Prezent în România pentru o vizită oficială, președintele Serbiei, Aleksandar Vucici, a menționat în cuvântul său că „România și Serbia sunt legate de o prietenie tradițională”.

Unul dintre momentele în care sârbii și românii au luptat cot la cot pentru o cauză comună a fost Primul Război Mondial.

ImunoMedica


În prima conflagrație mondială, Serbia a fost atacată de Austro-Ungaria, ca urmare a asasinării arhiducelui Franz Ferdinand, de către patriotul sârb Gavrilo Princip. Rezistența vitejească a sârbilor în fața unei forțe mult superioare numeric a găsit ecouri la București.

La 24 octombrie 1915, la Ateneul Român are loc conferința „Serbia eroică și martiră”, suținută de Nicolae Iorga. 

„Cauza lor dreaptă este și cauza noastră”, declara, în fața unui auditoriu care aplauda frenetic, marele istoric, făcând aluzie străvezie la dezideratul larg împărtășit ca România să se alăture puterilor Antantei pentru a-și satisface revendicările naționale. „Trecutul nostru întreg, ca și interesul nostru actual, ne impun să fim cu inima astăzi, cu fapta cât se va putea mai curând, alături de cei care reprezintă sublimul eroism înaintea obrăzniciei cuceritoare a celui mai puternic”, continua istoricul, pentru a sublinia apăsat:„toți suntem cu Serbia, toți acei care pot vorbi și acei care încă nu pot vorbi”. 

La 14 august 1916, după doi ani de neutralitate, România intra în Primul Război Mondial de partea Triplei Antante, împotriva coaliției Puterilor Centrale, devenind implicit și aliata Serbiei vecine. 

Vecinii noștri nu vor ezita să-și arate recunoștința, prin prezența Divizie 1 de voluntari sârbi, pe frontul din Dobrogea. Dar pentru a ajunge pe frontul dobrogean, divizia sârbească a parcurs o adevărată odisee, după cum relatează revista Historia:
 
„  trebuit să traverseze Marea Egee, apoi să străbată aproape pe toată lungimea ei Mediterana până la Gibraltar, să navigheze de-a lungul Atlanticului în largul Peninsulei Iberice, pentru a intra, prin Canalul Mânecii, în Marea Nordului, și de aici să ia din nou calea Atlanticului, pentru a debarca, în fine, după un periplu maritim de mii de kilometri, la Murmansk, portul liber tot timpul anului de ghețuri, de la Marea de Barenț. Un traseu halucinant, presărat cu nenumărate pericole, sub forma submarinelor germane, care pândeau gata să lovească în orice moment. De la Murmansk, alte mii de kilometri, de data aceasta pe uscat, în legănatul trenului, prin nesfârșitele stepe rusești până la Odessa. Întregindu-și rândurile cu cadre ofițerești sârbe, divizia de voluntari, la capătul unui scurt proces de instrucție, a fost trimisă să lupte pe Frontul din Dobrogea, alături de soldații români și ruși, împotriva trupelor lui Mackensen”.

Divizia a avut un efectiv de 18.868 de soldați, dintre care peste 600 erau ofițeri, fiind comandată de colonelul Stevan Hadzici. În martie 1916, prin Ordinul nr. 7 al comandantului Diviziei 1 Voluntari, au fos numiți comandanți de brigăzi colonelul Djurdje Josifovici - la Brigada 1 și colonelul Milos Stankovici - la Brigada 2. De asemeni, la comanda celor patru regimente de infanterie au fost numiți locotenent-coloneii Dragoljub M. Mihailovici, Zivan G. Mitrovici, Velibor P. Trebinjac și Stojan M. Popovici. De menționat este că divizia nu era formată doar din sârbi, ci și din sloveni, cehi, slovaci sau croați, dar toți juraseră fidelitate Regatului Serbiei.

Așa cum îi știm, sârbii s-au luptat vitejește, alături de camarazii lor români și ruși, în bătăliile de la Bazargic, Grelengic (Pecineaga), Cocargea(Pietreni), Topraisar, Amzacea și Engimahale (Mereni). Pierderile au fost pe măsură: peste 8.000 de morți și mai bine de 6.000 de răniți. Pentru actele lor de bravură, 11 ofițeri sârbi, în frunte cu comandantul diviziei, colonelul S. Hadjici, alături de alți doi colonei, doi locotenenți-colonei, trei maiori, un căpitan și doi sublocotenenți, au primit cel mai înalt ordin militar românesc, „Mihai Viteazul”.
 
Cu titlul de exemplu se poate cita cazul căpitanului Milenko Milicievici, expunerea de motive relevând „curajul și spiritul de camaraderie de care a dat dovadă în luptele de la Cocargea, aducând în liniile românești un cheson de tun tras de soldați”.

„Formată din oameni care-și pierduseră aproape tot: patrie, familie, casă, dominată de un patriotism fanatic ce nu era egalat poate decât de ura împotriva dușmanului perfid și sălbatec, ei vor constitui elementul de elită al ajutorului rusesc”, scria Constantin Kirițescu în a sa Istorie a războiului pentru întregirea României, vol. I.

Dumitru-Valentin Pătrașcu nota că sârbii dovedesc „un eroism legendar, începând cu luptele de la Bazargic, Topraisar, Amzacea, până în nordul Dobrogei". Exemplifică același Kirițescu: „În zilele de 18 și 19 septembrie, divizia sârbă a luptat cu eroism împotriva atacurilor înverșunate ale bulgarilor la Cocargea. Colonelul Matici, rănit la mână, continuă să-și comande trupa și moare, primind un al doilea glonț în gura deschisă ca să strige oamenilor săi cuvinte de îmbărbătare la atac.” 

În memoria eroilor diviziei, a fost ridicată o piramidă-osuar, pe o colină din cimitirul ortodox din Medgidia, cunoscută sub numele de „Monumentul Eroilor Sârbi”, care este situată într-o parte a unui cimitir din Medgidia. Monumentul adăpostește osemintele a 224 de militari sârbi, căzuți în luptele din Dobrogea, fiind inaugurat în mod solemn la 7 septembrie 1926 de către regele Ferdinand I al României și regele Alexandru Karagheorghevici al Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor.

Pe latura aflată în dreptul scărilor de acces se află sculptat următorul text: „Eroilor/ Diviziei I-a de voluntari sârbi/ căzuți în Dobrogea/ în luptele de la 25 august până la 12 octomvrie 1916/ pentru/ eliberare și unitate/ Patria recunoscătoare/ Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor” iar pe latura opusă sunt enumerate luptele la care au participat voluntarii: „Dobric-Kara Sinan; Hardali-Tekederesi; Kokardja-Amsacea; Enge Mahale-Edilkjoj”.

Veșnica lor pomenire!