„Știm acum! N-am fost la înălțimea vremurilor decât o clipă de-a lor! Nu am fost decât actorii mărunți ai unui spectacol involuntar. Am fost doar anonimii istoriei. Am fost sosiile acelor efigii ce urmau, la rândul lor, a fi atât de lesne uitate. Într-o tristă discuție cu Lorin Fortuna, acesta a conchis amărât: <S-au grăbit să ne uite!> <S-au grăbit să ne uite!>, aș adăuga eu. Timișoara nu mai simte Revoluția de la Timișoara. Ea a condamnat-o prima, într-o tentativă automutilantă, la dispariție. Voi, români de oriunde, să vă imaginați Timișoara ca pe un monument funerar al acelei idei care nu v-a adus folosință! Degeaba ne amăgim, opera oricărei revoluții este totdeauna o irosire desfigurată!...” – Claudiu IORDACHE – („Singur între români” – ed. IRINI, 1997)

„(...) Cei ce hrănesc revolta vor flămânzi din nou după victoria ei. Cazul României după decembrie ‘89 este adeveritor. Numai carnea de tun nu știe că participă la o evoluție prin evitarea schimbării. Numai ei nu știu că revoluția lor le va pune în spate trei mari poveri – efectul pervers, inutilitatea și punerea în pericol. Numai ei nu știu că sacrificiul lor este pervers, periclitant, inutil! Numai ei nu bănuiesc că prețul sacrificiului este acela de a renunța la recunoașterea meritului de a-și fi abandonat ființa atât de vulnerabilă pentru ca, preț de câteva zile, pe drumul complicat de la Patos la Neputință, să poată reprezenta lumea. (Un privilegiu ce le va fi curând și drastic retras atunci când nevoia de schimbare își va stinge furtuna purificatoare și se va întoarce la starea de fapt. Și asta, la nesfârșit, până când lucrarea lumii va izbândi.) <Nu ieși din revoluție decât pe o singură poartă, și ea se deschide spre neant!> (Manes Sperber) Numai ei, care mor în schimbarea imposibilă, pentru ca totuși o schimbare să se producă!” – Claudiu IORDACHE – („Polul de putere”, ed. IRINI, 2002)