Zoe Rădulescu, fiica lui Gogu și Olimpia Puiu, a venit pe lume la 16 decembrie 1949. Înconjurată de gardieni. N-a văzut, cum se spune, lumina lumii, a văzut întunericul pușcăriilor comuniste. A fost botezată în Penitenciarul din Mislea. A învățat să vorbească ascultând plânsul femeilor încarcerate acolo, iar primii pași i-a făcut sprijinindu-se de peretele celulei, până la ușa cu vizetă. S-a născut deținut politic. 

Când a ieșit din închisoare, dată unei femei pe încredere, era doar o fetiță care încerca să prindă vântul, crezând că el e vreo arătare vie. Era un copil care știa să spună că vine „de la Închisoarea de femei Mislea de pe Valea Prahovei”. Pentru ea, acolo fusese acasă.

Când a ieșit din închisoare, a luat afară, cu ea, toate hainele pe care deținutele și le deșiraseră, ca să-i împletească ei ciorăpei și rochițe. A luat și gustul turtoiului pe care-l fura de la alți copii, ca să nu moară de foame. Și a luat cu ea și durerea în care crescuse, ca într-un leagăn. Nu știa să râdă și nici să zâmbească. Era o fetiță de 1 an și patru luni, care avea tatăl mort și mama în pușcărie.    

Zoe Rădulescu: Da, mama a fost arestată a doua zi, pe câmp. Era însărcinată în patru luni. A fost dusă la Constanța, anchetată.

- La Constanța, în spital. Dar cu gardă de securitate la ușă, că nu avea nimeni voie...

- Da. M-am născut cu gardieni. Foarte greu, printr-o asistentă medicală pe care o cunoșteau, sora mamei a reușit să o vadă pe mama prin ușa întredeschisă. Asistenta i-a pus „vino, eu mă duc să duc ceva, și o să las ușa deschisă, să o vezi”. Atât. Și mereu îmi spunea mătușa mea că mama mă ținea la sân și „nu știu ce mâncai, lacrimi sau lapte, pentru că maică’ta plângea, și lacrimile i se scurgeau pe sân, iar pe tine te alăpta. N-am știut ce mâncai, lapte sau lacrimi”... Era singură în salon. A reușit să-i strecoare un scutec țesut în casă, din lână, pentru că era decembrie; alte scutece nu știu dacă am avut... Și după aceea, a fost transportată la Mislea, la puțină vreme după ce a născut. Cu mine cu tot. Aici a nimerit într-o celulă foarte mare, de vreo 30 de paturi, 30 de femei, în care șefă de celulă era Aspazia Oțel.

- Da. Și la un moment dat m-am îmbolnăvit foarte rău. Și mama s-a sus la Aspazia și i-a cerut să mă boteze, pentru că nu voia să mor nebotezată. Nimeni dintre femeile din celulă nu credea că voi scăpa. Era Geta Gheorghiu cu ele, o altă deținută, care făcea rost din piatră seacă de orice era nevoie, și o gardiancă i-a adus anafură și apă sfințită, aveau foarte puțină apă sfințită, au pus în apă normală și m-au stropit cu ea pe cap și mi-au făcut acel botez de urgență, care în religia ortodoxă este recunoscut, și începând cu a doua zi mi-am revenit văzând cu ochii. După care am fost efectiv jucăria lor, păpușa lor...

- Da, așa am stat până la 1 an și 4 luni. Când am ieșit afară, spunea femeia cu care am ieșit, că încercam să prind vântul, nu știam ce este acela. Mă miram de păsări, de flori, de tot ce era afară, lucruri care, pentru un copil ce crește normal, sunt firești.

- Da, am învățat să merg în închisoare, am învățat să vorbesc. Pentru că, deși aveam 1 an și 4 luni, cum spuneau rudele de-afară, mă învățaseră să spun că sunt fiica lui Gogu Puiu, că mă cheamă Zoe, că am 1 an și patru luni și că vin de la Închisoarea de femei Mislea de pe Valea Prahovei. Nu știu cât de corect spuneam eu aceste lucruri, deși rudele spun că am vorbit foarte corect, de prima dată, dar mi se pare foarte mult pentru un copil de 1 an și 4 luni.

- Mama era, dacă vreți, prototipul femeii aromâne. Adică, femeia care are grijă de casa ei, de copii, de bărbatul ei, dar doar în relațiile de familie, nu altele. Femeile noastre nu interveneau niciodată în ceea ce făceau bărbații lor, și ca meserie, și ca relații, orice. În tot ce era caracteristic activității lor sociale, ele nu se amestecau, nu era treaba lor. Și foarte, foarte mulți ani mi-a fost teamă să întreb care a fost comportamentul mamei în închisoare. Pentru că mi-a fost teamă să nu fi greșit. Nici acum nu-mi vine să pronunț cuvintele groaznice... Însă, acum vreo 4-5 ani mi-am luat inima în dinți și am întrebat-o pe Aspazia. Și mi-a spus „draga mea, mama ta a trecut printr-una din cele mai crunte anchete. Dar să fii mândră de ea, pentru că buzele ei n-au rostit nimic din ceea ce nu trebuia să fie rostit”. Și vă rog să mă credeți că mi-a crescut inima. Și-mi povestea că mai era acolo o doamnă, mama fraților Perceli - amândoi erau medici, și pentru că nu i-au prins pe frații Perceli, au luat-o pe mama lor, să fie la număr probabil - , mătușă noi spunem „tetă” în aromână, și îmi spunea Aspazia că mama, ori de câte ori era mult prea plină de suferință, o lua pe teta de-o parte, vorbeau acolo, în limba lor, ce-aveau de vorbit, plângea, și când nu mai avea lacrimi, o lua pe teta și se reîntorceau în mijlocul celorlalte femei, și-mpleteau coșuri de nuiele sau ce făceau ele acolo. Era singura în fața căreia mama își deșerta sacul de suferință și prea plinul sufletului. În rest, nimeni n-a auzit-o, nici să se plângă, nici să plângă, nici să fie nemulțumită, nici să blesteme. A acceptat totul cu o resemnare de sfânt, nu s-a revoltat niciodată. Și îmi spunea Aspazia că a întrebat-o odată dacă l-a iubit pe tata. Și-a spus „dacă l-am iubit? L-am adorat, nu l-am iubit”.

- Da, vina mamei era că a iubit un bărbat, că pe ea n-a interesat-o dacă e legionar sau e altceva. Ea a iubit un bărbat. Și s-a întâmplat ca acest bărbat să nu fie pe placul regimului în care trăiau. Asta a fost singura ei vină. Iar singura mea vină a fost că am fost fiica unui tată pe care nu l-am văzut niciodată. Și mi-amintesc că era un milițian în Kogălniceanu, aveam 5 ani, și mă întreba ce nene cu armă se ascunde la noi în casă. Și eu îi spuneam că niciun nene, nici cu armă, nici fără armă. „La noi în casă nu există niciun nene, niciun bărbat”, ș-atunci el făcea gestul acela de a apăsa cu călcâiul pământul, așa (n.r. - arată cu podul palmelor): „Pui de viperă, uite-așa te-aș strivi!” Ș-acum am în fața ochilor imaginea acestui om.

- Da, m-a speriat gestul lui, pentru că nu-l înțelegeam. Nu înțelegeam de ce vrea să mă strivească. Și de ce eram pui de viperă. Și, după aceea, când îl vedeam, traversam pe celălalt trotuar, mă duceam departe de el.

- Pe 8 septembrie 1994. Până atunci, vag știam că am fost botezată în închisoare, de secretara lui Blaga. Și știam că o cheamă Aspazia Oțel, pentru că mama povestise acasă. Dar nu știam nici unde e, nici... Și, pe 8 septembrie ‘94, când s-a sfințit capela de la Mislea, Geta Gheorghiu m-a luat de mână și m-a dus la Aspazia. Și-a zis „Pazi, o cunoști pe doamna?”, la care Pazi s-a uitat foarte mirată și a spus „Dar trebuie să o cunosc?”, „Cum nu o cunosști? Ea e Zoe.” „Care Zoe?”, zice. „Zoe, pe care ai botezat-o.” „Păi ce, te-am botezat?”, uitase că a botezat pe cineva în închisoare. Ea o ținea minte pe Sanda. Sanda fusese o fetiță care tot așa, se îmbolnăvise foarte rău, înaintea mea, și pe care o gardiancă a luat-o sub manta, a dus-o afară din închisoare, a tratat-o, a botezat-o și a adus-o înapoi. Și zice „Cum ai uitat-o pe Zoe?” și i-a povestit, și a zis „da, Zoe...”, după care se întoarce și zice „da’ cum ți-ai imaginat că aș recunoaște-o pe Zoe de atunci în doamna de astăzi?” (râde) Și după aceea, ne-am văzut. Când venea ea aici, ne vedeam de fiecare dată, când n-a mai putut să vină, am început să mă duc eu la Roman și, pe măsură ce ne vedeam, ne apropiam din ce în ce mai mult una de cealaltă.

- Da, ea mi-a povestit. Și mi-a mai spus un lucru, este și într-un interviu al ei, că mama era atât de dezorientată în închisoare, cel puțin în primele luni, pentru că ea nici măcar din anchetă nu a reușit să înțeleagă dacă tata a murit sau nu. Ori iar, mă îndoiesc că anchetatorii ar fi protejat-o pe mama și că nu i-ar fi spus „a murit banditul de bărbate’tu”...

- Dar nu i s-a spus niciodată direct că a murit. Nici că a murit, nici că n-a murit. Au lăsat-o să înțeleagă ce vrea ea, ce poate ea să înțeleagă.

- Da. Și scrie că are un copil, dar nu se știe unde a fost născut copilul. Dacă era cu ea sau nu.

- În primul rând, pe mama au obligat-o să semneze actele pentru orfelinat, când am împlinit un an.

- Se pare că da. Pentru că, mai târziu, am întâlnit o doamnă de la Galați, la o întâlnire a foștilor deținuți politici, care m-a întrebat cum am ajuns eu în familie, pentru că și ea a avut un băiat pe care-l caută de 40 de ani. Și nu-l găsește... Și dacă o pot ajuta să-și găsească băiatul. A fost un sentiment cumplit pe care l-am trăit, discutând cu această femeie care era disperată că nu-și găsea băiatul. Mama nu a acceptat. Ultimele cuvinte pe care le-a auzit de la tata au fost „dacă va fi băiat, îl botezi Hristu, dacă va fi fată o botezi Zoe. Și să ai grijă de copil ca de ochii din cap”.

- După ce am împlinit 1 an. Și tot în același timp, m-au scos de la porția de mâncare. Nu mi-au mai dat mâncare, ca să o convingă să mă dea. Și totuși nu a fost de convins, pentru că știa că, dacă va accepta să plec de lângă ea, mă va pierde, nu mă va mai găsi. Cu ele în celulă era o femei din Fetești Gară care fusese arestată pentru opunere la colectivizare. Și ea se elibera. Un amănunt care mi-a scăpat: n-am întrebat-o pe Aspazia Oțel dacă-și amintea cu ce acte, cum au acceptat să mă scoată din închisoare.

Mama a trimis niște telegrame acasă, în care îi ruga să vină să mă ia. Iar unul dintre frații ei a hotărât să vină să mă ia, dar cum era la țară, el mai avea ceva de arat, de semănat, și-a zis „mai stau două săptămâni – trei, până când termin ce am eu de făcut, și mă duc să iau copilul”. Și s-au trezit cu această femeie cu mine-n brațe, acasă la ei. Pentru că ea a spus așa: „dacă voi găsi pe cineva acolo și vrea s-o țină”, că exista și această problemă, oamenii-și dădeau foc la casă, cu mine în casă, zice „o s-o las. Dacă nu, când te eliberezi, vii la mine și-ți iei fata, pentru că eu o voi ține alături de cei șapte copii ai mei. Ce vom mânca noi cu toții, mănâncă și ea. Oricum”, zice, „nu cred că va fi mai prost decât aici”. 

Și vreo 3-4 zile, eu nu m-am putut despărți de Ana – Ana o chema pe femeie – pentru că eram foarte dezorientată de tot ceea ce vedeam, vedeam oameni, vedeam bărbați, eu nu văzusem bărbați niciodată, încercau să mă sărute și uneori erau nebărbieriți și țipam ca din gură de șarpe, că mă înțepa barba. Unchiul meu avea băieți care nu erau copii, erau de 15-16, unul de 11 ani, care vroiau să se joace cu mine, că le eram foarte dragă. Fugeam de ei ca de altceva. Erau lucruri șocante pentru mine, nu le mai văzusem niciodată. Mi-au dat o felie de pâine, în prima zi când am ajuns acasă și am spus că mi-e foame, pe care am aruncat-o. Nu știam ce este. Și-am zis „vreau mămăligă”, și mi-au făcut repede o mămăligă și au pus pe ea lapte, brânză, ouă, ce-or fi pus ele acolo... Nu m-am atins, eu vroiam turtoiul. Din pușcărie. În ultimele patru luni, ele (n.r. - deținutele) m-au hrănit din mâncarea lor. Când veneau din fabrică, întâi mă hrăneau pe mine și, după aceea, ce rămânea mai mâncau și ele. Și vă dați seama că furam din mâncarea altor copii care erau mai mici decât mine, săream din țarc, le luam mâncarea și mă întorceam. Au fost lucruri...

- Da. Vă dați seama, haine n-aveam. Deși (zâmbește), vreau să vă spun că am venit cu niște lucruri absolut superbe din închisoare: rochițe, chiloței, ciorapi, pulovărașe, căciulițe, toate erau croșetate de ele în închisoare. Își deșirau un fular, o bluză, un pulovăr, ce aveau și ele, mai luau ață din fabrică, și-mi lucrau mie hăinuțe. Și-am venit așa, cu niște hăinuțe superbe. Cred că am avut, până la vârsta la care ții minte, niște ciorapi trei sferturi care se legau sub genunchi cu un șnuruleț foarte frumos. Aveam niște lucruri absolut superbe, făcute de ele. Și spunea Aspazia că eu eram un copil foarte lipicios. Probabil că simțeam nevoia de afecțiune și, în momentul în care cineva mă lua în brațe, spunea că mă lipeam toată, aproape că nici nu respiram, ca să nu mă dea jos.

- Nu erau foarte mulți. Nu știu dacă erau 2 sau 3 când am fost eu. Fusese fata aceea, Sanda, înaintea mea... Nici Aspazia nu-și amintea exact, vă dați seama, au trecut zeci de ani.

- Uitau. Uitau de necazuri.

- Sunt lucruri absolut... Ele au reușit, legionare fiind toate, sau în proporție de 90% la Mislea... Credința în Dumnezeu era cea mai puternică amprentă pe sufletul lor. Și această credință le salva. Și Dumnezeu, zic eu, a făcut oarece minuni. O minune este însănătoșirea mea după botez.

Alta... Avea un pahar, o cană, care era o candelă. Și pe care o aveau aprinsă, pusă în colțul unui picior de la patul de fier. Ascunsă, chipurile. Dar candela ardea, se vedea flacăra. Și au venit gardienii, să le facă percheziție, pentru diferite obiecte care erau interzise și pe care deținutele le-ar fi putut avea.  Au întors totul cu susul în jos, candela n-au văzut-o. N-au văzut-o, efectiv. Și ele erau înnebunite, că o să vadă candela, și arzând! 

Altă dată, Lilica Codreanu, soția Căpitanului, Elena Codreanu, s-a îmbolnăvit, și Pazi a decis să facă o rugăciune continuă, timp de 40 de zile. Ea nu vorbea, nu se ridica din pat, era așa, ceva care mai respira. Și, spre sfârșitul celor 40 de zile, una dintre deținute se ruga - își făcuseră un soi de mătănii, nu știu din ce, și numărău rugăciunea pe mătănii, ca să poată ține și rândul - , și asta dădea să ațipească. Mai spunea rugăciunea, dar dădea să ațipească. S-a trezit toată camera în țipătul Lilicăi care striga „Rugăciunea mea!”. Și s-a trezit deținuta și a continuat rugăciunea, n-a întrerupt-o. Și la capătul celor 40 de zile, Lilica a fost în picioare și a trăit până la începutul anilor ‘90. Trăia într-o garsonieră în Militari, i-am făcut și eu câteva vizite acolo. Au fost lucruri absolut...

- Da, categoric. Dacă o prindeau! Dacă copilița aceea ar fi plâns la poartă, sau ar fi scâncit doar, să se audă un zgomot și s-o controleze, vă dați seama ce s-ar fi întâmplat?

VA URMA: „Când s-a eliberat, mama mi-a adus din închisoare o păpușă făcută din cârpe și desenată cu un creion chimic”