Zoe Rădulescu, fiica lui Gogu și Olimpia Puiu, a venit pe lume la 16 decembrie 1949. S-a născut cu gardieni. Apoi a plecat direct în închisoare, alături de mama ei, care fusese condamnată la 3 ani pentru că nu-și denunțase soțul. 

În Penitenciarul din Mislea a primit botezul, pe furiș. Acolo a spus primele cuvinte și a făcut  primii pași. A învățat să trăiască, așa cum se putea trăi între zidurile unei închisori comuniste. În aceeași celulă în care mama ei începuse să moară pe dinăuntru, în viață fiind. 

Din închisoare a ieșit la vârsta de 1 an și patru luni, dată pe încredere unei femei care făcuse pușcărie pentru că se împotrivise colectivizării. Ana avea 7 copii și promisese că, dacă nimeni n-o s-o vrea pe Zoe, o va crește ea. 

Citiți aici: PRIMA PARTE și A DOUA PARTE A INTERVIULUI

Zoe Rădulescu: La bunicii paterni am ajuns abia după un an după ce am venit, pentru că unchiul meu, fratele mamei, n-a vrut să mă lase, și-atunci bunica, în fiecare dimineață la 5:00, era pe trepte, în fața ușii unchiului meu, și mai pleca seara, noaptea târziu, după ce mă adormea. Timp în care nu-i trebuia nimic, nici mâncare, nici apă, nimic, doar să stea cu mine, să aibe grijă de mine. Mă spăla, mă pieptăna, îmi dădea să mănânc, îmi povestea... Și, după un an, unchiului meu i s-a făcut foarte tare milă de ea și a spus „ne blestemă Dumnezeu dacă o mai chinuim, pentru că ea nu va renunța niciodată să vină, până când...” Ea o dată a spus „dați-mi mie fata”, unchiul meu a zis „o ținem până vine maică’sa, și pe urmă vedeți voi două ce faceți”, bunica n-a mai zis niciodată „dați-mi fata”, dar în fiecare zi a fost acolo. Nu conta cum era afară, arșiță, viscol, nu conta pentru ea, ea era acolo, prezentă. Și, după un an, m-am dus la bunica, prin aprilie, mai, în preajma Paștelui m-au luat. În iunie a fost arestat soțul mătușii mele și fratele cel mai mare al tatălui, care era profesor, și-au fost condamnați unul la 25 de ani – fratele tatălui, soțul mătușii mele a fost condamnat 15 ani. La recurs li s-a luat din pedeapsă și-au rămas amândoi cu 10 ani, și-au venit, din ‘52 în ‘62, exact zi în zi de la arestare. Era sâmbătă parcă și, pentru că pe unchiul meu, pe fratele tatălui, l-au mai ținut vreo 3 sau 4 zile, amenințându-l că dacă nu va semna o colaborare cu Securitatea, nu-i dau drumul - pe care cred că a semnat-o -, n-au ieșit, și-l țineau și pe celălalt, ca să iasă odată, nu știu care era rațiunea. De fapt, ați văzut din dosarele de Securitate că nu există un raționament, să zici „domnule, am prins un fir de rațiune, ș-atunci îl caut în mai multe dosare”, nu există așa ceva. Nu știi de ce cu unii s-au purtat într-un fel, cu alții într-alt fel, nu poți să știi.

- Mama s-a eliberat exact la sfârșitul celor încă doi ani... 5 ani a făcut, cu totul. A fost condamnată 3 și, după aceea, din ‘52 în ‘53 a fost încă un an la dispoziția organelor de Securitate, ‘53 - ‘54 - încă un an la dispoziția organelor de Securitate. S-a eliberat în iunie ‘54. Mi-a adus o păpușă. Păpușă făcută din cârpe, umplută cu cârpe, desenată cu un creion chimic probabil, ochi și gură și nas. Și mi-amintesc că avea o traistă în care avea puse niște lucruri mucegăite și, deasupra de tot, era această păpușă. Și a scos-o și mi-a dat-o, am și acum în fața ochilor imaginea.

- Nu, n-aveam imaginea ei. Însă îmi amintesc că aveam în curte un dud foarte mare și stăteam pe o velință. Velințele sunt niște cergi, dar mult mai dese decât cergile maramureșene. Aveam o velință portocalie cu albastru, un chenar albastru avea, și-o puneam sub dud și stăteam cu bunica, beam cafea amândouă... Cafeaua era o chestia așa, poate pâine prăjită, nu știu ce era (râde), o cumpăram, oricum, „Unica” se numea... Și bunica îmi povestea despre tata, despre mama, despre tata mare – la noi, tata mare se spune nu bunicului, ci fratelui celui mai mare al tatălui copiilor -, despre lali Nachi,  care era cel mai mic, Nache este diminutivul de la Ion în aromână, îmi povestea bunica, și îmi spunea că ei sunt închiși pentru că au fost niște oameni mândri și care au crezut în idealurile lor, și pentru asta au fost închiși. Și eu înțelegeam ceva, dar aveam impresia că închisoarea asta este așa, o chestie în care poți intra și din care poți ieși după bunul tău plac, și-atunci vorbeam cu vrăbiuțele. Noi vrăbiuțelor le spunem „pui al Dumnidză”, puii lui Dumnezeu, și le rugam pe vrăbiuțe să se ducă și să le spună lor, celor din închisoare, că lacătele sunt din lut și se fărâmă foarte ușor, și nu au de făcut decât să fărâme lacătele acelea și să vină acasă, să mă crească. Și bunica se umfla de plâns, când mă auzea. Cert este că eu n-am râs, n-am zâmbit până pe la vreo 5-6 ani.

- Câteva luni cred, puse cap la cap, am stat cu mama. În cei doi ani cât a mai trăit mama... Pentru că mama trebuia să muncească. A încercat să mă țină cu ea și nu se putea. Prima dată au angajat-o la IAS Kogălniceanu, GAS se numea, și i-au dat o cameră acolo. M-a luat și pe mine cu ea. Am imaginea ei, nu știu ce făcea, cred că femeie de serviciu, că altceva n-avea ce, mi-amintesc că era vară, și mama văruia niște pomi în curtea GAS-ului. Și-mi mai amintesc că, într-o noapte, a venit un șofer beat și țipa la mama să-i deschidă ușa. Și, după aceea, au dat-o afară de acolo, pentru că era „un element nociv”. Eu am revenit la bunica. Și mai târziu, a fost un aromân care a ajutat-o pe mama să lucreze la un SMT-u, bucătăreasă. Aici se pare că era destul de mulțumită mama, dar pe mine nu mă putea ține, pentru că ea muncea la zi lumină, iar eu nu puteam sta singură la 5-6 ani, cât aveam. Și am rămas la bunica, împreună cu bunica și cu mătușa, sora tatălui meu.

Mama nu era bolnavă, nu știu de ce a insistat să facă o operație de amigdale. Și, în urma acestei operații, a făcut o hemoragie foarte puternică în ziua a opta, i s-a făcut o transfuzie de sânge pe care a refuzat-o organismul, a făcut blocaj renal, iar în trei zile a murit. Mi-amintesc că au adus-o la Kogălniceanu și toată lumea-mi spunea „mama doarme”, și-atuncea am înțeles că de fapt mama nu doarme, ci a murit. Și mi-amintesc că am pus capul pe pieptul ei și-am plâns. M-au luat de acolo, nu mai știu mai departe... Astea sunt frânturi de amintiri, aveam 6 ani și jumătate. 

Nu am simțit acut lipsa mamei, pentru că de fapt eu nici nu apucasem să mă obișnuiesc cu prezența mamei. Îmi amintesc însă un gest pe care îl făcea mama, de fiecare dată când mă duceam la ea s-o întreb ceva, să îi spun ceva: îmi acoperea ochii cu palma, pentru că eu semănam foarte bine la ochi cu tata.

- Îi aduceam aminte și probabil că nu suporta să vadă privirea aceea. Nu-mi amintesc să-mi fi vorbit vreodată despre el.

- Așa cum îmi povestea Aspazia Oțel, l-a iubit atât de mult, încât se putea considera pe ea vinovată, nu pe el. Nu, exclus, nu l-a considerat vinovat. Ca și dovadă... Eu cred că mama a murit dinainte de a veni din închisoare. Ea era moartă pe dinăuntru. Ea nu..., cum să vă spun, tot ce făcea, făcea pentru că trebuia făcut, pentru că ea încă mai trăia, respira, trebuia să muncească, avea obligația creșterii unui copil, dar n-avea nicio bucurie, nu avea niciun chef de viață... Nici eu nu eram o bucurie pentru ea.

- N-aș putea spune niciodată că mama nu m-a iubit! N-o bucuram. Dar ea nu se mai putea bucura, în sensul ăsta spun. Eu nu pot să spun că mama nu mă iubea, este absolut contra naturii să faci afirmația asta. Vă dați seama, ea s-a încăpățânat groaznic, ca să nu mă lase să mă ducă într-un orfelinat, pentru că mă va pierde. Nu pot să spun că nu o interesam. Dar ea a murit pe dinăuntru. Sufletește, ea murise în momentul arestării, cred.

- Da.

-  Cum să nu! Iar în clasa I parcă a fost cum a fost, dar din a II-a încolo n-am mai primit premiu, deși eram cea mai bună din clasă, terminam cu media 10, dar luam mențiune...

- Da. N-am fost făcută pionieră... Dați, dați din cap dumneavoastră, dar nu știți cât am suferit eu atunci! Ca un câine am suferit, pentru că ne îndoctrinau, și cei care erau făcuți pionieri erau cei mai buni, erau onorabili... Și eu m-am simțit marginalizată, m-am simțit așa, paria. Groaznic am suferit. Mai puțin am suferit când n-am fost făcută utecistă, pentru atunci crescusem și știam.

- Exact! Ãia erau, ciurucurile ciurucurilor. Deci, eu mă vedeam alături de ciurucuri, și e foarte greu pentru un copil. Plus răutatea colegilor, care nu pridideau să-mi amintească acest lucru. Ba unu’ îmi spunea: „da’ tu nu meriți nimic, că ești fată de partizan”. Și-mi spunea chestia asta, lovindu-mă dur în suflet, pentru că eu eram foarte mândră. În intimitatea mea, eram foarte mândră că sunt fiică de partizan.

- Da’ sigur! Sigur că da! Eu am fost crescută într-un adevărat cult al tatălui meu!

- La orele de istorie, se vorbea și nu se vorbea atunci...

- Nu, nu, noi făceam istorie! Adică, perioada până la regalitate se făcea ca lumea. După aceea începea ca să șchioapete, și era burghezia care „sugea sângele poporului” și așa mai departe... Dar, îmi amintesc, eram, nu știu, clasa a VIII-a să fi fost - a VIII-a la noi era primul an de liceu -, și ni s-a pus un diafilm la ora de istorie, cu Corneliu Zelea Codreanu. Nu știu ce a fost în diafilmul acela, dar eu eram atât de fericită că văd un film cu Căpitanul, că n-am fost deloc atentă la comentariul de pe marginea filmului, puțin m-a interesat ce a spus profesorul de istorie, eu abia așteptam să ajung acasă și să-i spun mamei - mătușa mea devenise, între timp, mama - că l-am văzut pe Căpitan. La care mama mi-a spus: „să nu te bucuri de față cu alții!” (râde).

Ceea ce e foarte interesant, chiar ca studiu psihologic, cum poate un copil de 4-5 ani, că de atunci a început dedublarea gândirii mele, să știe ce și cât trebuie să spună în afara casei, despre toate aceste lucruri despre care am vorbit noi până acum. Și în afara casei să nu afișeze mândria că e fiica lui Gogu Puiu, să nu vorbească despre Căpitan, să nu cânte „Un vultur venind din munte”...

- La început, da. Și chiar mi-am imaginat că cineva va veni spre mine, cu un omagiu pentru Gogu Puiu și pentru tot ce a însemnat rezistența din Dobrogea. Dar, știți bine că n-a fost așa... (râde) Eu am vorbit peste tot, când am avut prilejul, și despre Gogu Puiu, și despre Mișcarea Legionară. Nu mi se pare deloc normal că se interzice discuția despre Mișcarea Legionară, pentru că, orice am face, ea este. Ea este acolo, nu poți să decupezi istoria. Cum s-o faci? Cum să scoți timpul acela?

- Păi, au făcut-o și ceilalți, dar oricum este acolo. Și știți cum este?! Să le fie teamă de răbufnire, pentru că tot ce opresezi, se încarcă. Se încarcă cu foarte multă energie. N-aș putea să vă spun dacă pozitivă sau negativă, nici nu mă privește, dar va fi ca o oală sub presiune care va izbucni. Este mult mai simplu să se discute, lucrurile să fie puse în matca lor, cu bune și cu rele, scos arhivele pe masă, stat de vorbă, cu istorici... Doar așa se poate face reconcilierea! Altfel, nu vom avea parte de reconciliere! Pentru că noi ne vom simți opresați și nedreptățiți mereu, vom inocula asta copiilor noștri, așa cum ne-a fost inoculat nouă, și întotdeauna va exista un dram de ură, de dușmănie, de neiertare. Lucruri care nu sunt deloc propice unei dezvoltări normale și corecte într-o țară.

- Da. Tatăl meu, indiferent când și cum, va rămâne un reper. Și nu numai el, și frații Fudulea, și ultimul soldat care a fost în rezistența din Dobrogea. Și toți cei care au luptat în rezistență, și cei din Banat, și Gavrilă Ogoranu, și... Toți!

- Pentru că nu am fost educați așa. Simplu. Nouă, celor care ne-am născut, am crescut și ne-am format în comunism, ne-a fost inoculat sentimentul patriotic atunci. Nu știu dacă strâmb sau drept, dar ni se inocula sentimentul patriotic. După ‘89, era de rușine să-ți iubești patria, era de rușine să cânți cântece patriotice...

- ...Și este de rușine, nimeni nu vorbește despre ce înseamnă datoria ta de cetățean față de țara în care te-ai născut. Și normal, acasă copiii nu sunt învățați aceste lucruri, pentru că părinții trăiesc într-o viteză nebună, viteza acumulării sau, pentru alții, a supraviețuirii, și n-au timp de „prostiile” acestea. Iar copiii cresc cu lipsă la inventar. Un sentiment care este lipsă la inventar: sentimentul patriotic.

- Da, dar, vedeți dumneavoastră, acum rezistența, dacă o poate face cineva,  o face doar presa. Și aici sunt alte lucruri. Pentru că, pentru că...

- Cu drag.