ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Pe 13 ianuarie 1937, Ion Moța și Vasile Marin, doi membri de vază ai Mișcării Legionare, au murit în apropiere de localitatea Majadahonda, aflată la 16 kilometri de Madrid.

Moța (35 de ani) și Marin (33 de ani), de meserie avocați, au pierit în timpul Războiului Civil Spaniol, cei doi legionari oferindu-se să participe la lupte de partea forțelor naționalist-creștine conduse de generalul Francisco Franco împotriva forțelor republicane anti-creștine, dominate de comuniști și agenți sovietici care încercau extinderea bolșevismului în Occident.
 
 
Alături de cei doi avocați, care s-au oferit voluntari pentru a lupta pe frontul din Spania. Ceilalți membri ai echipei erau: preotul ortodox Ion Dumitrescu-Borșa (38 de ani), prințul Alexandru (Alecu) Cantacuzino (diplomat de carieră), de 34 de ani, inginerul Gheorghe Clime (comandantul Corpului Muncitoresc Legionar), de 47 de ani, avocatul Nicolae (Neculai) Totu, de 32 de ani, economistul Bănică Dobre, de 28 de ani.

Inițiatorul acțiunii a fost avocatul Ion Moța, cel care afirma în Testamentul pe care l-a lăsat familiei și prietenilor: „Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina așezarea creștină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?!”(Testamentul lui Ion Moța; ediția a VI-a, Colecția "Europa”, München, 1990).
 
Moța făcea referire la atrocitățile comise de trupele comuniste asupra bisericilor, preoților și credincioșilor, rămând faimoasă imaginea cu niște soldați republicani care trag într-o statuie a Mântuitorului. De altfel, din octombrie 2016, 1584 de persoane ucise pentru credința lor au fost beatificare de către Biserica Romano Catolică, 11 dintre ei fiind și canonizați. Alte 2.000 de cazuri sunt în curs de beatificare.

Cei șapte legionari au participat la bătălii ca simpli soldați, deși puteau să o facă în calitățile lor de ofițeri ai Armatei Române. „Vroiam să luptăm ca soldați și pentru a da un exemplu. Un exemplu de contopire sufletească cu soldații, cu cei mici și necăjiți, a căror jertfă nu este ornată cu lauri”, mărturisea Alexandru Cantacuzino, ulterior. Și de partea forțelor BOLȘEVICE au luptat voluntari, în special din URSS, inclusiv Ana Pauker sau Walter Roman, tatăl lui Petre Roman.

Tot Prințul Cantacuzino a rememorat și scena morții celor doi legionari:  După-amiază, "pe la ora trei, ocupăm niște tranșee înaintate […] Ionel Moța e îngîndurat și se apucă să scrie, în mare grabă, o scrisoare Căpitanului. Parcă se temea că nu va avea timp să o sfîrșească. Pe la ceasurile trei și jumătate, încep ghiulele să cadă în jurul nostru și apar, pe coama unui deal din față, trei tancuri înaintînd în linie spre tranșeele noastre […] 
 
Bombardamentul se domolește vreo jumătate de ceas, apoi reîncepe […] Acum vedem, coborînd coama dealului, vreo treisprezece tancuri mari. Primim ordin să ne culcăm la pămînt în tranșee […] Ionel Moța ne strigă: «Dacă sîntem înconjurați, nu cade prizonier nimenea. Murim toți împreună!». Sînt ultimele cuvinte pe care ni le-a spus. Pentru ultima oară îi văd vii, alături: Ionel cu fruntea ca un munte înnourat și Marin cu față [ca] de marocan – lăsase să-i crească barba – și privirea întoarsă spre ascunzișurile sale sufletești. Bubuitul devine năucitor. Vîjîitul gloanțelor și schijelor ne amețește. Exploziile obuzelor ne acopereau cu pămînt […] O detunătură doborîtoare mă forțează să închid ochii. Cînd îi deschid, o clipă după aceea, privirea îmi cade, la un metru și jumătate de mine, asupra unui corp întins cu fața spre pămînt.

Îngenunchiu și îi ridic capul. E Ionel Moța […] La un metru zace Vasile Marin, cu spatele proptit de peretele tranșeei. Mă întorc și urlu lui Clime și părintelui Dumitrescu, peste vuietul gloanțelor și al obuzelor: «Ionel și Marin sînt morți!». Peste haina cu stropi cu sînge neînchegat, ceasul lui Ionel Moța atîrnă de lanț, cu geamul spart. S-a oprit. E cinci fără un sfert. Prin haina străpunsă și sfîrtecată a lui Ionel Moța se văd culorile Drapelului Românesc. E drapelul nostru pe care era scris: Legiunea Arhanghelului Mihail… Îl luase ca să-l poarte cu el, pentru a-l pune în vîrful baionetei la atac sau defilare cînd cuceream un oraș. Cu el speram să intrăm și în Madrid. Desfac drapelul și îl întind peste trupurile lor […] Sublocotenentul se apropie de mine și mă trage la pămînt, după parapet. Îmi zice: «C’est la guerre!… Mala suerte»…”.

Înmormântarea celor doi legionari a stârnit o vie emoție în țară, caravana mortuară trecând prin toate provinciile istorice, fiind întâmpinată de zeci de mii de oameni, preoți și ierarhi ai Bisericii Ortodoxe.

Pe 11 octombrie, trenul mortuar a intrat în București, fiind întâmpinat de marile personalități ale vremii și peste 50.000 de oameni, conform surselor legionare. Înmormântarea propriu-zisă s-a petrecut pe 13 februarie, slujba fiind oficiată de doi mitropoliți și un episcop: Î. P. S. Mitropolit Nicolae Bălan al Ardealului, Î. P. S. Mitropolit Gurie al Basarabiei și PS Vartolomeu Episcopul Râmnicului, alături de câteva sute de preoți.
 
 
 
 
Francisco Veiga (n. 1958, Madrid), profesor de Istorie contemporană la Universitatea Autonomă din Barcelona, a scris în teza sa de doctorat:
 
„Șocul a fost uriaș. Cortegiul a străbătut centrul orașului, cu o gigantică cruce [vie] în frunte, formată din legionari în uniformă, și patru sute de preoți care cîntau psalmi. Erau de față mai multe sute de țărani și, printre ei, transilvănenii sunau din buciume acorduri funebre, triste și profunde.
 
 
Nu lipseau nici reprezentanții diplomatici ai statelor și partidelor totalitare, și chiar soldați din Garda Regală [să precizăm că chiar un membru al Casei Regale, Principele Nicolae, era discret simpatizant legionar].
 
Cortegiul funerar, lung de patru kilometri, a paralizat circulația din centrul capitalei, peste care cădea o ninsoare deasă. Stilul Legiunii invadase străzile, dînd o lecție de neuitat «frivolului» București”.

Cei doi au fost înhumați la Casa Verde, sediul legionar din București, dar ulterior, după venirea comuniștilor, rămâșițele lor împreună cu cele ale lui Corneliu Zelea Codreanu și ale altor legionari asasinați de Carol al-lII-lea au dispărut misterios.
Personalitățile vremii nu au rămas insensibile la moartea celor doi legionari.

Nicolae Iorga: „Luptînd pentru credința lor creștină și pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump și curat în latinitatea nebolșevizată, doi tineri Români, doi Băieți viteji, Moța și Marin, au căzut înaintea Madridului apărat de Roșii […] Cine știe ce va ieși din cumplita furtună ce s-a abătut asupra depărtatului pămînt latin, unde se varsă sînge din toate rănile unui nobil neam! Dar, dacă vreodată vom vedea Spania cum a fost, cum trebuie să fie, se va putea spune la noi, cu înduioșată mîndrie, că pentru aceasta au curs și cîteva picături din sîngele scump al tineretului nostru.”

Simion Mehedinți: „Moța și Marin, prin jertfa lor de bună voie, au dat semnalul unificării sufletești a tuturor Românilor care se mai simt Români. Cu sîngele lor românesc ei au vrut să vindece rana înveninată a dezbinărilor din trecut. Aceasta este semnificația istorică a morții lor”.

Mircea Eliade: „Semnificația morții lor trece deasupra valorilor și eroismului viril. Moartea voluntară a lui Ion Moța și Vasile Marin are un sens mistic: jertfa pentru creștinism. O jertfă care să verifice eroismul și credința unei întregi generații”.
 

Nae Ionescu: „Vasile Marin a căzut sub zidurile Madridului, alături, cot la cot cu Ion Moța, în fața aceluiași dușman. Dar a căzut altfel decît Ion Moța. Nu mai bine, nu mai puțin bine, ci altfel.

Ion Moța s-a dus să moară. Coborîse adînc în el încredințarea că mîntuirea neamului nostru are nevoie de jertfa patetică a ființei lui trupești; și a plecat într-o transfigurată hotărîre: nu ca să lupte, nu ca să învingă luptînd, ci pentru ca, cu moartea lui, să calce moartea noastră. Dacă Moța s-ar fi întors nevătămat din război, bucuria omenească a noastră, a celor care l-am cunoscut, ar fi stat alături de îndoiala lui Moța, care se va fi gîndit că, pentru păcatele cuiva, Dumnezeu i-a refuzat jertfa. Oricît de groaznic ar fi omenește gîndul acesta, eu sînt astăzi încredințat că pentru mîntuirea nației noastre Dumnezeu trebuia să accepte jertfa lui Moța, așa după cum, pentru mîntuirea neamului omenesc, a acceptat jertfa Mielului”.

În memoria celor doi, autoritățile spaniole au ridicat un monument în localitatea Majadahonda.