După 70 de ani de la îngrozitoarele evenimente de la începutul lunii iulie 1949, când zeci de mii de români din Basarabia au fost deportați în Siberia, să punem mărturiile lor scut, pentru ca astfel de crime să nu se mai întâmple niciodată.

 "Deportarea a fost în ziua de 6 iulie. Era pe la amiază și noi lucram cu toții afară. Eu măturam prin ogradă, iar tata clădea niște fân cu Emil. Deodată am auzit un huruit și am văzut venind spre noi o mașină mare. S-a oprit la poartă și dintr-însa au coborât vreo patru soldați și președintele Sovietului sătesc. I-au poruncit tatei ca să ia câte ceva și să suie cu noi în mașină.

Tata a înlemnit, că nu se aștepta la așa ceva. Pe urmă a început ca să se contreze cu dânșii.
-Da’ pentru ce mă luați? Da’ unde mă duceți? Ce v-am făcut eu vouă?!...
Și activistul acela i-a zis:
-Așa-ți trebuie! Te-am rugat să fii învățător la școală, de ce n-ai vrut? Iaca, amu’ ai să înveți lupii din pădure!

Într-adevăr, bolșevicii îi propuseseră tatei să fie învățător în sat. Dar cum să predai copiilor pe antihrist? Se împotrivise și bunica: „Ce poți să-i înveți pe copii, dacă ăștia ard icoane și spun că Dumnezeu nu există?”

Între timp, s-au adunat mulți vecini la gard și se uitau, dar nu ziceau nimica, fiindcă se temeau. Că dacă bolșevicii erau cu arma la șold, mai puteai să spui ceva?! Băgaseră frica în oameni, încât se temeau și de umbra lor. Cum ziceau activiștii, așa făceau toți și trăia biata lume ca pe ace!
 

Totuși, o femeie s-a apropiat de mine și mi-a spus:

-Fugi! Du-te la mine în ogradă, că nu o să te mai caute! Du-te în beci, ascunde-te!
Eu aveam pe atunci șase ani și jumătate. M-am uitat la ea și nu înțelegeam nimica: de ce să fug, de ce să fiu eu fără tată, fără frate, cu o femeie străină? Și bine am făcut că nu am fugit. Dacă fugeam, ce? Nu tot străină rămâneam? Și cui îi trebuiește copilul străin? Așa, ce am tras, am tras cu toții și gata!

Deci soldații aceia răcneau la noi:

-Hai mai repede, hai mai repede, hai, suiți, suiți!
Oamenii de pe gard au început să-i strige tatei:
-Neculai, nu ședea, ia haine! Vă duce la ghețărie, ia ceva haine mai calde pentru copii!

Că de acum lumea auzise, știa ce înseamnă Siberia. Tata s-a dus în casă, a luat o valiză cu costumul lui de mire, cămașa, niște haine pentru noi, a zvârlit valiza aceea în mașină și s-a întors iar. Noi ne țineam de pantalonii lui și umblam după dânsul plângând. A mai luat două plapume, una veche și una nouă și a ieșit cu ele la subsoară. Atunci Grișa Țiganul, care venise cu soldații, i-a smuls plapuma aceea noua, care strălucea frumos și i-a zis:
-Nu-ți trebuie, că te ducem hrană lupilor și nu-i nevoie să te încălzeșți acolo!

Tata, sărmanul, a început a plânge și noi ne țineam de pantalonii lui și plângeam și noi. Fratele pricepea tot, că era mai mare, dar eu nu înțelegeam ce se întâmplă și plângeam de plânsul lui. (...)

Drumul spre Siberia

După ce au încărcat și alți oameni din sat, mașina a ieșit la șosea. Acolo mai erau vreo paisprezece- cinsprezece mașini ca a noastră și tot convoiul a pornit spre Bălți.

Of, Doamne, ce a mai fost pe drum! Lumea plângea, femeile-mai ales care treceau pe lângă cota lor de pământ- își smulgeau părul din cap. Sărmanii oameni! Își lăsau casele, grădinile, belșugul  muncit de ei și se duceau nu știau încotro, "hrană lupilor”, cum spuneau activiștii. Altă explicație nu dădeau, să spună că iaca, vă ducem acolo să lucrați sau ceva. Nu! "Hrană lupilor! O să înghețați acolo, o să vă mănânce lupii!”. Atâta!

La Bălți ne-au descărcat la gară și mașinile s-au dus. În gară, cât vedeai cu ochii erau numai deportați. Veneau căruțe și îi descărcau și iar se duceau după alții și n-aveau unde să-i puie. (...)

Seara ne-au adunat pe toți și ne-au încărcat în niște vagoane pentru vite: peste tot locul balegă, paie și murdărie! De o parte și de alta erau câte un rând de polițe și două ferestruici cu gratii. Nu încăpea om printr-însele, dar totuși erau și acelea cu gratii! 

Oamenii au intrat cum au putut, și-au așternut bagajul jos și s-au culcat pe bagaje. Aer nu era, că ușile le-au închis imediat. Când nădușeai de tot sau nu mai puteai de atâta duhoare, te duceai să sufli oleacă la fereastră.
Așa am mers spre Siberia. Tot la trei zile o dată opreau trenul în vreo gară și îl alimentau cu apă. Pe urmă, dădeau voie să iasă câte unul din fiecare vagon cu căldarea, să o umple. Dar cât era o căldare cu apă la treizeci și cinci de oameni?! Ne ajungea pe o zi, cu țâra, pe urmă iarăși sete și sete, mai ales că primeam de mâncare, tot la trei zile, niște pește sărat. (...)

Asta a fost cu mine, cu copilăria mea...Și ca mine  au fost mii, chinuiți și loviți, căci un copil orfan nu e decât o lacrimă amară, un dor neîmplinit, o pasăre fără aripi...”

Margareta Cemârtan-Spânu, „Pasărea fără aripi”, din volumul „Să nu ne răzbunați! Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia, adunate de monahul Moise”,  editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2012, pag.25-27, 29-30



2% din impozitul pe salariu
Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și sprijinirea directă a siteului ActiveNews România, nu către stat. Companiile de publicitate și multinaționalele nu ne iubesc. Ajută-ne să luptăm în continuare pentru cele ce-ți sunt dragi: Familia, Credința și Țara.

Descarcă formularul și depune-l la agenția ANAF de care aparții până pe 31 iulie.