Adusă în discuție de un fost consilier guvernamental care-și făcea campanie electorală prin bisericile din Tulcea (din păcate!), relația dintre Biserică și stat pare să fie una dintre temele predilecte de dezbatere ale unor formatori de opinie, indiferent de circumstanțe.

Foarte multe persoane se întreabă „de ce primesc preoți bani de la bugetul de stat”. Pentru a răspunde la această întrebare, Mănăstirea Petru Vodă a publicat un scurt istoric al relației Biserică - Stat, începând din antichitate și până în zilele noastre. 

Iată textul scris de monahul Filotheu Bălan:

Sfîrșitul antichității și începutul evului mediu au oferit lumii un model funcțional, în care Biserica și Statul existau în sym-fonie (împreună glăsuire). Statul se ocupa de administrație, justiție și armată, și de o parte din educație. Biserica se ocupa de buna rînduială socială și era, dintr-un anume punct de vedere, deasupra statului, fiindu-i permis amestecul în oricare din deciziile statale. Arhiepiscopii au fost întotdeauna membri deplini ai conducerii statale, iar episcopii aveau autoritate de judecată asupra oamenilor simpli, împreună cu juzii numiți de stat.

În imperiul persan zoroastrian, Biserica s-a bucurat de mai multe epoci de libertate, în care s-a copiat modelul din imperiul roman creștin. Avem exemple de episcopi care erau și judecători civili, alături de autoritățile imperiale persane. Între secolele VII-XIII, în imperiul persan (fost) zoroastrian Biserica s-a bucurat de aproape aceleași drepturi pe care le avea în imperiul roman.

Cu toate acestea, nu puține au fost cazurile de abuzuri din partea statului. Încă de la creștinarea imperiului roman, imixtiunea statului în problemele credinței a fost de nestăvilit (cine citește istoria imperiului de după Sfîntul Constantin cel Mare se lămurește). După aceea, lucrurile s-au așezat, încet, încet, mai ales prin reformele legislative ale Împăratului Iustinian cel Mare (sec. al VI-lea), care a dat un set de legi complet creștin supușilor săi. Aceste constituții iustinianice au reprezentat modelul absolut pentru orice stat european de pînă la revoluția franceză (1789).

După modelul împăratului Iustinian, Biserica era parte integrantă a statului și se ocupa nu doar de problemele de religie, ci și de cele de morală, justiție, o parte din cele de administrație (să ne gîndim cel puțin la botezuri și nunți) și uneori chiar militare (s-a evitat cît s-a putut orice conflict militar cu alte state creștine, prin grija Bisericii).
După apariția statelor moderne atee, rolul Bisericii s-a schimbat fundamental. Deși de la bun început s-a cerut separarea completă a Bisericii de orice probleme de stat, s-a observat că lucrul acesta nu este cu putință, și atunci s-au creat tot felul de modele în care i s-a dat Bisericii mai multă sau mai puțină autoritate. Citind istoria ultimilor 200 de ani, veți observa cum statul român și-a început existența în Dealul Patriarhiei, oferind Bisericii un loc privilegiat în sistemul legislativ al Parlamentului (drept abrogat în cîteva mici etape de la Carol I la comuniști).
Statul modern ateu "român” și-a început existența prin confiscarea averilor Bisericii în trei mari etape: 1835 (averile episcopale), 1859 (averile mănăstirilor pămîntene), 1863 (averile mănăstirilor închinate). Înțelegerea a fost ca în schimbul confiscării acestor averi (prin care confiscare i s-au smuls Bisericii spitalele – instituții eminamente creștine – și școlile locale) toți clericii și monahii să devină salariați ai statului. Episcopii rămîneau mai departe membri deplini ai Sfatului Țării, devenit mai apoi Parlament, și aveau un cuvînt foarte autoritar în orice chestiune de stat.

După 1990 statul ateu post-comunist a păstrat aceleași raporturi cu Biserica instituite de regimul criminal adus de tancurile bolșevice. Pe lîngă continuarea situației de instituție tolerată dar salariată de statul ateu, statul a permis orice fel de abjecție a presei de orice tip din ultimii 27 de ani la adresa unei instituții de zece ori mai veche decît statul constituțional ateu, ca în urma presiunilor anti-hristice să decidă cu de la sine putere, în diferite mandate politice, că această instituție tolerată, ULTIMA INSTITUȚIE ROMÂNEASCĂ DIN ROMÂNIA, trebuie din ce în ce mai îndepărtată de reprezentativitatea pe care o are prin imensul procent al celor botezați.

Apoi au venit oameni care au cerut nu repunerea în cele mai legitime drepturi a singurei instituții preocupată de bunăstarea spirituală, sufletească și materială a poporului român botezat creștin-ortodox, ci îndepărtarea ei de orice pîrghie a puterii asupra unui popor expulzat din propria țară de guvernările anti-românești și anti-creștine de după 1990.

Statul are autoritate deplină în oricare din instituțiile de pe cuprinsul său, indiferent dacă ele îi aparțin sau nu. Statul agresor și-a creat mecanismele prin care să își distrugă propria economie (fără de care nu poate funcționa) și prin care să pună pîrghiile financiare strategice în mîini străine și prin care să oprească progresul oricărei forme economice autohtone. Statul și-a desființat propria armată și a subordonat-o unor puteri străine la care nu are absolut nici un acces concret. Statul a aruncat în închisoare pe diverși oameni de afaceri români care și-au extins afacerile în detrimentul unor multi-naționale al căror monopol este de neoprit. Statul acesta anti-românesc a creat toate premizele celui mai mare exod din istorie, dintr-o țară care nu a trecut prin război și nu a fost invadată de vreo armată străină.

Fără autoritatea morală superioară oricăror instanțe legislative, ca purtător al unor repere revelate, a Sfintei Biserici, orice constituție și orice cod civil sau penal nu reprezintă decît o formă temporară decisă după bunul plac al unor legislatori de cele mai multe ori anonimi și fără nici o responsabilitate în fața istoriei. Crima, violul, tîlhăria, hoția, incestul, pedofilia, genocidul și altele fărădelegi asemenea acestora ar putea fi dezincriminate și deveni simple noțiuni dintr-un dicționar într-o societate în care păcatul nu există și/sau nu este definit de o instanță morală superioară instanțelor legislative. Ruperea definitivă a Bisericii de Stat va avea ca efect relativizarea oricărei morale, așa cum au propovăduit și demonstrat din plin sataniștii marxiști în ultimele două veacuri.
Mai mult, ruperea Bisericii de Stat va duce inevitabil la situația primilor 300 de ani de Creștinism, în care sîngele de creștin a fost vărsat fără oprire, iar prigonirea lui Hristos și a Sfintei Sale Biserici au fost preocuparea principală a unor state agresiv anti-creștine.

Soluția firească ar fi repunerea Bisericii în drepturile sale legitime, acelea de participare și veto legislativ.

Monahul Filotheu Bălan

PS: În cazul particular al României, o reparație morală de maximă urgență ar fi retrocedarea către Biserica Ortodoxă a averilor sale confiscate de stat în ultimii 200 de ani; în epoca retrocedărilor, e chiar vremea cea mai potrivită pentru astfel de recompensări față de o instituție care nu și-a schimbat nici principiile și legile interne, și nici organizarea, și nu i se poate imputa nici una din atrocitățile care i se pot imputa Statului Român în diferitele sale organizări din aceste două veacuri.