ActiveNews se confruntă cu cenzura pe rețele sociale și pe internet. Intrați direct pe site pentru a ne citi și abonați-vă la buletinul nostru gratuit. Dacă doriți să ne sprijiniți, orice DONAȚIE este binevenită. Doamne, ajută!


Puiu H. Gheorghe, zis Gogu Puiu, născut la 23 ianuarie 1918 în comuna Grămăticova, Grecia. Decedat, conform procesului verbal întocmit de directorul Direcțiunii Regionale de Securitate Constanța, la 18 iulie 1949. Avea 31 de ani.

Olimpia Puiu, născută la 15 august 1922 în comuna Caterina, Grecia. A fost arestată la 19 iulie 1949. Avea 27 de ani și era însărcinată în patru luni. Văduvă. A fost condamnată la 3 ani de temniță pentru că nu și-a denunțat soțul. Pe urmă, pedeapsa i-a fost prelungită cu alți doi ani, doar pentru că a fost soția lui Gogu Puiu. 

Zoe Rădulescu, fiica lui Gogu și Olimpia Puiu, a venit pe lume la 16 decembrie 1949. Înconjurată de gardieni. N-a văzut, cum se spune, lumina lumii, a văzut întunericul pușcăriilor comuniste. A fost botezată în Penitenciarul din Mislea. A învățat să vorbească ascultând plânsul femeilor încarcerate acolo, iar primii pași i-a făcut sprijinindu-se de peretele celulei, până la ușa cu vizetă. S-a născut deținut politic. Și, pe când avea doar 6 ani, a rămas orfană de ambii părinții.  

Reporter: Doamna Rădulescu, părinții dumneavoastră s-au născut în afara României, au copilărit în afara României, însă amândoi au murit pentru România. Spuneți-mi, ce mare datorie au avut dumnealor față de țara asta?
Zoe Rădulescu: Nu știu dacă au avut o datorie față de țară. Dar au iubit-o foarte mult. Cred că te naști cu un astfel de sentiment. Aromânii, când au venit în România, au venit în țara mamă. Pentru că în Grecia erau supuși unui fenomen de grecizare extrem de agresiv, acolo era care pe care, se omorau unii pe alții, greci cu aromâni, și au decis să vină în România, bineînțeles, în urma unor tratate diplomatice ale vremii. Frumusețea este că au plecat dintr-o luptă, au venit în alta - pentru că în Cadrilater ei au fost o populație de tampon între români și bulgari – și s-au cam bătut cu bulgarii după aceea, nu la nivelul luptelor cu grecii, n-a existat aceeași agresivitate, dar s-au întâmplat lucruri destul de neplăcute și cu bulgarii. Însă, vedeți dumneavoastră, aromânii sunt un popor cu un foarte puternic și foarte bine conturat sentiment naționalist. Ei sunt foarte mândri că sunt aromâni. Și dincolo de aromâni, cineva care să-i egaleze, în conștiința lor, nu există. Atât sunt de mândri și de naționaliști! Și bineînțeles că pentru nimic în lume nu au acceptat să fie asimilați unui alt popor. Ei nu acceptau nici căsătoriile mixte, tocmai din acest motiv, pentru a se păstra curat neamul lor. Iar în momentul în care au ajuns în România, deși România nu i-a primit așa cum s-ar fi așteptat ei, cu brațele deschise, ei au iubit-o necondiționat. Faptul că s-au aruncat în luptă pentru a demonstra că România nu poate fi un stat bolșevic, că România nu poate renunța la credința în Dumnezeu, la identitatea națională, cred că spune mult.
 

- Cei mai mulți dintre „Haiducii Dobrogei” erau aromâni.
- Da, în proporție probabil de 80%. Și a fost o armată de circa 15.000 de oameni. Cu arme pentru 15.000 de oameni. Armele au fost detonate în 1956, lângă mina Altîn Tepe din Tulcea.
Tata a fost în Frățiile de Cruce. După aceea, în cuib. A fost, în timpul guvernării legionare, în garda Mareșalului Antonescu, era militar. După aceea, a fost comisar de poliție legionară la Constanța, n-aș putea să vă spun ordinea, pentru că documentele din care am fi putut afla ceva despre tatăl meu nu au ajuns la CNSAS. Dosarul tatei este încă la documente de siguranță națională. Și al tatei, și al mamei. Cred că, până la urmă, este o problemă de protecție de servicii. Pentru că tata nu a venit singur. 
El a plecat în ‘42. Tatăl lui era preot. Autoritatea tatălui era indiscutabilă în familie. Și tatăl lui i-a spus „Gogule, trebuie să pleci, pentru că altfel pui în pericol toată familia” și, fără să crâcnească, Gogu și-a făcut bagajul și a plecat. Lucru pe care nu l-a mai făcut în ‘47, când s-a întors, pentru că tatăl lui nu mai era. Și a plecat, a stat o perioadă în Bulgaria, la familia Crăcea, și de acolo a plecat în Italia, în Germania. I-a găsit pe legionari în Buchenwald, cu Sima cu tot, au ieșit din Buchenwald, el a plecat cu Costache Papanace și cu Iasinschi și cu toți aromânii, i-a tot cerut lui Papanace să-l lase să vină în țară, și Papanace i-a spus că el nu trimite oameni la moarte, dar în ‘45 n-a mai răbdat și a spus „eu plec, indiferent că se supără sau nu se supără lari Costachi (nenea Costache) pe noi, eu plec”. 
Și a ajuns în Belgrad, iar aici, în barul hotelului în care se cazase s-a iscat o bătaie, și toți au fost arestați de poliția sârbă. Iar pe tata l-a contactat, în arestul poliției, un căpitan din serviciile secrete franceze, Claude Blondel îl chema, și-i propune să se întoarcă în spațiul vestic. Tata acceptă, se întoarce, este dus undeva, unde face instrucție paramilitară, și-n ‘47 toți au remarcat modul în care era îmbrăcat tata: un soi de uniformă paramilitară, haine de care el nu s-a schimbat niciodată, cizme Burger pe care le-a purtat și vara, pantalon negru bufant pentru cizmă, cămașă și veston negru. 
Vine în țară și se predă la o organizație de partid la Oradea. Aici, cere să vorbească cu Vasile Luca, Vasile Luca deja era în dizgrație. Acuma, nu știu, că n-am văzut niciun document, ce vă spun din această perioadă este doar din folclor, ce mi s-a povestit și mie de către diferite persoane, este primit însă de Ana Pauker, după care este închis. Primește un an, pentru trecere frauduloasă a frontierei, care probabil când a plecat a fost „frauduloasă”, stă un an la Văcărești... Unii spun că n-a așteptat să se împlinească anul și că ar fi evadat, alții spun că nu. 
Trece pe la Zahu Pană, prin Constanța, un foarte bun prieten de familie, și acest lucru îl știu de la Zahu Pană, căruia îi spune să se aștepte, că „în noaptea de 14/15 mai 1948 va fi un foarte mare val de arestări”, val de arestări care a fost, „și acesta este semnul că trebuie să înceapă insurecția populară, pentru că vor veni americanii”. Și pleacă în nordul Tulcei, unde frații Fudulea începuseră să organizeze o rezistență armată. Cel mai mare dintre frați, Nicolae Fudulea, fusese decorat de către Căpitan cu „Crucea Albă”, era și mai în vârstă decât ceilalți. Și aici a început să-și organizeze oamenii, să strângă arme... 
Eu cred că, dacă strângea atât de multe arme, aștepta ceva. Nu știu dacă avea o anumită comunicare cu spațiul vestic, dacă erau curieri, dacă vorbeau altfel, nu știu nimic din toate lucrurile astea, dar am întâlnit la CNSAS, în dosarul lui Max Auschnitt, niște notificări în care, în grupul de rezistență format de el, este amintit și Gogu Puiu, despre care se spunea că „abia a venit în țară”.

- În ziua de 18 iulie 1949 (n.r - când a fost încercuit de Securitate), el a rămas mai mult de trei zile într-un loc, încălcând regula de el stabilită, pentru mama dumneavoastră?
- (oftează) Mama era însărcinată. Dacă veți urmări peste tot unde camarazii lui au lăsat mărturie despre Gogu Puiu, toți spun că Gogu Puiu se spovedea și se împărtășea foarte, foarte des, pentru că, spunea el, „nu vreau să fiu prins nepregătit. Dacă va fi să mor, nu vreau să fiu prins nepregătit”. Iată deci că Gogu Puiu nu pornise această luptă cu gândul că va învinge. El se aștepta să moară. Ba, dimpotrivă, cred că era sigur că va muri. Șansele de supraviețuire cred că și el le considera a fi foarte, foarte mici. Dar faptul că venea un copil pe lume..., din punct de vedere religios, el nu accepta ca acest copil să vină pe lume într-o familie care nu avea binecuvântarea preotului. Și a hotărât să se căsătorească cu mama. Eu știu că tot un aromân, era notar atunci la Kogălniceanu, le-a făcut un act de căsătorie civilă, care nu s-a mai găsit ulterior. Probabil că tata l-a pus în acel port-hart în care el păstra niște documente, pentru că de acest obiect nu se despărțea nici în somn. Avea două lucruri cu care dormea: acest port-hart, în care erau documente despre care nimeni nu mai știe nimic, și grenada, pe care o păstra pentru el.
Și urma să facă și cununia religioasă, venea părintele Dumitru Mihăilescu, tot aromân, de la Ciocârlia. Și el a vrut neapărat să fie prezentă sora lui mai mare, cea care m-a înfiat ulterior pe mine, iar ea nu mai venea. Nu mai venea, pentru că familiile celor doi frați Fudulea și a noastră fuseseră luate în noaptea de 13/14 iulie și duse la o fermă undeva, în Ialomița, dar el nu știa. Și pentru că sora lui nu mai venea, el a decis să se ducă la Kogălniceanu, să vadă despre ce este vorba. Și 24 de ore i-au fost fatale. A apucat să se întoarcă, l-a adus până aproape de Cobadin fratele mamei - care ulterior a fost și el arestat, a murit în „trenul fantomă” -, a ajuns acasă, nu știu dacă s-a mai făcut în noaptea aceea cununia sau nu, dar spre dimineață au venit trupele de Securitate, a început să se tragă în sat. S-a tras din aproape în aproape, casa în care se aflau ei era undeva, la marginea satului, era casa unui om, Ion Adam se numea, tot aromân. De la această casă începea porumbiștea, era iulie, era porumbul destul de mare, și, când au tras de aici, el a tras din toate părțile casei, și din pod, și din alte camere, creând iluzia că sunt mai mulți în casă.
A ieșit, a fost rănit... Iată un amănunt care nu știu cum se știe, pentru că, dacă totuși am fi avut de-a face cu un cadavru ars, nu s-ar fi văzut rana. Deci, este rănit, și atunci varianta oficială este că, dându-și seama că nu mai poate fugi din cauza rănii, a tras până la ultimul cartuș și a deschis grenada, s-a culcat cu pieptul pe grenadă și așa a sfârșit. Mama, când a venit (n.r. - din închisoare), i-a spus surorii tatălui meu că ea a fost confruntată cu un cadavru carbonizat complet. Nu mai știu cum am aflat eu, să fi avut 16-17 ani, că tata n-a murit. Un fost profesor al meu de biologie cunoștea un învățător din Baia despre care el spunea că și la vremea aceea – eu am terminat liceul în 1967 – acel învățător, al cărui nume nu mi l-a spus niciodată, păstra legătura cu tata. Și am organizat noi o excursie în nordul Dobrogei, trebuia să ne întâlnim în Baia cu acest învățător, am stat vreo 2-3 ore în Baia, învățătorul n-a mai apărut. Dar acest profesor mi-a spus că tata a fost rănit și ar fi fost tratat de un doctor de la Amzacea. 


- Nu aveți un mormânt al tatălui? N-au fost găsite resturile pământești?
- Nici ale lui, nici ale fratelui lui, care a murit în „trenul fantomă”.

- Dar ceilalți? Casa era la marginea satului, dar totuși, nu au fost martori care să fi văzut și care să fi povestit, peste ani, ce s-a întâmplat?
- Martori au fost, au povestit peste ani. Poveștile au fost de toate felurile. Unii au spus „eu l-am văzut mort”...

- Ce s-a întâmplat cu cadavrul, asta e important.
- Cadavrul... Un alt semn de întrebare pentru mine: în toate cărțile în care (se descrie cum) au fost uciși „bandiți” pe drum, ei sunt fotografiați acolo unde au fost uciși. Gogu Puiu este un „X” - „aici e locul în care...”

- Sunt pozele la dosar. Și-s poze crâncene!
- Dar în cartea lui Ionașcu... Pot să o iau? (merge, ia cartea, o deschide și arată). Uitați, „locul unde a murit Gogu Puiu”.  În loc să fie cadavrul lui Gogu Puiu, e un „X”. Păi, dacă Gogu Puiu a murit aici, de ce nu l-a fotografiat Securitatea, cum i-a fotografiat pe toți? Nu există nicăieri o fotografie cu Gogu Puiu mort.

 
- Bunica, mama tatălui dumneavoastră, ce spunea?
- Cu bunica este o altă poveste. Bunica mi-a spus că ea stabilise un soi de cod cu el, că dacă va veni acasă, să miște clanța ușii într-un anume fel, de-un anumit număr de ori. Bunica, sora tatei - viitoarea mea mamă - și fratele cel mic al tatei, Ion, au fost luați de Securitate în noaptea de 13/14 iulie (n.r. - 1949). Ele două au venit pe 8 septembrie acasă, el a fost dus mai departe, condamnat la 15 ani și urcat în trenul fantomă în martie 1950, de unde nu s-a mai întors. Pe la sfârșitul lui septembrie (n.r. - 1949), bunica aude semnalul convenit cu tata. Nu știu din ce motive nu s-a putut da jos foarte repede din pat, a auzit pași în curte pe trotuar, că aveau trotuar de ciment, și când a ieșit afară, nu mai era nimeni.

- A auzit sau a vrut să audă? Că o mamă își dorește să audă...
- Dumnezeu știe... Dar, după câteva zile, a venit la bunica un cetățean din comună care avea oile undeva, pe câmp, și i-a spus „stai fără grijă, Gogu a trecut pe la mine azi-noapte, i-am dat mâncare, i-am dat pâine, și a plecat mai departe. Unde, e mai bine să nu știi”, a fost răspunsul. Pentru că le era teamă ca bunica să nu spună. Și ea a trăit cu sentimentul că el e viu. Vreau să vă spun că nici eu n-am acceptat niciodată gândul că tata a murit.

- Și, cu toate acestea, nu vă durea că el, în viață fiind, n-a încercat să vă caute, să vă vadă?
- M-a durut, dar am înțeles altfel lucrurile, pentru că tata, dacă a scăpat, dat fiind contextul în care el a venit în țară, dacă ar fi ajuns din nou în afară, el tot în rândul serviciilor secrete rămânea. Și de aici, e mai greu să-ți contactezi familia și să ai sentimente. În serviciile secrete n-ai sentimente. Ș-apoi, luat la modul foarte dur: un bărbat care alege acest drum, eu cred că nu mai are sentimente. Față de nimeni. El a sacrificat totul: și mamă, și soție, un copil nenăscut. Pentru un bărbat mi se pare mult mai departe de suflet, e cu totul altceva. Femeia poartă copilul 9 luni, îl simte, îl naște, sentimentele sunt mult mai firești pentru o femeie. Dar, un bărbat, dacă nu-și ține copilul în brațe, cred că nici nu conștientizează că are un copil.

VA URMA: „Când am ieșit afară din închisoare, încercam să prind vântul, pentru că nu știam ce este acela. Mă miram de păsări, de flori, de tot ce era afară”

N.a. - Cel care în iulie 1949 a coordonat acțiunea de capturare și de anihilare a lui Gogu Puiu este Doicaru Nicolae. El a întocmit procesul verbal în care spune că „grenada aruncată de Slt. Sarchiz Jan a lovit în plin în regiunea pieptului pe banditul Gogu Puiu care astfel a fost răpus”.


Doicaru semnează procesul verbal ca având gradul de căpitan și funcția de „director al Direcțiunii Regionale de Securitate Constanța”. Numai că în această funcție el avea să fie numit abia după o lună și jumătate de la data înscrisă pe procesul verbal. La 23 august 1949, când, „pentru munca depusă”, Doicaru a primit și gradul de maior. Dar el pesemne s-a obișnuit mai greu cu asta și a semnat cu gradul de căpitan, ceea ce poate înseamna că procesul verbal este antedatat. 

În 1959, pentru că urma să fie promovat în funcția de șef al Direcției 1 de Securitate (Informații Externe) „s-a trecut la adâncirea verificării activității din trecut a tov. colonel Doicaru Nicolae” și s-a descoperit că în 1940 el se înscrisese în  „Frățiile de Cruce”. „Din verificările făcute (s-a stat de vorbă cu toți elevii care au fost în clasă cu el), nu rezultă să fi depus vreo activitate mai deosebită față de ceilalți tineri din acel gimnaziu, iar unele manifestări au avut loc oficial, când legionarii erau la putere și la care au luat parte atât profesorii cât și elevii în acea perioadă, având ordin în acest sens de la Ministerul Educației Naționale. De la rebeliunea legionară Doicaru Nicolae n-a mai avut nimic comun cu aceștia”, se arată în referatul din 18 noiembrie 1959, prin care Alexandru Drãghici, ministrul Afacerilor Interne, recomanda călduros numirea lui Doicaru în funcția de șef al Direcției 1 din M.A.I..

Doicaru a ocupat această funcție 18 ani. Până în martie 1978, când a fost destituit pentru deficiențe în conducerea direcției. Numit apoi ministru al Turismului, a rămas aici doar câteva luni, după dezertarea generalului Pacepa fiind demis și supus unei îndelungate anchete. Doicaru a murit în 1990, la 68 de ani.