egida unor instituții cărora li se conferea protecția de cercetare academică. Unul dintre aceste instituții era Institutul de Istorie militară, condus de Ilie Ceaușescu. Primul volum, România în cel de-al doilea război mondial dezvăluie strădania de a publica date și documente despre Campania din Est fără a risca bombănelile Moscovei care-și asumase, cu de la sine putere, postura de supraveghetoare a fascismului mai mult sau mai puțin resurescitat.

3. Pe un raft din dulapul cu volume în lucru (de citit sau de fișat), deasupra raftului cu cărți despre Cuba lui Fidel Castro, stau una lîngă alta cărțile prevăzute lecturii pentru Istoria literaturii proletcultiste. Am simțit nevoia ca, ici-colo, să plantez unele adăugiri dictate, printre altele, și de imposibilitatea de a le consemna la vremea respectivă.

Primul din șirul care așteaptă asemenea unei garnituri într-o haltă semnalul de plecare e romanul lui Petru Dumitriu Drum fără pulbere.
Mă apuc să-l citesc.

Cărțoiul are nici mai mult nici mai puțin decît 666 de pagini. A fost de dat la cules în aprilie 1951. Lucrările la Canal au început în vara lui 1949. Petru Dumitriu mărturisește o viteză de apreciat în materie de romane. I-a fost de ajuns doar un an pentru documentare, scriere și stilizare.

Destul de curios sentimentul cu care mă apropii de romanul lui Petru Dumitriu. În cadrul corvoadei care a fost pregătirea Istoriei proletcultismului, am citit dîmburi întregi de maculatură. De fiecare dată, m-am grăbit să dau gata romanul, nuvela, culegerea de poezii sau de proză, activîndu-mi lectura rapidă, de tip fotografiere, a paginii. Altfel abordez însă Drum fără pulbere. Credința că romanul e produsul unui mare prozator, cel mai mare romancier al tuturor timpurilor românești, mă constrînge să-l parcurg atent, cu creionul în mînă.

N-am motiv să regret acest mod de abordare.
Cînd vine vorba de peisaje, de portrete ale eroilor neutri, de atmosferă, Petru Dumitriu e imbatabil.
Descopăr plăcut surprins și transcriu, la fel, secvența furtunii din stepă, conturată cu talentul lui Petru Dumitriu la fixarea zgîlțîielilor naturii:

„Un fulger verde ca pucioasa, copac scheletic de flăcări lega o clipă norii și pămîntul. Peste fața mlaștinei trecu un freamăt, ierburile pe jumătate înnecate se cutremurară, papura se clătină foșnind. Venea o pală de vînt. Se vedea departe pe stepă cum înaintează un zid înalt, galben. Din el porneau înainte limbi și trîmbe de praf și nisip. Iar îndărătul lui sclipeau cu lumina lor otrăvită fulgerele, și se rostogolea fără încetare, bubuind, glasul furtunii".

Trecînd de aceste bijuterii memorabile, ajung însă, din nefericire la esența romanului:
Acțiunea dușmanului de clasă pentru a opri măreața construcție hrănită de entuziasmul ardent al comuniștilor.

Și aici sentimentul meu e ciudat.
Intriga propriu-zisă e absurdă (Ditamai șantierul, de care răspunde direct Guvernul și Partidul, suminat de un fost colonel și acela penibil!), clișeele realismului socialist abundă și scrîșnesc în măsele. Numai că în descrierea lumii prin care circulă negativii se vede imediat gheara leului.

Drum fără pulbere e un munte de steril din a cărui trecere prin sita de bucătărie ai șansa să scoți un pumn de aur.
Merită efortul?!

CristoiuBlog.Ro

Pentru că suntem cenzurați pe Facebook ne puteți găsi și pe Telegram și GoogleNews