Un document foarte interesant despre istoria românilor a fost publicat de către siteul Tipărituri Românești. Pe scurt, este vorba despre un memoriu adresat de Mihai Viteazul, la anul 1600, Marelui Duce al Toscanei. În text, Mihai Viteazul îi descrie lui Ferdinando I de Medici viața sa, dar și motivele pentru care a acționat în felul în care a făcut-o.

De asemenea, este o radiografie concisă a relațiilor dintre Țările Române și Occident, pe fondul amenințării otomane. Mihai Viteazul a pornit, la un moment dat, spre eliberarea Constantinopolului, ajungând până la Adrianopol. Solicitările sale de ajutor adresate Vaticanului s-au soldat doar cu încurajări. Domnitorii români s-au considerat mereu urmași ai Împăraților Romani de Răsărit, ai Bizanțului.

"[...]Acuma, în mod limpede, oricine poate vedea câtă muncă și osteneală am îndurat șapte ani de-a rândul și câtă slujbă am făcut creștinătății, căci am dobândit de la turci 100 de tunuri și că până la urmă din cele trei țări, adică din Țara Românească, Ardeal și Moldova, am scos și am făcut gata de slujba Măriei Sale Împăratului 200 de mii de oameni de luptă, pedeștri sau călări, cu care eram totdeauna gata să slujesc Măriei Sale. Iar acuma am ajuns la acest capăt, pierzând toate lucrurile pe care le câștigasem din tinerețea mea până la bătrânețe, și țări, și bogății, și soție, și copii; și dacă aș fi pierdut tot din pricina vrăjmașilor, sau dacă mi-ar fi fost luate de vrăjmaș, nu m-ar durea atâta cât mă doare, fiindcă au fost făptuite de aceia de la care nădăjduiam și așteptam ajutor și reazim; Dumnezeu le vede. În vremea aceasta se poate vedea că n-am cruțat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici viața mea, ci am purtat războiul așa de multă vreme singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortărețe, nici castele, nici orașe, nici cel puțin o casă de piatră unde să mă pot retrage, ci abia una singură pentru locuință. Și fiind din țări așa de îndepărtate și necunoscute, nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele și cu cheltuieli uriașe la creștinătate, nefiind cunoscut de nimeni, și nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am și eu un loc și un nume în creștinătate am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam.

Astfel, rog toată creștinătatea să-mi stea într-ajutor, căci am pierdut tot, și țări, și bogății, și soție, și copilași, și, în sfârșit, tot ce am avut pe lume.”
 
Sursa: România. Documente străine despre români, București, 1992, via Tipărituri Românești.