ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Cu o săptămână înainte de 1 decembrie, uitându-mă la o filmare cu oameni plecând în căruțe din Baia Mare către Alba Iulia, îmbrăcați în straie populare, cu steaguri, mândri și entuziaști,  chiar dacă în față le stăteau câteva zile bune de mers pe frig, ploaie, ninsoare, am avut brusc revelația faptului că noi românii am învins, până acum, istoria. Și am făcut asta nu cu realizări mărețe, nu cu metropole aglomerate pline de edificii și monumente spectaculoase, cu drumuri largi pe care să se înghesuie negustorii sau armatele, ci cu satele noastre simple și aerisite, cu calul și căruța, cu drumurile înguste, cu potecile de munte. 

Ca să ne întoarcem la titlu și luând autostrada ca pe un etalon al măreției vremelnice a unor state puternice și întinse, autostrăzi au făcut imperiile dinaintea romanilor, au făcut și aceștia (căci cam asta erau drumurile romane la timpul lor) și alți imperiali ulterior lor și totuși s-au dus; s-au stins, s-au pulverizat, au pierit. Tot astfel s-a întâmplat cu destule popoare angrenate prea intens în proiectele imperiale.

Mă gândesc la cal și căruță (cu care românii se mai deplasează încă, în timp ce în alte locuri sunt oameni care nu le-au văzut niciodată în mod real și se deplasează numai cu „minunile „ tehnicii actuale) ca la o măsură a așezării românilor în istorie, adică a simplității lor (la rândul ei măsură a unei reale rafinări), a modestiei, a smereniei chiar, adică a relației lor cu Creatorul. Mă gândesc la ele ca la o expresie a așezării interioare a românilor, așezare care, deși am fost aici în calea tuturor vânturilor migratoare sau imperiale ale Europei, ne-a ținut pe aceste ținuturi – restrânse, e drept față de dimensiunile lor inițiale – ca un popor imposibil de confundat cu altele, un popor viu după multe mii de ani, nu o amintire din textele istoriei. 

Au dispărut imperii, au dispărut orașe de dimensiuni impresionante chiar și pentru aceste zile, au fost acoperite de praf drumurile acestora, iar noi, cu caii și căruțele noastre încă suntem. Și nu oricum, ci ca niște mărturii ale unor procese extrem de elaborate, la capătul cărora putem regăsi satul românesc ca o expresie a concentrării admirabilului ca normal. La fel cum a reușit Brâncuși (și nu întâmplător, mergând pe aceeași linie a concentrării și sintezei în forme pure) cu operele sale față de arta de până la el. Căci Brâncuși, înainte de a fi un artist, un călător prin lumea artei și cea geografică, a fost – după cum avea să o menționeze cu orice prilej – un produs al satului românesc.  Despre cum a reușit satul românesc această performanță am să-l las pe Ernest Bernea să vă spună câteva cuvinte, scoase aici din lucrarea sa „Civilizația română sătească”.


Satul reprezintă civilizația românească. ... Aceasta, pentru că civilizația orașelor noastre este de dată recentă și, în raport cu datele aceleia după care a fost copiată, neîmplinită, în curs de realizare, iar civilizația satelor noastre este străveche, este originară, plămădită odată cu neamul acesta și deplin realizată.”

Plecând de la această constatare, ne putem da seama că civilizația română sătească este deplina păstrătoare a unor vechi tradiții locale și că, prin însușirile sale de căpetenie, prin realizarea sa deplină, reprezintă un centru de iradiere în centrul și sud-estul Europei, de la Nistru până în Adriatica și din Carpații nordici până în câmpia Tesaliei.

Civilizația română sătească are un gen propriu, pornit dintr-un fond străvechi, pierdut în negura veacurilor, și pe care încă îl poate arăta strălucit mitologia precreștină aflătoare azi în satele noastre de pe o parte și alta a Carpaților, și are o perfecțiune, o experiență vie, de continuă îmbogățire către forme pure, așa cum ne-o arată mai ales arta noastră populară. În acest fel, civilizația română sătească, prezentă azi sub ochii noștri, ne poartă în adâncimi de milenii și, prin observație directă, ne dezleagă probleme de istorie acolo unde documentul scris lipsește cu desăvârșire.

Satul românesc are un conținut de viață străveche. Un trecut îndepărtat ne este pe această cale prezentat nu în resturi moarte, ci printr-un document viu; viața multora din așezările noastre de munte ne prezintă nealterat nuclee dintr-o lume demult trecută.

Satul românesc este cel mai expresiv și mai bogat document al istoriei neamului. Aceasta pentru că deseori - așa cum este și în cazul poporului nostru de țărani - adevărata istorie începe acolo unde sfârșesc documentele scrise. Pe această cale mersul în trecut este mai real, mai adânc și rodnic.
(...)

Civilizația română sătească este o realitate unică. Din orice punct de vedere am privi-o, ea prezintă o viață, un sens, un fel propriu de a fi. Civilizația sătească este unică în origina ei, în structura și în substanța ei. Ceea ce o face în primul rând să fie atât de interesantă este firescul ei, este origina sa locală. Pământul românesc, casă a poporului dintru început, a crescut această civilizație sătească. Unitatea geografică a pământului românesc, Dacia, a dat cealaltă unitate a formelor de viață și a tuturor valorilor.

Civilizația română sătească este o civilizație primitivă, în adevăr, fără dimensiunile și strălucirea aceleia orășenești a popoarelor din Apus. Condițiile istorice care l-au plămădit și purtat, starea începuturilor acestui popor nu a putut rodi în aceste dimensiuni și în acest sens; ne-am format și ne-am păstrat în sate, în așezări crescute firesc, netulburate de furtunile de sus. De aceea satul românesc are o structură atât de singulară și atât de organică; satul s-a împlinit într-o lume a sa, o lume închisă, și nu a irupt vulcanic.

Această stare a fost și un loc al conservării civilizației și neamului românesc însuși.
Civilizația română sătească nu are nimic monumental și nimic titanic, dar are, în schimb, o țesătură măiestru alcătuită, are un firesc și o armonie deplină. Satul nu se poate măsura cu orașul în planul realizărilor temporale, dar îl întrece, desigur, în acela al valorilor spirituale. Neputința neamului românesc de a se realiza pe plan politic și material l-a închis în sine (față de celelalte popoare), dar l-a deschis față de Dumnezeu. Durerea și sărăcia, povara vremurilor grele pe care neamul a purtat-o îndelung, au adus la viață un tip uman de o mare înălțime spirituală, un om ales, un om simplu și adânc. Civilizația română sătească este întemeiată pe o anume viziune de viață, pe un anume stil etnic, care se desprinde din omenia românească. Țăranul român este creatorul acestei civilizații, în care se îmbină permanent utilul cu frumosul, gravul cu subtilul.

Satul românesc este o așezare omenească definitivă, un organism perfect. Viața pe care o cuprinde, chipurile în care se înfățișează închid în ele o substanță etnică locală, o substanță unică, aceea românească. Viața concretă, produs al istoriei, este aceea în care găsim substanța și calitatea românească.

În fața valului de artă lipsită de frumusețe al orașelor noastre invadate de chipuri atât de străine felului românesc de a fi, arta țăranului român aduce o simțire de mare puritate și de precis meșteșug. În fața extremismului artistic de origină străină, curent care a dominat arta cetății, țăranul cu experiența lui de veacuri, deși anonim, dă viață unor opere de adevărată artă. Vădit lucru, țăranul român dovedește o mare superioritate în înțelegerea și tratarea frumosului.

Când țăranul face artă, el exprimă o lume adâncă de frumuseți și încercări. Dimensiunea metafizică a trăirii sale, tot conținutul de idei și sentimente de care dispune, se exprimă sincer în operele sale de artă, fără nici un fel de intenții periferice. Aceasta, pentru că temeiul creațiilor sale este profund uman, nu numai formal, este rodul unei spiritualități autentice. Adevărul singur și muzica pură străbat operele artei țărănești.
(...)
 Țăranul român trăiește într-o ordine cosmică desăvârșită, în care toate lucrurile sunt firesc și definitiv fixate, în care cugetul și fapta se nasc și se consumă după legi neschimbătoare, revelate. Marea rânduială a lumii se răsfrânge întreagă, ca soarele în picătura de rouă, în cele mai mici lucruri și fapte ale omului satului românesc. Îmbinare de religie și magie, de muzică și farmec, viața spirituală a țăranului român stăpânește înțelesuri adânci, prețuri adevărate asupra naturii lucrurilor și omului, asupra sensului vieții și cuprinsului ei”.

Acest sat astăzi nu mai există decât, pe ici-colo, ca muzeu în care se mișcă oameni tot mai îndepărtați de esența înaintașilor lor. Pierduți în admirația față de magia tehnologică a orașului, satul și-a pierdut memoria, pulsul, fluidele vitale care îi defineau existența.Astăzi pare a fi venit și pentru noi momentul pulverizării în istorie, înțepenirii în „trecut”, cu un prezent lipsit de substanță și de corporalitate, cu un viitor anonim în care să nu mai putem fi deosebiți de ceilalți. Vom dispărea oare ca români, sau vom reuși să ne recuperăm memoria și bogăția spirituală pentru a trece mai departe, smeriți și simpli, dar inconfundabili, prin istorie. Voi încerca să răspund într-un alt text.